Am căutat primăvara, cu bicicleta, pe plaiurile Dobrogei (1)

Nici acum, dacă privesc în urmă, nu știu ce ne-a făcut să pedalăm prin Dobrogea, cu atâta hotărâre. Suficient de cald nu se anunța, peisaj spectaculos nu aveam de unde lua, iar primăvara cu al ei verde crud era încă departe. Totuși, obsedați de ideea unei prime aventuri pe biciclete, nimic altceva nu a mai contat: am încropit un traseu, am vânat câteva obiective și am sărit în mașină cu un singur gând în minte: să scoatem maximum din cele patru zile de excursie.

Dobrogea nu e o destinație impresionantă, când vine vorba de cicloturism. Nu are suficientă diversitate naturală și, deși nu e muntoasă, dealurile lungi și line ce domină relieful sunt o tortură atât fizică cât și psihică. Ca istorie – regiunea a fost locuită de greci, romani, turci – zona e deosebită. Ca diversitate culturală – datorită istoriei de care aminteam – totul e unic: doar aici întâlnim moschei (geamii) vis-a-vis de biserici creștine, dar și grupuri etnice ca turcii, aromânii și lipovenii. Căutând pe internet atracțiile cele mai importante, am legat un traseu care trebuia să ne poarte atât pe la vestigii istorice, cât și prin sate tradiționale, dar și prin zonele cele mai atractive natural vorbind. Așa se face că, echipați cu entuziasm și bagajele necesare, am pornit într-o dimineață, dârdâind din cauza frigului, din Brăila către Măcin, prima bornă a traseului.

N-am mai trecut cu bacul din copilărie, de când obișnuiam să mergem la mare în vacanțele cu părinții. Evelin e puțin încordat (la cât de ruginit e totul nu îl învinovățesc), dar totul e doar o formalitate ce ne costă 2 lei de persoană, mult mai convenabil decât cu mașina. Primii kilometri trec greu, vrem să ne încălzim și să ne intrăm în ritm, dar și să admirăm începutul de primăvară de pe malul Dunării. Deși e mohorât, unii pomi sunt deja în floare, iar grâul e de un verde crud revigorant – pare că nu am tras bățul cel mai scurt, până la urmă. După Măcin avem de trecut un test serios pentru picioarele amorțite de iarnă: o primă urcare către Jijia, o urcare ce s-a dovedit și mai lungă, dar și mai abruptă decât ne doream. Evelin ia avans exact așa cum eram obișnuit, Elisa rămâne în urmă din cauza lipsei de antrenament, iar eu, ca de obicei, mă scald în mediocritatea dintre ei. De aici până la Luncavița mergem întins, iar apoi virăm dreapta spre Nifon, afundându-ne în pădurile neînverzite încă ale Munților Măcin.

Drumul șerpuiește frumos, traficul e inexistent, iar soarele tot mai prezent ne încălzește voia bună. Urcăm fiecare în propriul ritm, ne facem tovarăși cu un câine pribeag care ne urmează o vreme și ne lăsăm să zburăm la vale pe asfaltul ca în palmă. Lângă Nifon vine și prima decizie a excursiei: apucăm prin pădure spre Niculițel pentru a vizita Biserica Paleo-Creștină sau continuăm către sud-est? Deși e târziu și suntem la limită (muzeul închide la 16:00!!!) ne înhămăm la drumul pietruit ce ne trece dealul spre Mănăstirea Cocoș, dar, oricât de tare tragem, tot ratăm obiectivul: ceasul arată 16:05 când sărim pe treptele clădirii și nu e nici urmă de cineva prin apropiere! Ofticați de situație, ne holbăm cât se poate prin ușa de sticlă și apoi continuăm către Babadag. Până la el însă avem de urcat pe niște serpentine crunte, continuat printre dealuri mult și bine și campat târziu la marginea unui sat înghețat parcă în sărăcie. Rutina serii e aceeași ca întotdeauna, doar că acum e pe “repede-nainte”, dat fiind că e foarte rece afară: pus corturile, făcut supă, încuiat bicicletele și intrat în sacii călduroși, ce își fac excelent treaba.

Primăvara întârzie să apară, chiar și în Dobrogea.

Noaptea trece fără incidente, dar la drum plecăm târzior, dat fiind că așteptăm să se mai încălzească. Traseul este ușor până la Babadag, unde ne oprim să vizităm Mormântul lui Sari Saltuk Baba, important om de stat al zonei în jurul anilor 1200, și Geamia Gazi Ali-Pașa, cea mai veche moschee din România, datând de la 1610. Atmosfera e orientală, cel puțin noi, ca intruși ce suntem, așa o simțim: parcă ne-am rătăcit prin sudul Balcanilor, nu sud-estul României!

Până la Enisala ne mai luptăm cu câteva dealuri, dar învingem, iar victoria ne încântă mult: vizităm o casă autentică transformată în muzeu, dar și cetatea ce tronează maiestuos în vârful dealului. Construită în a secolul al XIV, aceasta a avut rolul de a supraveghea transportul maritim de pe lacurile Razim și Babadag din apropiere. Odată cu înaintarea cuceririlor turcești și a închiderii lacurilor cu bancuri de nisip, aceasta a fost abandonată, dar astăzi reprezintă un frumos obiectiv turistic, de unde se poate admira întreaga diversitatea naturală a zonei. După ce explorăm ce a mai rămas din ziduri, filmăm cât se poate cetatea și ne îmbogățim cunoștințele, plecăm în grabă goniți de o furtună neanunțată. Oricum eram în întârziere spre Histria, așa că vântul ce ne împinge de la spate pică cum nu se poate mai bine…

Cetatea Enisala, văzută de pe drumul spre sit.
10 minute mai târziu, furtună!!

Când ajungem în Jurilovca e deja soare, așa că ne luăm timp să ne abatem pe la biserica impunătoare a satului, și abia apoi apăsăm pedalele spre mai departe. Deși e plat, kilometrii se adună destul de greu, iar noi ne găsim, pentru a doua oară în doar două zile, într-o cursă cu timpul… Încercăm să fim eficienți, să oprim rar și să forțăm nota, dar eforturile noastre nu sunt suficiente: la intersecția către obiectiv, abandonăm drumul de 15 km tur-retur, mai ales că ploaia ne prinde din urmă și ne strică total dispoziția. Tragem pelerinele pe noi și ne “avântăm” spre Gura Dobrogei, cu speranța unui loc de campat mult înainte…însă astrele nu se aliniază și ne oprim la marginea Podișului Casimcei, lângă firul unei ape și adăpostiți de o pădurice. Locul e idilic în simplitatea lui și, dacă punem la socoteală și apusul spectaculos surprins de pe bicicletă și focul la care ne încălzim în noapte, ziua devine chiar reușită. Constat, cu pace în minte, că astfel de ingrediente fac mersul pe bicicletă incitant: necunoscutul e cel care creează aventura atunci când aduce frumosul, și tot el întărește reziliența, când vine cu neplăcere în cale.

Apusul zilei, înainte de Gura Dobrogei.
Cina în jurul focului, una din cele mai faine experiențe ale drumului.

Ziua 1 – https://www.strava.com/activities/5091588672
Ziua 2 – https://www.strava.com/activities/5104025573

Commentarii

  1. Pingback: Turul Bisericilor Fortificate (II): Nu e Ușor cu Bicicleta pe Via Transilvanica! – Pășind prin viață

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.