4 Zile cu Caiacul în Delta Dunării (de la Tulcea la Gorgova)

Încerc să îmi țin ochii deschiși, dar oboseala de peste zi mă dărâmă, fără drept de apel. Aud potopul cum bate pe folie și știu că o bună parte din el trece, nestingherit, în adăpost, dar mintea și corpul refuză să reacționeze. E prima noapte în Delta Dunării, într-un cort prost de 100 de lei, la începutul unei excursii de câteva zile cu caiacul pe canale. Dar cum am ajuns aici?

Prima oprire, după două ore de vâslit.

Ervin, un prieten cu care am mai făcut câteva explorări în trecut, e un iubitor al apei. Eu nu sunt – prefer muntele și bicicleta -, dar, pentru că m-a invitat într-o aventură total nouă mie, am acceptat. Planul implica 4-5 zile de vâslit într-un caiac gonflabil, de la Tulcea la Murighiol. Pe parcurs însă acesta a suferit destule modificări, cauzate de lipsa de planificare temeinică sau necunoscut.

Culmea, am uitat cortul. Eu am zis ca îl ia Ervin, el a zis că îl iau eu. Ne-am dat seama pe bac la Galați că nu avem unde dormi, așa că am cumpărat ce am găsit: ceva cu 1000 mm protecție (chiar dacă ar fi trebuit măcar dublu), dată fiind prognoza anunțată. Mașina nu am știut unde să o lăsăm și, cu greu, am găsit o parcare cu 15 lei/zi la marginea Tulcei. Ulterior, am văzut că s-ar fi putut și în centru, cu 6 lei/zi, dar e mai complicat cu lansarea caiacului, dat fiind că faleza e plină de pontoane private. Reușim, într-un final, să pornim pe Sfântu Gheorghe, dar sincronizarea cu vâslele ne ia mai mult decât ne-am fi așteptat. Traversăm brațul, totuși, și intrăm pe primul canal, locul unde pare că timpul s-a oprit: nu sunt vase, e liniște mare și vântul ne împinge cu putere. Delta arată, deocamdată, într-un mare fel!

Ziua trece frumos, cu noi obișnuindu-ne cu noile îndeletniciri – orice activitate necesită un set nou de abilități. Treptat, stabilim o rutină: vâslim 2-3 ore, apoi ne oprim câteva minute pentru dezmorțire, mâncare și nevoi fiziologice. Adunăm aproximativ 15 km până la lăsarea serii, dar îi plătim cu o durere cruntă de brațe. Locul de campat e retras și protejat, așa că cinăm în jurul focului ce arde zglobiu – nu pentru multă vreme, căci ploaia ne gonește în cort. Un cort care, cumva așteptat, nu ne protejează aproape deloc și pe care îl cârpim, cum putem, cu pungi de gunoi și pelerine de ploaie.

Locul de cort al primei zile.

Totuși noaptea curge lin, căci ploaia se oprește curând. Dimineața e plăcută, cu un soare cald care mă îmbie la explorat: o iau pe drumul de pământ al grindului către…nu știu unde. Filmez câteva secvențe, admir vegetația luxuriantă și mă lupt cu pământul clisos, înmuiat de șuvoaie. Gândul îmi este, dar, la ajustarea planurilor încât excursia să poată să continue…Parlamentăm mult până decidem să căutăm o folie pe la vreun localnic – culmea, găsim pe cineva binevoitor care, gratis, ne ajută cu un nailon de la un solar vechi. Replica lui, „nu totul e despre bani în viață”, ne merge la suflet, dându-ne curaj atât pentru călătorie, cât și pentru viață! („La Scăunele” e locul pe care acesta îl administrează, un mic camping pescăresc pitoresc așezat pe malul apei.)

Aranjând bagajele…

Abia astăzi putem să spunem că am intrat în inima Deltei. Canelele sunt mai multe, lacurile încep să apară și ele, iar păsările parcă sunt mai prezente. O ținem mult pe Șontea Veche, un fel de autostradă vest-est, dar apoi migrăm către Lacul Marcu. Aici ne lovim, pentru prima oară, de realitate: din cauza lipsei de precipitații de peste iarnă, nivelul apei e foarte scăzut. Unele canale nu există decât pe hartă, iar pe cel pe care mergem abia ne ține la suprafață. Cu greu ieșim pe lac, o splendoare de loc, cu pelicani și nuferi galbeni, cum n-am văzut niciodată! Ne luăm timp să ne bucurăm de atmosferă, fotografiem și filmăm pe îndelete, fără să realizăm să se pornește o furtună strașnică. Cât apucăm, fugim de pe lacul cu valuri tot mai serioase și ne adăpostim sub niște salcii bătrâne, unde și mâncăm de prânz. Norocoși, ploaia ne ocolește, spre deosebire de zilele următoare când nu a mai avut milă de noi…

Lacul Marcu, cu furtuna în față, printre nuferi galbeni.

Canalul pe care îl străbatem ulterior e îngust și plin de lemne, dar apa e adâncă și cursul provocator. Ne strecurăm pe sub plante, ocolim buștenii și ne perfecționăm tehnica de vâslit și virat, cu adrenalina la maximum ca să nu spargem caiacul. Ieșim în canalul Păpădia Veche, apoi în Șontea Veche, prietenul bine cunoscut deja. Aici Ervin propune să facem un ocol prin niște lacuri, așa că ne înhămăm la vâslit în amonte, doar ca să descoperim că intrarea e blocată de copaci doborâți. Mai parlamentăm un pic despre viitor dar ne întoarcem către Fortuna, marele lac de la sud, pe care trebuie să îl traversăm spre Gorgova. Aici alte surprize: canalele sunt colmatate, iar Ervin ia o lipitoare care se cere îndepărtată și rana pansată cu atenție. Găsim loc de campat lângă lacul Băclăneștii Mari, un petic de pământ providențial, care ne oferă prim-planul către un apus de vis! Seara – începem să ne învățăm – trece liniștit: montat cort, făcut mâncare, aranjat bagajele, povestit etc. Noaptea, prin contrast, e gălăgioasă: puzderie de broaște urlă cu înverșunare până în zori, ca într-o întrecere cu mare miză.

Locul de cort al zilei a doua. Lângă lacul Băclăneștii Mari.

A treia zi de vâslit ne prinde obosiți, dar și cu dispoziție de tras. Vrem-nu vrem, avem de acoperit peste 20 de km, ca să rămânem în grafic! Un localnic ne descurajează spunându-ne că multe canale sunt secate, dar noi rămânem optimiști: atât de optimiști că reîncercăm Fortuna (coincidență?), cel mai mare lac pe care intrăm, iar apoi găsim o trecere super îngustă care ne scoate exact unde ne trebuie! Dar binele nu poate să dureze…canalul spre Gorgova e discontinuu și plin de bălării (îl încercăm, fără succes însă), iar lacul Rotund se dovedește o adevărată gaură neagră: intrăm, dar ne e imposibil să ieșim!

Canalul colmatat cu vegetație spre Gorgova.

Peisajul e superb, oriunde am privi în jur: păsări de diverse soiuri își văd de treabă, luciul apei e întrerupt de plante acvatice și malurile sunt străjuite de păduri impunătoare. Vâslim ușor, cu atenție, căci apa e mică și înaintarea greoaie – nu vedem niciunul din cele trei canale de ieșire, dar optimismul încă ne motivează. Și o face într-atât încât, chiar dacă a început să plouă, atunci când ne împotmolim în mâl coborâm și tragem caiacul cu stăruință! Ne oprim, totuși, pentru prânz sub salcii, dar apoi mai insistăm puțin: lacul este însă prea scăzut ca să putem înainta, iar să traversăm mai bine de 1 km prin mâl către un alt canal care nu știm dacă e practicabil nu e o variantă! Ne întoarcem, deci, după mai bine de două ore pierdute, la canalele principale care știm sigur că sunt practicabile…

Scăpați de pe lacul Rotund…
Pelicani pe Gârla Șontea Lată.

Seara ne prinde cu bine, pe malul brațului Sulina, după alte două peripeții: eu căzând în apă la o ieșire pe mal și o examinare atentă a caiacului de lipitori, ca să nu mai repetăm experiența neplăcută cu sângele refuzând să se coaguleze. Locul de cort e foarte fain, cu pădurea aproape, pe o limbă de pământ între ape. Auzim și șacalii de Deltă, ne speriem și de o turmă de cai cu ochii sclipind în noapte, dar, în rest, toate sunt frumoase. Poate doar norii ce se adună și prognoza foarte udă de a doua zi să nu ne încânte…

Curățând caiacul de lipitori.

Potopul pornește pe la 3:00 și nu încetează până după 12:00. Ieșim să întindem nailonul peste cort și să strângem hainele ude de pe garduri…De tot ne trezim devreme față de obișnuit, dar târziu față de cum ar trebui: ratăm vaporul Sulina-Tulcea cu doar câteva minute. Străbatem Gorgova în lung și în lat, singura variantă de plecare rămâne o barcă privată (cursă regulată), cu 60 de lei/persoană! Drumul auto e nămolos și impracticabil…și nu pot să nu analizez sărăcia și lipsa de viziune pentru zonă! Mi-e milă de oamenii izolați care trăiesc în aceste sate: în ei văd povestea unei Românii prea puțin promovare, una a sărăciei, a nepăsării politicienilor și a traiului ca acum multe sute de ani…un trai cu care localnicii pare că s-au învățat…

Sosim și în Tulcea, un oraș ce este, din păcate, o epavă. Asemănătoare cu Constanța, metropola strigă de potențial, dar și de corupție. Cât îl aștept pe Ervin cu mașina, am timp să analizez faleza: plăcile de marmură sunt scoase în multe locuri, băncile sunt de multe tipuri și în multe culori, clădirile sunt un kitsch neîngrijit ce îmi provoacă silă, iar pontoanele sunt pline de tot felul de oameni care nu inspiră încredere. Una peste alta, o localitate ce ar fi putut fi înfloritoare, e controlată de interese private, ce jefuiesc cetățeanul! Iar asta se vede cel mai bine în lipsa de infrastructură: Delta nu are un drum modern care să o traverseze, canalele nu sunt amenajate pentru turism (marcate, curățate etc) iar statul nu are curse zilnice, la preț accesibil, pentru locuitori și turiști! Practic, ca să vizitezi, fie te descurci cum poți, fie plătești bani grei unei agenții turistice care să te ducă pe unde e frumos…

Părăsim orașul sub nori amenințători de ploaie, grăbindu-ne către Măcin, munții pe care vrem să îi luăm la picior în după-amiaza rămasă. Sentimentele sunt amestecate: frumusețea naturii e întinată de prezența intruzivă a acestui animal motivat doar de profit, omul! Tristă specie mai suntem…

Pentru cine vrea să vadă și cum ne-am simțit în Munții Măcin, vă invit să dați click pe clipul de mai jos, o să vă placă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.