Articole din septembrie 11th, 2019


Locul de cort al primei zile, cu ceva peisaj, trebuie să recunosc Unduiește frumos Dunărea în dreapta noastră și simt cum gândurile și emoțiile îmi curg cu apele ei cenușii, spre depărtare. Noi continiăm în amonte, către un necunoscut aproape deloc însăilat, în vreme ce ele se spală la vale, pentru a ne face plecarea mai ușoară. Niciun început nu îmi este simplu, iar fie calea oricât de bătută, primii pași tot dificil se croiesc. Sunt la a cincea excursie lungă cu bicicleta, dar inima îmi bate ca la prima pedală. Și nu e de la efort, deși nici acela nu e neglijabil. Sub canicula de sfârșit de Iulie, cu bicicletele încărcate de bagaje și cu corpurile nerodate, kilometrii nu se adună ușor. Totuși, există o plăcere aparte în acest amestec dulce-acrișor al plecării către orizonturi neexplorate. Distanța, necunoscutul și provocarea (atât fizică cât și mentală) te fac să te bucuri de durerea fiecărei pedale. Este și aceasta un fel de nebunie, nu se poate nega! Dunărea la Cazane, văzut de pe malul sârbesc Am plecat de la Porțile de Fier, iar primii 40 de kilometri trec nestingheriți, sub roțile ce se învârt pe pământ sârbesc. Pentru că nu avem foarte mult timp la dispoziție, excursia elimină România pe cât posibil, astfel încât să ne întoarcem în țară în timp util. Peisajul este mai spectaculos decât ni-l aminteam, cu pereți abrupți de stâncă străjuind șoseaua, cu vegetație aproape mediteraneană cam pe oriunde ne aruncăm ochii și cu bărci dezinvolte ce brăzdează bătrânul fluviu. Una peste alta, începutul acesta este mai ușor decât altele! Mă grăbesc însă cu concluziile: după Milanovac intrăm direct în coasta muntelui, iar urcarea nu doar că este abruptă, ci se dovedește și interminabilă. Fără apă, cu transpirația sărându-ne ochii și cu roiuri de muște înfruptându-se din noi, totul devine un coșmar. Unul ce durează până dincolo de Majdanpec, un orășel industrial pitoresc, dar în care nu zăbovim pentru că seara ne bate la ușă. Consumând ultimii stropi de apă, pe o urcare de peste 20 km. Ne întoarcem la verdele pădurii pe nesimțite și, tot pe nesimțite, norii se adună, picurând ușor. Ne pregătim de seară cu apă de băut dintr-un sat unde toată lumea vorbește o română pe cât de surprinzătoare, pe atât de inteligibilă. E amuzant că, până să ne prindem, ne chinuim cu localnicii în engleză, doar ca, în final, să izbucnim toți în râs. Campăm după o ultimă urcare cruntă – nu știu de unde au sârbii așa asfalt puțin de te obligă să treci dealurile dintr-un foc! -, pe un câmp treierat de curând, nici departe, nici aproape de sat....

Citește mai mult...