Articole despre ted


Cu aproape o lună în urmă urcam pe scena TEDx Eroilor, fiind unul din cei 27 de speakeri ai evenimentului. Scriam, imediat după această experiență, cum mi s-a părut și ce impresie mi-a lăsat totul, adăugând că abia aștept să apară și filmarea cu discursul ca să văd și eu ce și cum. Ei bine, așteptarea mea a luat – începând cu această seară – sfârșit! Iar acum, la nici două minute după ce am terminat de vizionat filmulețul, mă întreb dacă nu cumva era mai bine ca acesta să se prelungească…la infinit. De ce spun asta? Pentru că știam că, indiferent de prestația pe care am avut-o, o să o privesc cu un ochi foarte critic. Nu că aș mai putea schimba ceva, dar ca idee. În fine, o să păstrez plusurile și minusurile descoperite doar pentru mine, dar o precizare tot mă simt dator să fac: nu îmi vine să cred cât de bine se vede că aveam un car de emoții pe cap! Ba mai mult, uneori (mai ales spre sfârșit), cred că îmi dădeam seama unde mă aflu și ce fac, iar singura reacție pe care o puteam avea era să mi se sugrume gâtul și să rămân fără aer(!?!). Hmm, măcar vocea nu mi-a tremurat prea tare! :)) Dar gata, iată speech-ul, cu bunele și relele lui: Un ultim aspect: orice feedback e binevenit, deci fără ezitări când e vorba de a-l oferi!...

Citește mai mult...

Măsuram scena cu pași mari, așteptând ca emoțiile să se ducă și să intru – în sfârșit – în fața publicului. Întreaga zi trecuse cu greu, stresul nelăsându-mă să mă concentrez așa cum trebuie la eveniment și discursuri. Eram la TEDx Eroilor în Cluj-Napoca și da! urma să fiu următorul speaker în program. Ce căutam eu acolo? mă întrebam, în timp ce gazda evenimentului mă introducea. Dar nu mai aveam timp să răspund, trebuia să uit de tot (bine, nu și de discurs!) și să intru în lumina reflectoarelor; urma să încerc imposibilul: să câștig atenția a peste 800 de oameni. Cum să fac eu asta nu aveam habar, dar era mult prea târziu ca să pot da înapoi. Ar fi trebuit – dacă tot voiam să renunț – să o fac cu săptămâni în urmă, nu cu 30 de secunde înainte de speach. Fusesem prea șocat de invitația de a fi parte a unui asemenea eveniment – și foarte speriat – dar nu puteam da alt răspuns decât unul afirmativ. Nu eram genul care să nu accept o astfel de provocare, mai ales că a fi pe scena unui TEDx constituia unul din visele mele de o viață. Drumul până la Cluj fusese unul lung, iar când spun asta nu mă refer numai la cele aproape 12 ore de mers cu trenul. Zilele în șir de gândit ce și cum să spun, eforturile susținute în aranjarea unei prezentări și repetițiile peste repetiții, nu sunt decât câteva din ingredientele poveștii din spate. Abia dacă aș aduce vorba și despre nopțile adormite greu, imaginându-mă pe scenă și de faptul că la repetiția finală am fost provocat să schimb puțin structura și să introduc câteva elemente noi în discurs, aș putea spune că tabloul se mai completează puțin. Firul gândurilor îmi fu însă brusc întrerupt de aplauzele spectatorilor: nu mai aveam scăpare! Am oftat adânc și mi-am făcut intrarea. Lumina nu era așa orbitoare cum mi se spusese, iar oamenii din sală se distingeau destul de bine. Super! mi-am zis, o să pot să fac ceva eye-contact. Am mai respirat o dată cât de profund am putut și am început: Se aude? Un Daaa!!! răzleț a ajuns din sală până la urechile mele. Se aude? am revenit eu cu întrebarea. Daaaaaaaaaa!!!!! fu răspunsul oferit de public. Nu!! Nu, dacă auziți ce vă spun, vă întrebam, ci dacă auziți cât de tare îmi bate inima de emoție! Nu știu dacă lumea a râs, a aplaudat, le-a făcut pe ambele sau niciuna; tot ce conta era că spărsesem gheața și că puteam începe. Deci: se aude? am mai întrebat pentru ultima dată înainte...

Citește mai mult...

Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele… Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră. Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine. Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece. În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei. Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar. Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația...

Citește mai mult...

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste. Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure. Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce. Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme. Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama. De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine. Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer...

Citește mai mult...

Există glasuri ce te cheamă, asemeni serenadelor de sirenă, să îți urmezi aspirațiile. Privești către vârfuri, acolo unde cerul se îmbrățișează cu stânca, și simți cum sufletul ți-o ia la goană. Cu el, inima tropăie în ritmuri inumane, avântându-se spre limite pe care doar creierul se încăpățânează să le țină în picioare. Natura este o mare. Cu valuri de stimuli, provocări și impresii ce încântă ființa. Dacă te lași în brațele ei, nu ai cum să rămâi la fel. Fiecare pas, fiecare strop de sudoare și fiecare strângere din dinți te dezbracă în fața acestei mărețe ibovnice. Dintre toate, muntele e cel mai aprig. Dar și cel mai blând, dacă știi cum să îl iei. În fața maiestuozității sale, niciun om nu rămâne semeț. Îl privești și îți curg lacrimi nespuse. Îl admiri și sufletul ți se schimbă. Îl cucerești și devii de neînvins. Pe ale sale creste, descoperi puteri de extaz – nimeni care a urcat un munte nu s-a întors același în vale. Libertate – iată ce căutăm noi, muritorii, între astrele planetei. Veșnic înlănțuiți în efemeritate, reușitele contra naturii sunt singurele răzvrătiri pe care ni le permitem. Victorii iluzorii, ne hrănim din ele ca din veninul unui drog niciodată suficient. Când descoperi infinitul, viața cotidiană devine un praf de care te-ai debarasa oricând. Când afli muntele, clipele fără el devin chinuri deșarte. Natura este o mare. Muntele e o vrajă....

Citește mai mult...