Articole din noiembrie, 2019


Lacuri și munte

Lacuri si munte


Scris de | 20 nov. 2019

Orașul vechi din Ohrid, zona turistică și cochetă. Vruuum!!! ne face să sărim din saci un zgomot infernal – azi avem alarmă low-cost Wizz, ce sună chiar prea devreme, dar care își face bine de tot treaba! Înainte de 9:00 suntem deja în pedale, iar în nici o oră ajungem în Ohrid, orașul emblemă al Macedoniei, pe care doream, de multă vreme, să îl vizităm. Pe lângă lac. Prima impresie e una dezamăgitoare, căci așezarea este la fel ca oricare alta: betoane, mașini, străzi înghesuite, ghene de gunoi etc. Printre toate, oamenii și-au construit case diverse în care să își pună traiul la punct – mai mult…dar ce să vrei mai mult? Treptat însă devine mai bine, iar odată ajunși în zona turistică e chiar fain: atmosfera e mai degajată, străzile sunt mai curate, clădirile mai îngrijite. Pe singurul deal din zonă tronează o cetate, dar nu am terminat de lenevit, așa că nu facem efortul de a urca să îi admirăm zidurile – e faină libertatea aceasta de a selecta exact ce și cum vizitezi, fără presiunea turistului de rând care „trebuie” să ajungă la X obiective! O ultimă privire spre Ohrid. Dincolo de lac, Albania, țara dorită, dar interzisă. Zăbovim pe malul lacului, dăm câteva duble video și ne învârtim pe străduțe, dar după vreo două ore ne declarăm plictisiți. Orașele, oricât de cochete ar fi, pur și simplu nu rezonează cu felul nostru de a fi…chemarea naturii e mai puternică! Iar astăzi aceasta ne trage către munte, spre o traversare până la 1600 m, ce leagă două lacuri: Ohrid și Prespa. Bineînțeles, sperăm la încă o baie, dar relieful ne joacă feste: amânând pauza, drumul se depărtează de apă cât să înaintăm cu speranța că dincolo de versant plajele vor fi mai accesibile. Ultima așezare înainte de urcarea spre Galichica, la 1600 metri. Urcarea e lungă, printr-un Parc Național (Galichica, a cărui taxă tot nu o plătim, fiindcă nu avem cash), dar nu foarte abruptă și adăpostită bine de pădure. Dintr-un punct de belvedere, ne luăm „Adio!” de la Albania, țara în care nu vom mai reveni, decât poate cu altă ocazie…dar încercăm să refacem traseul anilor trecuți de dincolo de lac. Atunci veneam dinspre Tirana, eram la întoarcere, iar Macedonia fusese țara de cotitură – astăzi, aceasta este doar o tranziție către Grecia, pe care o prelungim cât mai mult. Gustarea de prânz, imediat după întâlnirea cu compatriotul. Ne întâlnim cu un român, stabilit în zonă de ani de zile, care ne toarnă tot ce vrem și nu vrem despre împrejurimi. Ne dictează traseul, ne impune obiective, ne recomandă locuri de campat. Îl ascultăm, îl...

Citește mai mult...
Doar îngân…

Doar ingan…


Scris de | 19 nov. 2019

Mă zbat în necuvinte,Respirând sacadat. Simt – inima-mi minte, În jur e uscat. Nu știu a scrie,Dar știu a vorbi?!?În suflet mi-e vieSperanța de-a fi! Mă-ndeamnă la șoapteToți pașii opriți.Închid ochii-a noapteȘi stau: sunt greșiți! Greșită-i și caleaȘi gândul, speranța…E dulce-alinareaCă trec ignoranța. Nu-s multe în suflet,Dar ce-s, sunt destule! Mă-mpiedic în umblet,Las mintea să-mi fure… Iubesc veșnicia,Mă-ndes de frumos. Câștigă-agonia…Durerea-i prisos. Cândva dădeam sensuri,Acum sunt păgân. Cândva scriam versuri, Acum doar...

Citește mai mult...

Odată procesul decizional încheiat, entuziasmul se întoarce la cote înalte – e adevărat, ajută și răcoarea dimineții, dar tot incredibil rămâne ușurarea că ți-ai găsit drumul! Pentru noi, acesta se va întoarce spre est/sud-est, intrând în Macedonia de Nord, una din fostele regiuni ale Republicii Iugoslave – printre cele mai mici -, dar o țară din care am rămas cu impresii plăcute din trecut (Evelin cel puțin e tare încântat). Lacul Debar, un fel de oază în deșert, ținând cont de caniculă. Trecerea frontierei e doar o formalitate, deși vameșul comentează că vrea pașapoartele, pe motiv că România nu e în UE – deh! geografia are și ea limitele ei, se pare! :)) În primul oraș, Debar, nu vedem mari schimbări față de Albania, doar că e puțin mai multă curățenie și, deloc de neglijat, mai multă liniște în trafic. Nu zăbovim, ci ne avântăm pe lângă lacul de acumulare cu același nume către Ohrid, zona unde vrem să lenevim măcar jumătate de zi, să ne reîncărcăm bateriile epuizate de mult. Șoseaua urcă continuu, dar cu milă, croindu-și calea prin păduri timide de foioase – ciudat, dar, deși verdele e spălăcit, față de ariditatea ultimelor două zile, îl percepem ca un fel de paradis. Ce face subiectivismul dintr-o călătorie! Drumul către Ohrid, împădurit și în amonte. Kilometrii se înșiră fără grabă, într-o întrecere lentă cu timpul. Ne oprim des, savurăm atmosfera prietenoasă și ne alintăm cu gândul scăldatului de peste câteva ore în lac – câtă nevoie aveam de o astfel de zi! După ce șerpuim pe cursul pustiu al unui râu, munții fac loc câmpiei ce parcă apare de nicăieri: nici pădurile masive, nici versanții stâncoși, nici liniștea anterioară nu anunțau prezența ei, cu civilizația la scară mare și, implicit, schimbările caracteristice acesteia. Profităm de unele, oprindu-ne la un supermarket și folosind niște Wi-fi, dar gândul relaxării definitive ne zorește mai departe. Cum arată Paradisul? După uscăciunea Albaniei, sigur e pictat în verde… Mai facem, totuși, o escală: vizităm zona turistică din Struga, acest orășel cochet pe care îl traversam și cu trei ani în urmă. Ce sentiment! Ce emoții să revezi, mental, alte drumuri, alte experiențe și alte stări sufletești…Aspecte care te marcau atunci și care, și astăzi, par atât de vii! Puține lucruri se compară cu acesta: să revii peste ani ca să constați ce și cum s-a schimbat și ce și cum a rămas… Stațiunea e plină de agitația estivală, iar plajele înguste ale Ohridului sunt aglomerate cum nu ne-am fi așteptat. Învârtim pedalele ușor, cu grija traficului în prim-plan, dar cu ochii după un loc retras, unde să rămânem și peste noapte. Îl găsim...

Citește mai mult...
Ziua în care am renunțat

Ziua in care am renuntat


Scris de | 11 nov. 2019

Începem ziua direct în urcare, conform hărții pe care o studiasem deja de cu seara. Traseul nu arată deloc bine, dar speranța că nici rău nu o să fie, ne motivează să păstrăm un dram de optimism pentru perioade mai rele. Până în prima localitate, satul ale cărui lumini pigmentau noaptea, ne descurcăm acceptabil. După el însă lovim un zid ce ne dărâmă instant: e 9:00 dimineața, dar e cald teribil! Sudoarea se strânge și cade ritmic pe față, a protest față de efort. Serpentinele se pierd către un vârf îndepărtat, imposibil de reperat. Înaintarea devine supraviețuire. Satele aruncate pe toți versanții fac din drum un chin mai acceptabil. Sus găsim altă localitate, cu 2-3 magazine sătești unde localnicii beau relaxați încă de la prima oră. Aprovizionăm cu apă rece din cișmelele destul de dese și ne lăsăm la vale, pe prima coborâre a zilei. Deși relieful nu e prietenos, să ne relaxăm câteva minute devine un lux de care profităm la maximum. Șoseaua șerpuiește printr-un fel de culoar montan, străjuit de versanți înalți. Deși altitudinile depășesc 2500 de metri, peisajul e uscat și fără vegetație, pictat în nuanțe spălăcite de gri și maro. Ajunși într-un scurt platou, încerc să îmi imaginez cum arată regiunea primăvara – oare vegetația are vreo șansă să aducă verdele în prim-plan? Peisaj arid, cu munți și creste cât vezi cu ochii. Coborârea e abruptă, dar la fel este și urcarea. Un fel de Rucăr-Bran de pe la noi, traseul e criminal, căci amplitudinile sunt mult, mult mai mari. Iar căldura care, conform prognozei, atinge astăzi 38 de grade la umbră, ne obligă să renunțăm. Sub auspiciul contextului, lăsăm deoparte tot: plăcere, explorare, dorință, visuri și peisaj. Tot ce ne dorim e să scăpăm din chin…Dar salvarea nu vine, culmea, decât înaintând prin infern până la capăt. Ca să ajungem la mai bine trebuie ca, mai întâi, să înghițim tot răul. Creste, creste și creste. De aici e plăcut la vale, dar urcarea nu vreau să mi-o amintesc. Îmi plac însă satele, căci în izolarea lor îmi amintesc de Albania îndrăgită în excursia trecută. Practic, să văd oamenii fericiți cu puțin, să admir copiii jucând volei în spatele curții (în trecut am și jucat cu unii câteva meciuri) sau să pot să observ casele cum se îmbină cu mediul natural mă încântă! Parcă dificultatea înaintării e puțin îndulcită de aceste elemente…Dar nu suficient, căci renunțăm la Albania până la finalul zilei. Eu, cu gândul să revenim mai în sud – Evelin, cu gândul să nu mai vină vreodată! Peisajul tipic al zilei, deși acesta a fost cel mai spectaculos unghi. Stabilim să mergem către...

Citește mai mult...

Mai avem puțin până la vot și, deși mi-am promis că nu îmi dau cu părerea, nu pot să nu o fac. De ce? Pentru că privesc în jur și constat niște exagerări care ne-au intrat atât în sânge că nici nu le mai realizăm! Oricum, subiectul e complex, lung și generator de polemici, așa că țin să menționez că ce spun aici nu are valoare exhaustivă, dar dacă ridică niște întrebări și provoacă la gândire, pentru mine e suficient! O să notez „cu liniuță” câteva gânduri, în ordine aleatorie: A nu vota e tot un drept, ca și cel de a vota. Am obosit enorm să aud că doar cei care votează sunt cetățeni adevărați și responsabili! Că, dacă nu votezi, ești un fel de rebut ieftin al țării în care trăiești…E adevărat, există implicații în a nu merge la vot, dar există implicații și în a merge! Așadar, abținerea în fața alegerii nu înseamnă o lipsă de implicare, ci decizia cea mai bună pentru persoana respectivă, în contextul dat. Dezvolt în punctul 2:A vota nu e tot una cu a vota pe cine trebuie. Premisa alegerilor este aceea că cei înscriși sunt în politică pentru că merită. Ei bine, nimic mai greșit! Motivele pot fi diverse, dar meritocrația sigur nu este unul dintre ele. De aceea, a merge la urne nu înseamnă și că puterea care ți-a fost dată, ca cetățean, se va și materializa în ceva constructiv. Când ai în față doar alegeri proaste – și așa sunt toate, doar că unele nu sunt dovedite – aproape că nu mai contează pe care din ele o alegi! Când toate mâncărurile sunt stricate pe masă, din orice farfurie ai gusta, tot o să ai indigestie! Ajung astfel la punctul 3:Politicienii vor binele lor (și al partidului), nu al tău ca cetățean. Aici mi se pare că dăm cel mai adesea „fail” indiferent de nație. Oameni buni, chiar nu înțelegem că politica e un joc murdar, unde nu ajung decât oameni…murdari?!? Și, în cazul în care cineva corect intră în mocirlă, nu poate rămâne astfel, pentru că troaca e prea împuțită… Pur și simplu, sistemul politic și democrația este gândită nu pentru omul de rând, ci pentru cel din vârful piramidei, care are acces la putere, la bani și la influență. De asta, votul este o ditamai amăgirea: nu poți schimba, la modul real, nimic esențial, ci doar mize fără mare importanță! Votul tău e mai puțin important decât crezi. Aici îmi voi lua „hate” mare (dacă nu mi-am luat deja!), dar nu îmi pasă prea tare. Realitatea susține ce spun: cu cât ai mai mulți votanți, cu...

Citește mai mult...