Articole din decembrie, 2019


În Turcia, ca de altfel în orice altă țară musulmană, trezirea nu o dă soarele, ci imamul satului care pornește caseta chemării la rugăciune încă dinainte de răsărit. Pentru acești credincioși, viața se construiește în jurul religiei și nu invers, așa cum ne-am obișnuit în vest. Când ieșim din cort, după a doua repriză de țipat în difuzoare, dăm nas în nas cu un ciobănaș ce își păzește mica turmă pe câmpul pe care l-am invadat. Stingheri, încercăm trei cuvinte cu acesta, dar apoi ne strângem bagajele și plecăm până la marginea localității, unde încropim micul dejun la umbra unul copaci prea verzi pentru regiune. Drum vălurit și solicitant în nordul Turciei. La o privire atentă se observă cum șerpuiește spre stânga, ca apoi să coboare doar pentru a ajunge la releele din planul îndepărtat. Drumul se continuă ondulat, pe câmpuri recoltate, ce nu oferă niciun adăpost contra vântului ce suflă cu putere. Traversăm Kirklareli, un orășel șters ca peisajul, iar apoi ne afundăm într-o luptă sisifică cu turbarea naturii, care se încăpățânează să ne împiedice să ne apropiem de casă. Curenții de aer ce bat din față ne încetinesc teribil, iar relieful în fierăstrău ne pune capac. Urcăm 2-3 kilometri, coborâm la fel. Urcăm 5, coborâm 4. Urcăm 1, revenim de unde am plecat. Practic, șoseaua e un infern pe care l-am stinge cu apă, dacă am avea-o. Noroc că descoperim un izvor potabil, odată cu apropierea de păduri, care ne revigorează. Finalul de excursie clar e mai dificil decât am anticipat! Malko Târnovo, oraș ce arată chiar pitoresc în această imagine, dar cu o atmosferă de jale. La punctul vamal ajungem însă cu moralul sus, grație peisajul verde în care ne găsim, dar și pentru că suntem bucuroși că putem depăși coloanele de mașini. Trecerea reprezintă o formalitate – deși la vama Bulgară ne sunt controlate bagajele – iar următoarea oprire o facem lângă Malko Târnovo, o așezare de poveste…tragică. Rupt parcă dintr-un film comunist, orașul inspiră o tristețe amară. Blocuri scorojite, apăsate de nefericire, se înalță spre cerul prea albastru pentru ele. Drumurile sunt roase de gropi, iar casele, puține, stau să cadă. Peste toate, oamenii lipsesc, sporind aerul de fantasmă al locului. Fără să vreau, simt un fior pe spatele plin de transpirație – nu am trăit în comunism, dar se pare că ce ne-a rămas de atunci nu e deloc strălucit. Iar unii, săracii, încă sunt prinși în gheara de fier a acestuia, chiar și la zeci de ani de la moarte. Cimitirul năpădit de vegetație de lângă Gramatikovo. Având o pompă în curte, ne-a fost sursă de apă pentru noapte și spălat. Până...

Citește mai mult...

Ies târziu din cort, ca la final de excursie, când atât entuziasmul, cât și energia sunt la minimum. Cu stupoare, constat că bicicleta mea e moale, iar în roata fața descopăr câțiva țepi din blestemata plantă care ne-a făcut felul și în ziua trecută. La prima vedere, e o iarbă inofensivă, dar, de fapt, are niște formațiuni țepoase în vârf care se lipesc perfect pe cauciucuri. Un deliciu, ce să zic, care mă obligă ca la Lidl-ul din Komotini, cât Evelin e la cumpărături, eu să meșteresc (a nu știu câta oară!) la bicicletă! Relieful e plat cam toată dimineața, dar munții care apar la orizont se apropie cu fiecare pedală. Garmin-ul ne spune că avem de ajuns la aproape 1000 de metri, iar speranța unei păduri și a unui aer mai răcoros ne motivează să forțăm mușchii mai cu disciplină. Din păcate, facem asta fără cap, căci greșim la o intersecție și ajungem să ocolim câțiva kilometri…dar îi trecem cu vederea, fericiți că nu trebuie să ne întoarcem. În ultimul sat dinainte de pustietate oprim la o bisericuță ce are o cișmea cu apă revigorantă cu care ne răcorim pe îndelete. Apoi o luăm la deal, solicitant, pe o cățărare de mai bine de 15 kilometri și 900 de metri diferență de nivel. După atâtea zile de plat, această traversare vine ca un test al psihicului…După o curbă, o mașină de teren a poliției se oprește și ne întreabă de traseu, de destinație, de intenții. Ne recomandă – apăsat – să nu campăm decât în sate și să avem mare, mare grijă, căci zona e plină de refugiați…periculoși zic ei. „India, Pakistan…” insistă, înainte de a se oferi să ne ducă până sus. Azi însă nu, vrem să pedalăm, chiar și la deal… E cald, iar urcarea e expusă în soare. Totul e pustiu, nicio casă, aproape nicio mașină și niciun om. Explorăm o zonă sălbatică, tot mai împădurită, pe o șosea doar a noastră. Treptat, îmi intru în ritm și grăbesc pasul, obligându-l pe Evelin să accelereze și el. Uneori, mai zărim câte un individ singur, fără scop, pornit pe jos el știe unde. Din vârf ne bucurăm de o coborâre lină, de aproape 50 de kilometri. Traversăm câteva sate înghețate în timp (seamănă mai mult cu Bulgaria pe aici) și întâlnim câteva grupuri de imigranți cafenii. Călătoresc pe jos, unii au bagaj, dar alții nu, sunt toți bărbați tineri și în putere. Fără să vreau, ofer mai multă atenție sfaturilor polițiștilor, dar încă nu suficientă. Locul de campat îl încropim lângă sat, la nici 200 de metri de ultima casă. Suntem în plină vedere de la...

Citește mai mult...
De ma visezi

De ma visezi


Scris de | 4 dec. 2019

Te rog, nu mă visa,Deși e seară și-i frumos –Și-n suflet a intra nu mă lăsa. Vreau să stau jos;Nu-n inimă, ci la picioare,Ca să privim, în doi, spre depărtare. Nu mă visa,Decât de mă visezi pe bune,Cu șoapte, gânduri și cu nume. Nu mă visa,Decât așa cum te visez pe tine:Mereu zâmbind a așteptare,Dorindu-ți viață doar culoare. Dar, de n-asculți și mă visezi,Să-mi spui, să stabilim urmareaȘi-n suflet visul tău mi-așezi,Ca să-mpărțim, la doi,...

Citește mai mult...
O bună bucată de Grecie

O buna bucata de Grecie


Scris de | 3 dec. 2019

Despre Grecia auzisem o mulțime de povești, mai ales când vine vorba de marea acesteia. Fiind o locație relativ apropiată de România, foarte mulți o vizitează. Astfel, se creionează un anumit portret, care în realitate e posibil să nu se verifice. Deși Evelin a mai fost într-o vară la plajă aici, iar eu am vizitat Atena iarna trecută, tot suntem nerăbdători să descoperim țara pas cu pas, așa cum bicicleta ne permite mult mai bine. Inevitabil, ne dorim seri pe malul mării, golfuri turcoaz, izolate, unde să petrecem nopțile. Cumva, rămânem cu nostalgia coastei croate pe care sperăm să o regăsim și pe aici… Locul de cort, cu Evelin bucurându-se de apa dimineții. Pentru început peisajul e uscat, ciclic, fără spectacol. Copacii sunt de un verde prăfuit, șanțurile sunt pline de gunoaie, iar câmpurile sunt deja recoltate. Probabil că primăvara natura arată mai bine dar, în rest, nu găsim prea multe atracții cu care să ne clătim ochii. Când ieșim pe malul mării, moralul ne este dărâmat și mai mult de peisaj: coastele spectaculoase visate sunt înlocuite de plaje ordinare. Unde e tabloul idilic pe care ni l-am construit? Kavala, partea veche o orașului în zare. Continuăm mai mult decât ne dorim, pe un soare încins, așa cum nu mai experimentasem din Albania. Decidem să oprim într-o zonă retrasă, unde să putem întinde cortul nestingheriți. Găsim o plajă cu nisip fin, în spatele unui camping, străjuită de măslini și câteva stânci masive, ce pare numai bună. Din păcate, în timp ce se înserează, localnicii se tot adună: cu corturi, grătare, muzică și voie bună. Dezamăgiți, plecăm în căutarea liniștii. O găsim într-o parcare cu „campatul interzis”, la marginea unei stațiuni. Apa e caldă, numai bună să ne clătim de efortul de peste zi. Oamenii sunt puțini și discreți, deci locul, deși departe de dorințele noastre, poate să își facă treaba. Totuși, caut în zonă un loc mai ferit, pentru a evita eventuale probleme, iar acesta este un bun motiv de ceartă cu Evelin – pentru a doua oară, avem disensiuni pe subiectul locului de cort! Constat că nu îmi place să încalc regulile (de bun simț) de bunăvoie, chiar dacă știu că respect ideea din spate (nu lăsăm gunoi, nu punem muzică etc), dar fratele meu nu are nicio problemă. Marea începe să arate mai bine, trebuie să recunoaștem. Târziu, după vorbit îndelung la telefon în zgomotul valurilor ritmice, intru la somn. Adorm chinuit de muzica de la terasele din stațiune, pe ritmuri internaționale de toate felurile. Ca o cireașă pe tort, pe la 4:00 suntem treziți de un individ ce se învârte disperat prin zonă, ce ne alertează....

Citește mai mult...

Rar mi-a fost dat să văd o toamnă atât de lungă și caldă, care să te oblige să ieși din casă de câteva ori pe săptămână. De week-end-uri nici nu mai vorbesc – în afară de unul când am fost plecat din țară, restul le-am împărțit între munte (drumeție) și bicicletă (tot pe munte). Au fost ieșiri de toate felurile, unele scurte, altele lungi, unele singur, altele cu oameni dragi, unele pe fugă, altele în tihnă și pace etc. Practic, varietatea a fost atât de mare, încât nu am cum să fac decât să le iau pe rând (încerc în ordine cronologică) pe cele mai importante dintre ele: Piatra Craiului pe bicicletă. A fost o tură scurtă, de o zi, în care am alergat culorile toamnei pe sub Crai, în zona Măgura-Peștera-Table. Aceste sate de la poalele muntelui sunt, pur și simplu, un paradis! Vei găsi aici case izolate și autentice, drumuri de țară pustii și dealuri verzi chiar și în toamnă. Nu putea să lipsească o vizită la Cabana Curmătura, această emblemă a Craiului, un loc de poveste, foarte îndrăgit de toți din Brașov și nu numai! Brâna Aeriană și Valea Morarului. De vreo doi ani tot încerc să ajung pe Aeriană, dar parcă niciodată nu se aranjau lucrurile. Toamna aceasta însă am reușit o tură mamut, de aproape 30 de kilometri, cu plecare și sosire în Bușteni. Am urcat pe Aeriană, bucurându-ne de spectaculozitatea acesteia, am parcurs Creasta Văii Albe până în platou, iar apoi, via Omu, am coborât pe Valea Morarului. Ce să mai, o zi pe nemarcate pe cinste, în care ne-am bucurat de adrenalină, de efort și de oportunitatea de a ne depăși limitele! Cu bicicleta la Omu. La numai câteva zile am revenit în Bucegi, de data aceasta pe bicicleta. Pornind din Sinaia și urcând pe Drumul de Vară am ajuns la Omu, de unde am cotit spre Șaua Strunga cu coborâre în Moeciu. Peisaje de vis, toamnă splendidă pe Rucăr-Bran, o traversare a masivului prin locuri pe care nu ai cum să nu le îndrăgești, odată ce le descoperi! Păcat că accesul facil în platou aglomerează foarte mult zona de creastă, dar cu cât înaintezi spre Leaota cu atât liniștea devine mai pregnantă. Țara Luanei: cu bicicleta prin Subcarpații de Curbură. A fost o tură împreună cu fratele meu, destul de scurtă și cu câteva peripeții. Zona Subcarpaților este una deosebită dar, din păcate, prea puțin umblată. Așa se face că am rătăcit pe drumuri existente doar pe hartă, am numărat zeci de balegi de urs și am gâfâit pe urcări extrem de abrupte. Nu am ajuns peste tot pe unde ne-am...

Citește mai mult...