Articole din septembrie 16th, 2019


Răsăritul între lanuri are un aer special de fiecare dată. În Jagodina ajungem nici devreme, nici târziu: exact când deschid magazinele, astfel încât rezolvăm rapid aprovizionarea. Bineînțeles, facem rost și de plăcuțe, cam la suprapreț dar, cum nu avem decât un singur service la dispoziție, nu protestăm. Cât le înlocuim, dăm de veste în țară că suntem bine, furând internet de la WI-FI-ul gratuit al unei bănci, iar apoi ne vedem de aventură mai departe. Bine, e mult spus „aventură”, pentru că drumul liniștit ne poartă pe dealuri lungi și line, iar de alte surprize nu ne lovim. După Cacak, un orășel în aceeași notă, buchisim un drum secundar pe hartă pe care, cu ajutorul Garmin-ului, îl urmăm. Pare că nu duce nicăieri, dar, prin absurd, însăilează un tunel ce ne scoate într-un defileu superb, ce pare din altă lume. Nu durează mult, dar cei câțiva kilometri parcurși pe sub giganții de stâncă, ne arată că o țară, ca și un om, are diverse fețe: important e să îți dai răbdare să le descoperi și pe cele frumoase (nu știu de ce, dar nu am nicio poză din zonă – locul se vede în clipul de la final, exact după tunel). Restul zilei se scurge monoton, pe o șosea prea circulată pentru gusturile noastre, printr-o zonă plină de localități și de oameni. Cu greu, descoperim un câmp de 5 stele, chiar lângă un aerodrom, dar suficient de departe de haosul străzii, care ne este casă peste noapte. Odată cu dimineața și kilometrii adunați, se observă variații ale reliefului: dealurile redevin împădurite, urcările iarăși abrupte, satele din nou mai rare. La o intersecție, apropiindu-ne de Uzice, alegem varianta pitorească: urcăm kilometri în șir, fugim de ploaie și ne bucurăm de asfalt bun, cu trafic aproape inexistent. Tot pe dealuri, prin căldură, către…înainte! 😀 Orașul, culmea, e chiar frumos: deși tot spre comunism îmi zboară mintea, blocurile vechi și betonate sunt renovate, casele au un aspect îngrijit, iar curățenia este la ea acasă. Surprinzător, Uzice devine un punct de referință: practic, e cea mai frumoasă așezare a Serbiei pe care o străbatem. Înghesuit între versanți împăduriți, orașul și-a întins tentaculele spre cer, atât cât a putut. Astfel, casele par un imens zid unit, ca într-o cetate, colorat divers, încântând ochii. Obosiți, ne luăm libertatea dejunului în părculețul central, unde zăbovim mai bine de o oră, doar-doar nu o mai trebui să plecăm. Uzice, orășelul-caracatiță, văzut de pe urcarea criminală a zilei. Trebuie, însă. Și, din nou, nu avem milă: tragem bățul mai scurt, dar care unește pământul cu cerul prin rampe de 14%-16%, într-un concurs al stoarcerii de transpirație. Ca să...

Citește mai mult...