Am căutat primăvara, cu bicicleta, pe plaiurile Dobrogei (2)

Puține momente sunt mai plăcute într-o excursie ca cele în care te trezești într-un loc nou și liniștit, în mijlocul naturii. Poate doar focul de seara să rivalizeze cu aceste dimineți răcoroase în care soarele mângâie totul în jur și în care descoperi, cu surprindere, cum arată, în toată splendoarea, un nou început. Un început care, în noutatea lui, îți aduce aceleași activități de rutină – mic dejun, strâns cortul – pregătirea bagajelor -, dar care capătă valențe de amintiri speciale, de povestit nepoților. Surprinzător, dar aceste frânturi de activități zilnice, perindate pe diverse borne de pe drumuri, dau excursiei atât savoare, cât și gradul atât de necesar de familiaritate.

Pornim la drum foarte târziu, dat fiind că am campat tot târziu și corpurile au nevoie de odihnă. Atmosfera e una de primăvară timpurie, cu păsări în concert, adieri plăcute de vânt și atmosferă clară până la orizont. Suntem în Podișul Casimcei, loc deosebit în monotonia Dobrogei: străbatem păduri, ne plimbăm pe poteci înguste și explorăm peșteri. Intrăm doar în cea a Liliecilor, care nu ne pare foarte lungă, dar care e interesantă, pentru cei interesați de domeniu. „La Adam” e o alta din masivul stâncos de aici, dar încercăm să recuperăm plecarea de melc, așa că nu o mai căutăm, ci mergem glonț spre Mănăstirea Casian, unde avem de toate: lăcaș de cult, peșteră (chilie) frumos amenajată și perspectivă superbă asupra lacului Casian de la poale. Nu știu cum facem – de fapt, știu, zbor drona jumătate de oră -, dar pierdem și aici mai bine de o oră înainte de a reveni la drumul principal.

Lacul Casian, lângă mănăstirea cu același nume.

Mănăstirea Casian, printre copaci încă neînverziți.

Ziua ni se anunță plină, căci odată reveniți la asfalt ne scufundăm pe câteva serpentine într-o zonă idilică: Cheile Dobrogei. Văzusem multe imagini cu drumul pitoresc ce le străbate, dar trebuie să recunosc că realitatea e mult mai frumoasă: stâncile golașe ce se împletesc cu petecele de iarbă pictează totul în aer de unicat. Din păcate e week-end și locul e arhiplin de oameni la picnic (plus un maraton), așa că nu zăbovim cât ne-ar plăcea…dar poate așa ne motivăm să mai revenim. Continuarea e plată – nu pe șosea, unde urcăm și coborâm constant – ci în peisaj: câmpuri pe care grâul le-a umplut cu verde, sate prăfuite de trecerea timpului și nelipsitele eoliene de Dobrogea. Eoliene care vin ca un indicator exact al unei realități dușmane ciclismului: vântul veșnic prezent, ce le mângâie paletele…

După-amiaza târziu, după kilometri înșiruiți pe tot felul de șosele, vine rândul necunoscutului suprem: un drum de pământ, direct prin lanurile de grâu, către satul Fântâna Mare, unde sperăm să și ajungem. Inițial totul e sec, doar câte o turmă de oi dând viață peisajului, dar apoi tabloul se transformă subit: dealurile line devin abrupte, iar vegetația pitică se metamorfozează în pădure rară, de stejari încă neînverziți. Coborârea e lungă și nu foarte confortabilă pe bicicletele noastre de treking, dar regretul e altul: nu avem apă suficientă să campăm. Suntem, deci, nevoiți să continuăm, și o facem cale de încă câteva sate, până cerem apă de la un localnic, la îngânarea zilei cu noaptea. Ne pare rău după locul ratat, dar încropim un altul suficient de bun: un petic de iarbă la liziera unei păduri doar a noastre.

Un surprinzător de frumos loc, înainte de satul Fântâna Mare.

La drum în ultima dimineață, prin pădurea ce ne-a fost casă.

Noapte trece liniștit, la limita frigului, iar dimineața e prevestitorul unei zile de vis. Începem ziua cu o coborâre scurtă urmată de o urcare lungă, dar până în zona Munților Măcin nimic nu ne distrage. Am cam rămas fără mâncare și sate nu prea sunt, dar facem totuși un ocol către Lacul Iacobdeal, una din atracțiile turistice ale zonei. Lacul este, de fapt, o baltă în craterul unei foste cariere și, deși nu e spectaculos, locul mustește de oameni. De aici mergem la Cetatea Troemsis, pe malul Dunării, unde ne lovim de inevitabil: Colții Babei, dușmanul aprig al anvelopelor de bicicletă. Eu și Elisa înlocuim camerele pe spate, Evelin fiind norocosul care scapă neatins, dar tot pierdem suficient de mult timp și chef cât să recalculăm traseul: nu mai urcăm pe Țuțuiatul, mergem direct acasă. Mai oprim doar în Măcin pentru cumpărături, iar apoi pentru prânz pe malul Dunării, într-un loc fain, unde mă mai joc cu drona o vreme. La bac constat că am pană și pe față – tot Colții Babei, rămași de la cetate -, dar până pe malul opus am vreme să schimb camera. De aici, pentru că tot suntem în zonă, mergem să vizităm orașul, dar fie nu e mare lucru de văzut, fie nu știm noi după ce să ne uităm (nimerim totuși în Piața Traian), așa că ne întoarcem la mașină curând (nu înainte de a asista la parada mașinilor tunate, cu boxe puternice și conduse de băieți și fete șmechere undeva pe faleză). Concluziile aventurii le tragem pe drumul către casă, amorțiți de oboseala celor aproape 400 km parcurși: frumoasă Dobrogea, dar clar nu e o destinație la care să revii iarăși și iară!