Abia atunci

Îți fac portretul
Din răbdare,
Purtând pe aripi stropi de nor,
Ca alinare.
Și nu e soare, nici lumină
Decât uitarea cea senină,
Ce-aduce șoaptă de iubire,
În neștire.
Să te descopăr la plecare,
Să te-ntocmesc și la venire,
În ziua care moare,
A iubire.
E tot ce-ai vrut, dar n-ai știut
Să-i faci primire,
Ființei mele numai brut,
De nemurire.

Cu gândul prea nespus,
Suspin,
Pierzându-te în asfințit.
Și uit,
Că orice fel de-apus,
Este, de fapt,
Un răsărit.

Și-atunci
Când nu te-am mai dorit,
Abia atunci
Tu mi te-ai dăruit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.