Articole din octombrie, 2019


La cort, viața se apropie mult mai tare de ritmul natural al omului: dormi odată cu noaptea, te trezești odată cu lumina. Simți, pe pielea ta, schimbările mai profund, iar acestea determină un anumit fel de răspuns, unul pe care din confortul modernității nu îl întrevezi. Ieșim la întâlnirea cu soarele chinuiți, doritori de mai multă odihnă. Căldura însă este insuportabilă – se anunță o zi dificilă. În timp ce împachetăm, admirăm lanțul muntos pe care l-am fi putut traversa, dacă nu am fi întors spatele efortului, ca lașii. Versanții sunt lipsiți de vegetație, dar abrupți, caracteristici unei zone calde, cu multă stâncă golașă. Probabil că sus, în pasuri, temperatura e mai înțelegătoare cu oamenii. Pornim la drum zăpăciți de zilele săptămânii: am pierdut socoteala, decalându-ne cu o zi. Practic, cum rutina bicicletei s-a instalat pe deplin, am amestecat denumirile. E prima oară când ni se întâmpla astfel în toți anii de călătorie, deci probabil că îmbătrânim. Sau ne plictisim, nu știu. Un defileu interesant în Kosovo, cam maximum zilei în materie de natură. Avem plat în program, din nord-vestul Kosovoului traversăm până în sud-vest. Singura atracție pe listă este Prizren, orașul cel mai recomandat de turiști în această țărișoară. Atmosfera e încinsă, și la propriu și la figurat. Haos în trafic, șantiere peste tot, oameni care se bagă în seamă cu o curiozitate debordantă. Pedalăm alene, plictisiți. Încep să regret că nu am testat aventura trecerii ilegale în Muntenegru (pe M9), dar durerea din mușchi mă aduce la realitate. Facem ce putem ca să nu ne dărâmăm: oprim des și îndelungat, timp în care povestim între noi sau în țară. În Prizren sosim după-amiaza, la capătul unei șosele transformată în bulevard cu mai multe benzi. Încă de la intrare, tronează clădirile seci din beton, toate în gri, dar și urme serioase de kitsch modern, importat din Occident. Partea veche însă e cam cum se scria pe Internet, cochetă și atractivă. Vizităm Moscheea Sinan Pașa, veche de pe la 1600, un deliciu de arhitectură, tradiție și culoare. Apoi ne pierdem puțin pe străduțele cu piatră cubică, înghesuite, făcând slalom printre terasele arhipline cu turiști. Îi invidiem puțin pe moment, dar continuăm, lăsându-i să ne invidieze și ei în rest. (Sunt conștient că nimeni nu invidiază un cicloturist, căci efortul pare crunt și lipsa de confort amară. De fapt, modul acesta de călătorie e chiar fain și nu e deloc atât de dificil pe cât pare. Per total, că unele momente da, sunt grele.) Ieșim din oraș epuizați, atât fizic cât și psihic. Căldura ne topește și ultimele resurse de energie, iar înaintarea devine o povară. Mâncare nu prea avem,...

Citește mai mult...
Ultimele zile în Muntenegru

Ultimele zile in Muntenegru


Scris de | 23 oct. 2019

Spre munții muntenegreni, înainte de urcările crunte spre Kosovo. Îmi plac enorm diminețile la munte, când soarele își aruncă razele peste cortul umed de rouă, în vreme ce eu strâng sacul de dormit mai aproape ca să mai adun puțină căldură! E ceva mitic, ancestral, adânc impregnat în ADN-ul uman care ne face să tânjim după simplitatea și liniștea vieții din natură, iar dimineața acest ceva capătă valențe eterne. Din această cauză iubesc cicloturismul: pot să mă bucur de frumusețe autentică dincolo de efort, de frig sau de oboseala cumulată. Pornim destul de târziu la drum, dar după ce ne-am rupt corpurile și mințile în Durmitor, orice oră pare prea devreme. Din fericire începem la vale, cu o coborâre de kilometri buni care ne scufundă lângă Tara, unul din râurile turcoaz caracteristice ale țării. Peste tot, oportunitățile turistice dau năvală: tiroliană peste canion, rafting în valuri, experiențe culinare etc. Le zicem pas elegant – deși tiroliana îmi cam făcea cu ochiul – și continuăm în amonte, printr-un defileu ce se anunță deja familiar, puțin cam prea cald și cu multă pădure. Totuși, aducem un element de noutate, ca să nu trăim toate zilele la fel: găsim un loc de scăldat în niște bazine naturale, de unde uităm să mai plecăm aproape două ore. Locul de baie al zilei, apa turcoaz face toți banii! La ieșirea din defileul Tarei, cu vegetație specifică zonei. Treptat, ieșim din zona montană înaltă, relieful devenind mai deschis, drumurile mai aglomerate, iar zonele mai locuite. Versanții ceva mai despăduriți sunt doldora de case, cocoțate până pe vârfuri, în tablouri pitorești. Ajunși în Mojkovac, un orășel prăfuit de comunism, ne aprovizionăm serios cu merinde, ne întindem la vorbă în țară cu cei dragi, iar apoi atacăm ultima urcare a zilei, o șerpuire lină de nici 3 kilometri. Din vârf, zburdăm pe o pantă nu foarte înclinată, dar care durează minute în șir, astfel încât, înainte să ne dăm seama, adunăm mai multă distanță decât ne-am propus. Campăm pe un câmp cu iarbă cosită, în mijlocul unui sat, fără ca apropierea oamenilor să ne amenințe sau deranjeze. Ne croim o potecă prin vegetația de lângă râu, cât să nu ratăm spălarea de seară, iar apoi ne întindem la povești în aerul rece al serii. Dimineața ne trezim târziu, grație orei târzii de culcare, așa că decalăm și plecarea neprevăzut de mult. Suntem invadați de limacși scârboși, așa că până îi îndepărtează soarele, luăm micul dejun, strângem bagajul și lipesc două camere sparte. Mănăstire din nu știu ce secol, înainte de a ajunge în zona musulmană a Muntenegrului. Călătoria continuă către Berane, unde virăm către est, către Rozaj....

Citește mai mult...
Nu mai astept

Nu mai astept


Scris de | 21 oct. 2019

În haosul complex, continuu bâzâind al societății contemporane, mă învățasem să aștept. Nemulțumit de joc, îmi înecam frustrarea în a sta, bosumflat, pe margine. Știam că pot câștiga în ring,..dar nu azi. Mâine, mâine voi lupta. Au trecut, astfel, ani. Ani dureroși, cât o veșnicie, în care nu am mișcat nimic. Am alergat, brownian, atât acasă, cât și pe drumuri. Mi-am ocupat timpul cu cărți, aventuri, proiecte. Am investit, zic eu, în relații. Dar, de fapt, toate acestea nu reprezintă nimic. Pentru că, de fapt, am așteptat. Nu m-am descătușat, pentru că nu am avut contextul. Nu am construit zgârie-nori, pentru că cerul era prea sus. Nu am ajuns faimos, pentru că faima implică superficialitate. Și, tot astfel, pentru fiecare eșec, am găsit o scuză. Nu am zburat, pentru că am așteptat ca aripile să îmi fie aduse de altcineva. Nu știu de unde mi-am creionat ideea că, într-o zi, cineva din afară va servi motivația care lipsește creierului meu. Habar n-am de unde prostia că, odată și odată, succesul va lovi, de nicăieri. De parcă ar cădea meteoriți de aur în curtea leneșilor, așa mă mințeam și eu! Deci, am așteptat… Fericirea, totuși, nu vine. Prea adesea un lux supraestimat, prea așteptat. Este și ea un zeu, dar unul care cere sacrificii prea mari. Normalitatea, cu decența ei, este mai ușor de îmbunat. Asta deși oricum traiul a devenit prea strict. Prețul civilizației, altă zeitate cruntă, care oferă prea puțin, nu? Însă, vreau să nu mai aștept. Decid să explorez, chiar dacă aceasta înseamnă să sar în gol, fără perechea de aripi ce încă se lasă așteptată. Tot fără drum, o să mă apuc să îmi construiesc unul. Prioritizat, în funcție de interese. Egoist poate, dar plin de satisfacție. Voi simți, pentru prima oară după ani, cum e să fii liber – descătușarea e doar la un pas! Bineînțeles, trebuie să mai aștept puțin până voi pune toate la cale. Să fie tot vechea așteptare, cea care m-a adus unde...

Citește mai mult...
Trag de toamnă

Trag de toamna


Scris de | 17 oct. 2019

Mai trag de tine, toamnă, puțin,Să mă mai bucur de-a ta atmosferă…Încerc să-ți cuprind din ce ai mai divin,Să mă strâng sub clipa și-așa efemeră. Culorile abia se pătează-n văzduh,Pădurea se-ntrece-n concert, simfonie,Iar soarele – astru, ca rege de susSe luptă ca vară să mai tot fie. Prea repede ai venit pe pământ,Ne-ai surprins, iarăși, cu-a ta înghețare!Și mâine – curând – ca pe-un stâlp de mormântVei face din noapte domnia cea mare! Dar, pân’ atunci, mai trag de tine puțin,M-agăț să mai țin de vara din suflet…Iar zilele, nopțile, ce trec și ce vinMă lupt să le-ncânt cu-al meu umblet. Vei fi, ca-n trecut, vrăjitoareCu toane de gri și lacrimi căzând. Uita-vei că-n frig mai rău dorul doare,Vei merge ‘nainte, cu pas nepăsând. Iar în amurg, sub vifor ce cântăGrăbiți spre-adăpost cald de lut,Îi ninge pe oameni cu-o pace prea sfântă,Le pune în suflet gândiri ce n-au vrut. E plină de jale a anului toamnă:Privești către timpul ce repede-a curs. Aștepți să domnească a albului iarnă,Ca jalea din tine prefacă-se-n râs. Dar mai trag, de tine, toamnă, o vreme,Mai sper la poteci colorate-n amurg!Să-mi umplu ființa e toată-a mea vrere,Cu vorbe-nțelepte culese-n drum...

Citește mai mult...

Vântul ce zgâlțâie cortul cu putere mă trezește devreme, înainte ca prima rază de soare să se facă simțită. Degeaba mă mai învârt în sac minute bune, somnul nu mă mai ia, iar sforăitul lui Evelin sigur nu ajută. Mă îmbrac și, fără răbdare, ies să îmi ocup timpul cu o carte bună, până vom reuși să ne urnim. La lumina zilei, văd mai bine locul de campare: ne găsim la intrarea către o hidrocentrală, pe un spațiu verde bine amenajat și, evident, interzis. Sper, deci, să plecăm curând, căci nu mă simt deloc confortabil în a călca, cu bună știință, regulile. Constat că în zadar vin dintr-o țară coruptă, în care doar proștii respectă legile, nu am ce îmi trebuie să fiu la fel (sau poate tocmai pentru că sunt sătul de mârlănii, încerc să fiu cum trebuie până la capăt). Pereții de stâncă se ridică sute de metri pe verticală, descoperind un cer senin, aspru cumva. Cochetez cu ideea de a mă întoarce la podul minune de cu seară, dar gândul că astăzi traversăm Durmitorul mă responsabilizează să mă menajez. Așa că rămân la ideea cu cititul, Kindle-ul fiindu-mi un bun companion în singurătate. Dimineața, lângă barajul de pe râul Piva. Plecăm târziu, după ce mă cert serios cu Evelin, ocazie cu care observ, încă o dată, cum doi oameni pot privi același tablou, dar vedea lucruri diferite. El e preocupat de odihnă prelungită, eu de a nu avea probleme absurde. El vrea să meargă puțin și repede, eu mai încet, dar mai multe ore. Deh…după posibilități! Ziua începe lejer, șerpuind pe lângă râu câțiva kilometri cât să ne încălzim. Ba dăm și de o coborâre ce ne umple numai bine entuziasmul pentru ceea ce urmează: câteva zeci de kilometri abrupți, în plină căldură, de la 500 la 1900 de metri. Nimic însă nu avea să mă pregătească pentru „zid”: o șerpuire teribilă, a cărei menire este să ne scoată din defileu până pe platourile înalte ale Parcului Național Durmitor. Muntenegru surprinde prin relieful divers și munții imenși. Nici cu drumurile nu îmi este rușine, construcția acestora este incredibilă! Pe prima urcare a zilei, o șosea cu nenumărate tuneluri, unele chiar în serpentină! Cu apa pe zero și energia la fel, sosim în prima localitate leșinați. Nu găsim decât 2-3 case mai mult pentru turiști și un restaurant, lângă care ne tracem sufletul. Povestim cu niște croați pe motocicletă și, după ce aprovizionăm, continuăm către inima Durmitorului. Nu înaintăm mult, căci vrem să mâncăm, iar apoi să ne odihnim. Nu ne permitem însă, iar coborârea de la orizont ne motivează să urcăm în șa. Iluzie deșartă! Altitudinea...

Citește mai mult...