Articole din septembrie, 2019


Dimineața începe cu urcare, dar una prea frumoasă ca să îi putem reproșa ceva! E greu să decid care sunt locurile cele mai frumoase dintr-o excursie, mai ales că o astfel de concluzie depinde de mulți factori. Vremea, peisajul, starea sufletească, oboseala și altele pot determina dacă o zonă este specială sau nu. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să revizitez un loc doar pentru a descoperi că îl privesc altfel: fie mai îngăduitor, fie mai apăsat. Bosnia și Herzegovina continuă, chiar și în a treia zi, să ne surprindă: după ce am nimerit pe unul din cele mai de dorit drumuri ale țării, ne lăsăm imersați în frumusețea naturii de pe aici. Și, deși dimineața e rece și pornim direct în urcare, nimic nu umbrește satisfacția din inimi și de pe chipuri. Poate doar puțin soarele care lipsește, dar, până la urmă, pentru astfel de împliniri am plecat la drum, nu? Vârful Puzim, peste 2000 de metri cu puțin, ce îmi aduce aminte de Dolomiți. Urmăm același drum de cu seară, către un vârf stâncos ce astăzi este acoperit de nori. Deși vegetația diferă puțin, relieful îmi amintește de Dolomiți, la o scară mai mică. Jos, satele acoperă pajiști îngrijite, în timp ce crestele sunt golașe, fără pădure sau iarbă. Practic, peisajul este segregat: lumea uriașilor impunători tronează peste viața măruntă de la poale. Priveliștea de la 1600 de metri, pe un drum fabulos, ce ne-a cucerit! O ultima privire către vârfurile abia lăsate în urmă. Degeaba zic eu de poale, căci drumul urcă abrupt până la peste 1600 de metri. Asfaltul este proaspăt, iar eu, cu ceva pesimism înnăscut, aștept după fiecare curbă să îl văd cum dispare. Astfel mă păcălesc până în vârf, de unde ne aruncăm la vale pe singura bandă disponibilă – suntem, foarte probabil, primii cicloturiști care testează această coborâre! Kilometrii se înșiră rapid, iar atmosfera se schimbă pe nesimțite: se face tot mai cald, satele se înmulțesc și asfaltul redevine crăpat și plin de găuri. Înainte să ne dăm seama, ne găsim pe valea unui râu – Neretva – unde suntem nevoiți să rezolvăm și prima pană a călătoriei, al cărei ghinionist mă găsesc. Cu Neretva între versanți, cu puțin înainte de prima pană a călătoriei. În Borci, după o urcare cruntă de 12%-14% și lungă nevoie mare, suntem puși la zid de luarea unei decizii: mergem pe drumul pietruit de munte ce urcă, cale de 15 km, către un platou necunoscut, sau alegem naționalul mai circulat, dar în stare bună? Eu înclin către primul – aventura prin Bosnia mi se pare de dorit – dar Evelin insistă pentru a doua...

Citește mai mult...
Cel mai frumos drum al Bosniei

Cel mai frumos drum al Bosniei


Scris de | 23 sept. 2019

Lângă Sinanovici, pe cel mai frumos drum al Bosniei. Îmi place cum sună ploaia pe supratenta întină, ritmul stropilor mă face să visez departe. Nu undeva anume – doar sunt deja departe de casă – cât într-un timp neumblat. Cumva, parcă prind aripi, iar gândurile și emoțiile se înlănțuie într-un dans lin ce se stinge într-o ultimă repriză de somn. Din cort ieșim târziu, când soarele parcă începe să se strecoare printre crengile grele ale brazilor. La braț cu el, ne strângem lucrurile, mâncăm, ne îmbrăcăm ca pentru o dimineață răcoroasă și ne avântăm către Sarajevo, cea mai lăudată capitală a Balcanilor. Sarajevo, la marginea Stari Grad-ului. Orașul e inedit, cel puțin la prima vedere. Dosit între munți dar, în același timp, aruncat pe versanți, pare o combinație ciudată de vechi și nou. Martor al unor lupte crâncene între grupurile etnice ale țării, Sarajevo este, deopotrivă, rupt între culturi și civilizații. Deși cartierele noi nu sunt neapărat diferite de alte orașe, partea veche (Stari Grad în limba locală) surprinde mix-ul locului. Străzile sunt înguste și pline de turiști răspândiți fie la plimbare, fie la terase. Peste tot, se servesc mâncăruri locale, dar care au o bogată moștenire turcă. Chiar și orașul vechi este, de fapt, un uriaș bazar, unde comercianții amestecă tot felul de nimicuri colorate, să fure ochii. Ce e frapant însă e densitatea religiilor: musulmani, creștini și evrei își dispută, practic, aceleași zone. De aici, în trecut, și războiul ale cărui urme încă se mai văd pe blocuri sau prin cimitire… Piața centrală din vechiul Sarajevo. Ploaia se întoarce curând, așa că o apucăm și noi la deal, pe o scurtătură nu știu unde găsită. Măcar prindem o frântură din oraș de sus, deși unghiul nu e cel mai potrivit, iar fotografiile și filmările nu-s prea reușite. Mâncăm într-o benzinărie, dar furtuna ne ocolește. Așa că ne avântăm pe drumul secundar de pe hartă spre…Mostar. Nu că ar fi drumul corect, conform unor cicloturiste din Germania pe care le întâlnim la intersecție, dar nu avem nimic de pierdut, nu? La vale spre…Paradis! E incredibil când descoperi astfel de locuri! Urcăm susținut, prin pădure, către o stațiune turistică importantă, situată la peste 1200 m. Norii negri apasă serios pe umerii noștri și așa obosiți, dar au milă și nu ne cern aproape deloc. Deși de apă avem nevoie, cel puțin până găsim, nesperat, un izvor de care aveam mare trebuință! De aici, continuăm mai cu zâmbetul pe buze, mai ales că ajungem în vârf, iar peisajul care ni se deschide de lasă cu gurile căscate: versanți stâncoși, drum șerpuind în soarele după-amiezii și pajiști întinse se aliniază special...

Citește mai mult...
Drumul către Sarajevo

Drumul catre Sarajevo


Scris de | 18 sept. 2019

Prima parte a drumului în Bosnia, cu multe tuneluri și vegetație specifică. Nu ne grăbim să ne urcăm în șa dimineața aceasta, căci efortul zilei anterioare ne apasă serios – totuși, înainte de 10:00, ne avântăm către frontiera cu Bosnia și Herzegovina, prima graniță serioasă a excursiei. Formalitățile nu durează, ba vameșii chiar sunt puși pe glume, așa că, foarte curând, ne bucurăm de începutul unei noi etape. E a treia oară când vizităm această țară (de fapt, a patra, dacă pun și traversarea de la Neum) și, de fiecare dată, am văzut fețe diferite și diverse, încât acum habar nu avem la ce să ne așteptăm… Inevitabil, este cald. Am înaintat spre sud, așa că e numai și normal, dar, evident, și neplăcut. Încă nu vrem să ne gândim la cum vom suferi în Grecia sau Albania, mai avem ceva cale până acolo! Pierdem constant din altitudine, strecurându-ne printr-un defileu superb, marcat de tuneluri și poduri nenumărate. Dacă nu ar fi vegetația aceasta caracteristică zonei mediteraneene, sigur ne-am bucura deplin de peisaj! Vișegrad și Podul Otoman văzut de lângă Drina, în amonte. Primul oraș este Vișegrad, o localitate care ne oferă scurte frânturi din cum arată Bosnia locuită: puțin haotică, destul de aglomerată de turiști, reprezentând un mix de Orient și Occident. Aflată sub dominație otomană pentru multă vreme, zona Balcanilor păstrează încă o mulțime de elemente specifice, unice în Europa. Un astfel de monument este și podul Sinan Pașa, ce traversează râul Drina și care, în trecut, lega Istanbulul de vestul Europei. E cald. A ploaie, dar cerul e senin până la orizont. Într-adevăr, orizontul e restrâns, pentru că defileul s-a îngustat iarăși, Drina săpând un culoar larg printre pereții stâncoși ai muntelui, în goana ei către mare. Străbatem tunel după tunel, pierzându-le șirul. Neiluminate, ne provoacă fiori pe spate când suntem depășiți de vreun șofer mai iresponsabil. Înaintarea însă cere învingerea fricilor și construirea peste acestea. Tot pe defileu (altul, evident), către Sarajevo. Nori de furtună în față, pe care îi evităm. În Ustipraca ne lăsăm în dreapta, deși exista și varianta Gorazde, un drum ce traversa muntele și care, probabil, ar fi fost spectaculos. Nu știm însă care e mai frumos, așa că mergem după instinct – un instinct ascuțit (ne place să credem) după atâtea mii de kilometri pe două roți. Curând, dăm nas în nas cu furtuna, dar ne simțim încrezători: o fentăm, intrând pe un drum pietruit ce ar trebui să șerpuiască pe lângă o apă vreme de 20 de kilometri înainte de a ne scoate iarăși în șoseaua asfaltată. Peisajul e fantastic, iar liniștea care ne cuprinde este plăcută mai întâi,...

Citește mai mult...

Răsăritul între lanuri are un aer special de fiecare dată. În Jagodina ajungem nici devreme, nici târziu: exact când deschid magazinele, astfel încât rezolvăm rapid aprovizionarea. Bineînțeles, facem rost și de plăcuțe, cam la suprapreț dar, cum nu avem decât un singur service la dispoziție, nu protestăm. Cât le înlocuim, dăm de veste în țară că suntem bine, furând internet de la WI-FI-ul gratuit al unei bănci, iar apoi ne vedem de aventură mai departe. Bine, e mult spus „aventură”, pentru că drumul liniștit ne poartă pe dealuri lungi și line, iar de alte surprize nu ne lovim. După Cacak, un orășel în aceeași notă, buchisim un drum secundar pe hartă pe care, cu ajutorul Garmin-ului, îl urmăm. Pare că nu duce nicăieri, dar, prin absurd, însăilează un tunel ce ne scoate într-un defileu superb, ce pare din altă lume. Nu durează mult, dar cei câțiva kilometri parcurși pe sub giganții de stâncă, ne arată că o țară, ca și un om, are diverse fețe: important e să îți dai răbdare să le descoperi și pe cele frumoase (nu știu de ce, dar nu am nicio poză din zonă – locul se vede în clipul de la final, exact după tunel). Restul zilei se scurge monoton, pe o șosea prea circulată pentru gusturile noastre, printr-o zonă plină de localități și de oameni. Cu greu, descoperim un câmp de 5 stele, chiar lângă un aerodrom, dar suficient de departe de haosul străzii, care ne este casă peste noapte. Odată cu dimineața și kilometrii adunați, se observă variații ale reliefului: dealurile redevin împădurite, urcările iarăși abrupte, satele din nou mai rare. La o intersecție, apropiindu-ne de Uzice, alegem varianta pitorească: urcăm kilometri în șir, fugim de ploaie și ne bucurăm de asfalt bun, cu trafic aproape inexistent. Tot pe dealuri, prin căldură, către…înainte! 😀 Orașul, culmea, e chiar frumos: deși tot spre comunism îmi zboară mintea, blocurile vechi și betonate sunt renovate, casele au un aspect îngrijit, iar curățenia este la ea acasă. Surprinzător, Uzice devine un punct de referință: practic, e cea mai frumoasă așezare a Serbiei pe care o străbatem. Înghesuit între versanți împăduriți, orașul și-a întins tentaculele spre cer, atât cât a putut. Astfel, casele par un imens zid unit, ca într-o cetate, colorat divers, încântând ochii. Obosiți, ne luăm libertatea dejunului în părculețul central, unde zăbovim mai bine de o oră, doar-doar nu o mai trebui să plecăm. Uzice, orășelul-caracatiță, văzut de pe urcarea criminală a zilei. Trebuie, însă. Și, din nou, nu avem milă: tragem bățul mai scurt, dar care unește pământul cu cerul prin rampe de 14%-16%, într-un concurs al stoarcerii de transpirație. Ca să...

Citește mai mult...
Tot mai adânc în Serbia Centrală

Tot mai adanc in Serbia Centrala


Scris de | 13 sept. 2019

Un fel de „Tunel al Dragostei” sârbesc. Evident, liniile lor sunt la fel de ondulate ca ale noastre. Dimineața nu se lasă așteptată, dar plecarea da. Neobișnuiți cu activitățile necesare, întârziem destul de mult cu tot felul de sarcini banale: strânsul cortului, micul-dejun, aranjarea bagajelor. Cu timpul, vom deveni experți, dar pentru moment ne mișcăm cu încetinitorul. Atmosfera e plăcută, cu un soare domol ce ne îmbie la drum. Dar la care drum? Avem două variante: fie pe cel asfaltat, mai ocolit, fie pe crestele dealurilor, pe secundarul pietruit din apropiere. Dornici de aventură, îl alegem pe cel din urmă și, pentru o vreme, se dovedește înțeleaptă decizia: câmpurile se unduiesc pitoresc către orizont, iar noi șerpuim printre case izolate, aproape pustii. La o intersecție însă aflăm adevăratul rezultat: drumul devine înnoroiat și plin de bălți, așa că tot ce putem face e să apucăm pe cel mai ciclabil, indiferent unde ne-ar scoate. Inevitabil, ieșim în satul pe care am vrut să îl scurtăm și, după ce alimentăm cu apă proaspătă de la alți localnici vorbitori de română, ne avântăm către urcarea ce se pierde în mijlocul pădurii. Nu ne ia mult să o dăm gata, dar constatăm că suntem abia la început: toată ziua o ținem doar într-un sus-jos vălurit care ne obosește peste măsură. Spre prima urcare serioasă a zilei, încă pe off-road. Surprinzători munții aceștia verzi și îmăpduriți! Zagubica este primul oraș mai important pe care îl descoperim, dar nu ne lăsăm foarte încântați de el – clădirile comuniste, sărăcia crasă și atmosfera distantă ne amintesc prea mult de ceea ce avem acasă. Noroc că există și altfel de obiective turistice, indiferent cât de blamate ar fi de unii: bisericile rămân monumente istorice și culturale peste timp, adevărați stâlpi în jurul cărora societatea și-a construit ritmul. Ne intersectăm cu două mănăstiri, una micuță, veche de câteva secole și cealaltă mai importantă, Resava, datând de la 1418. Securizată de ziduri groase, aceasta este considerată una dintre bijuteriile medievale ale Serbiei, iar noi o aflăm accidental, după ce alegem o scurtătură aproape inexistentă pe hartă. E plăcut să mai ai și noroc pe drumuri! Mănăstirea Resava, foarte bine întreținută și locul unde am spart camera video – din fericire nu suficient de rău ca să nu mai funcționeze. Dar nu putem vorbi de un noroc prea îndelungat, pentru că bicicleta lui Evelin protestează, cerând plăcuțe de frâne noi. Nu le-am verificat starea înainte de plecare și, deși nu ar fi trebuit să cedeze, se cer înlocuite. Dar e după-amiaza târziu, orașele lipsesc, așa că improvizăm o frână doar pe spate, cu care ne târâm în siguranță până la...

Citește mai mult...