Alungati de furtuna, cu nervii la pamant

Scris de | 22 nov. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Dimineața din cort, cu peisaj văzut de pe deal.

Puține lucruri te încarcă mai mult ca o noapte liniștită, cu somn odihnitor, într-un mediu neîntinat prea mult de societate, așa cum tot mai rar ne permitem. Din fericire, cortul și bicicleta fac casă bună, așa încât avem parte de o mulțime de astfel de satisfacții, pe drumuri fiind.

Ziua o începem târziu, pentru că sunt nevoit să schimb iarăși camera spate, a cărei problemă este o enigmă tot mai intrigantă – de când am plecat de acasă, e deja a patra oară când meșteresc, dar fără rezultate notabile pe termen lung.

Piața centrală din Bitola, cu principalele atracții: Moscheea, Biserica Ortodoxă și statuia lui Macedon, un simbol al acestei mici țări din Balcani.

De pe podul care traversează șoseaua, tragem câteva duble video pentru episodul 7 al călătoriei, iar apoi ne lăsăm în voia coborârii line ce se întinde, timp de 5 kilometri, sub razele plăcute ale soarelui. Ne lasă în Bitola, un orășel cochet, ce nouă ne seamănă cu Grecia, bine organizat și plin de o viață vibrantă, ca într-o zi de week-end. Urmărind semnele turistice, vizităm moscheea din oraș, bazarul și centrul vechi, o stradă pietonală plină de terase și voie bună. Aici descoperim și un supermarket perfect pentru aprovizionare, internet și vorbit în țară, cu cei dragi. Abia după o pauză lungă ne mobilizăm să căutăm și service-uri de biciclete, pentru plăcuțele lui Evelin – găsim, într-un final, la prețuri decente, în capătul opus al orașului.

Suntem foarte aproape de graniță (sub 50 de km), dar noi cotim către nord, pentru a descoperi mai mult din Macedonia, căci în Grecia tot o să stăm. Nu că nu ar avea ce oferi acea ultimă țară a Balcanilor, dar, speriați de căldura sudului, o lăsăm cât mai mult pe altă dată, într-o excursie viitoare poate.

Amintiri din Armenia, cu munți arizi, relief plat și căldură înăbușitoare.

Până în Prilep gonim pe o șosea numai linii drepte, cu un peisaj vizibil devenit arid. Totuși, câmpurile sunt cultivate cu cereale, galbenul acestora în combinație cu cerul albastru și norii tot mai diverși pictând o atmosferă interesantă. Personal, îmi amintește de zona lacului Sevan din Armenia, din aventura pe două roți din 2018…Ca și atunci, norii se transformă din alb în gri, din binevoitori în supărați – abia apucăm să ne adăpostim într-o benzinărie, că toarnă cu găleata, deși suntem la marginea ploii. Profităm de pauza forțată să mâncăm, dar și să ne bucurăm de răcoarea adusă de curenți…de când nu am mai simțit un aer așa rece! Schimbăm vorbe cu un nene de la stație care rupe engleză destul de bine și care își laudă țara, dar care e nemulțumit de împărțirea religioasă și culturală de pe teritoriul ei – aflăm, cu surprindere, că și aici există conflicte între musulmani și creștinii ortodocși, deși totul pare în ordine, la suprafață.

Pe gânduri, admirând șoselele modernizate ale țării.

La ieșirea din oraș ne așteaptă o urcare abruptă, dar scurtă, de doar vreo 3 kilometri. Eu o atac cu toată forța, dar Evelin se resimte, însă ambiția nu îl lasă să se piardă de mine, așa că ajungem sus braț la braț. De acolo, într-un peisaj scăldat în lumina de aur a serii, ne avântăm la vale într-o coborâre lină de aproape 15 kilometri. Totul e pustiu în jur, doar vegetația și stânca luptând pentru aceste locuri. Ochim câțiva stejari falnici, numai buni de pus cortul sub ei, dar nu avem apă pentru campat, așa că ne vedem obligați să continuăm. Nu suntem deloc fericiți să facem asta, căci atât seara, cât și furtuna ne aleargă fără milă. Ca un făcut, când găsim izvor, nu mai găsim locuri de campat: mai întâi trecem printr-un canion îngust, străpuns atât de drum cât și de viitoarea autostradă la care macedonenii construiesc de zor, apoi ne descoperim izolați între vii, fără o palmă de loc drept și nepietros, să înfigem cortul. Cu dușul de 15 kg după noi, ne învârtim către toate posibilele locuri prietenoase, dar fără rezultate notabile…doar cu o ploaie care se îndesește, sporind presiunea.

Târziu – e deja noapte – vărsăm apa și ne întindem la drum, indiferent cât va mai dura până la campare. Vremea se joacă cu noi, iar relieful pune cireașa de pe tort: devine predominant în urcare, cu dealuri numai vie. Continuăm minute bune, până dăm de un fel de parcare părăsită unde aruncăm cortul în grabă, înainte ca furtuna să răbufnească pe deplin. Solul e numai pietriș, așa că ancorele nu țin deloc, obligându-ne să improvizăm: o bicicletă pe o parte, o alta pe cealaltă, o sticlă cu apă în spate, mici pietre în lateral etc. Suntem conștienți că, dacă pornește vântul, cortul o să cadă cu noi în el, dar ne rugăm să nu fim chiar atât de ghinioniști, că și așa ne-a ajuns ziua! Epuizați, atât fizic cât și psihic, intrăm la somn nespălați, așa cum nu am mai dormit de multă vreme. Mașinile ne deranjează constant, dar le ignorăm cu desăvârșire, ascultând mai mult ploaia care cade ritmic pe prelată, fără oprire…

Ziua 17: Aproape Bitola – Vozarci, 110 km –
https://www.strava.com/activities/2618380997
https://www.strava.com/activities/2623113311
https://www.strava.com/activities/2623113918

DRUMURI DIVERGENTE, EP. 7: Macedonia de Nord

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.