Am prins răsăritul pe Moldoveanu!

„Urăsc forestierele!” îmi spun, în vreme ce îmi arunc picioarele pe gheața alunecoasă a drumului. Frigul dimineții încă mă strânge, suficient cât să mă facă să grăbesc pasul ca să mai adun căldură. Mi se par interminabile aceste caracatițe pe care oamenii le-au înfipt în văile și coastele munților, doar să își facă viața mai ușoară! Maltratarea naturii nu are, însă, nicio importanță, contează accesul după resurse…

Spre Refugiul Izvorul Viștei, prin zăpadă și pădure.

Kilometrii se adună mai repede decât mă așteptam, grație povestitului cu Ștefan, prietenul nebuniei de tură pe care am gândit-o. Nu am mai făcut o aventură împreună de secole, așa că avem destule de adus în prezent și de împărtășit. Iar tabloul simplu, plin de liniște, al pădurii ce ne înghite, este un liant numai bun pentru apropierea dintre suflete.

După vreo două ore constat, cu frustrare, că ura față de drumurile forestiere ar trebui regândită: potecile pline de zăpadă, ce ascund capcane zeci sub pătura albă, merită cu adevărat ranchiuna mea! Dar, cum nu ne lăsăm înfrânți de așa piedici, muncim sănătos la a construi spre primul punct al traseului: refugiul Izvorul Viștei din Munții Făgăraș. Acesta, un iglu de fibră de sticlă bine întreținut, poate fi casă pentru drumeții porniți în explorare, oferind vatră de foc, izvor cu apă limpede și brazi falnici la umbra cărora să te adăpostești. Noi, însă, continuăm pe vale, mânați de o dorință aprigă de provocare, tot mai la întrecere cu timpul, care nu este astăzi așa liniștit cum l-am crezut noi, la plecare.

Căldarea Viștei, când încă era lin urcușul.

Părăsind pădurea, zăpada devine mai tare, dar după o formulă pe care nu o identificăm întotdeauna. Periodic, ne scufundăm până peste genunchi în puful alb, în multe straturi. Înaintarea e anevoioasă, iar bagajul greu din spate contribuie, din plin, la disconfort. Căldarea însă arată de vis, de parcă ne găsim într-o împărăție de stâncă și gheață, a contrastelor reci dintre alb și negru. De pe fiecare vâlcel, zăpada e cursă în avalanșe de tot felul, iar crestele secundare spintecă cerul fără milă, ca într-o luptă din care știu că nu au cum să piardă.

De aici începe abruptul?!?

La baza versantului ne oprim să ronțăim pentru energie, dar și să ne echipăm de cățărarea celei mai abrupte porțiuni. Ne punem colțarii și scoatem pioleții, dar coarda și hamurile rămân pe rucsacuri. Urmăm, pe cât posibil, poteca trasată de altcineva mai de dimineață, dar consistența zăpezii ne îngreunează mult înaintarea. Obosiți, stresați și nerăbdători, o apucăm pe o zonă mai înghețată, către peretele de stâncă din față, ce se încăpățânează să rămână departe. Fără să îmi dau seama, ajung pe o pantă abruptă, numai gheață tare, ce începe să îmi dea emoții. Colțarii mușcă fantastic de bine, pioletul prinde și el (ce aș fi vrut doi!) dar eu mă apuc să repet pașii pentru oprirea în piolet, doar să fiu sigur că nu i-am uitat. „Bocancii sus, apăs în genunchi, mâna dreaptă pune presiune pe lamă, cu stânga prind lama de jos…” rostește mintea, în vreme ce corpul e pompat de adrenalină tot mai rapid pe horn. La ieșire, zăpada devine afânată, înghesuită de vânt, așa că stau cât mai aproape de zidul de stâncă, cu grijă. Îl ghidez pe Ștefan să ocolească această parte și, gata, odată cu apusul depășim zona delicată – de aici până în creastă mai e doar un pas, iar până la refugiu o aruncătură de băț!

Am ratat apusul, dar am prins ultimele crâmpeie.
Rupți de efort, aproape în Portița Viștei.

Seara trece în nota obișnuită a zilelor pe munte, cu schimbat, gătit, căutat semnal și aruncat la somn. Ne odihnim cât putem de bine, pentru că ceasul ce sună la 5:00 e nemilos: pentru apucarea răsăritului pe vârf, prețul cerut e mare. Mâncăm în grabă, ca seara, o supă caldă și, după ce ne strângem culcușul apucăm, metodic, spre punctul culminant al drumeției. Pentru mine, vârful Viștea reprezintă o provocare psihică, încă de prima dată când am ajuns în zonă – acum, ca să o îndulcesc, las rucsacul la bază, luând cu noi doar ce ne e necesar: apă, mănuși, camera și echipamentul. Surprinzător, dar întunericul ajută, căci înaintez fără presiunea depărtării abrupte de deasupra și, în vreo 40 de minute sosim sus, pe al treilea mușuroi al țării, odată cu primele gene de lumină.

A doua zi, la 6:30 dimineața, la întrecere cu soarele.

Continuăm pe creastă cu grijă, sub auspiciile unui vânt lateral crunt, care ne dezechilibrează nu de puține ori. În trecerea delicată spre Moldoveanu e surprinzător de bine, încât nu întindem coarda, ci doar înaintăm cu atenție. Treptat, lumina e tot mai prezentă, iar noi tot mai aproape de visul dorit…

Ce mic e omul în fața naturii!

Sub ochii mari de uimire, cerul scapără flăcări vii la orizont, în vreme ce steagurile de pe vârf fac, cu greu, față curenților. Crestele înzăpezite sunt parcă rupte dintr-o pictură, iar noi ne simțim mici, mici în fața naturii. În momente ca acestea, nu poți să rămâi indiferent: dacă nu crezi în nimic dincolo de material, începi să o faci. Iar dacă crezi, dar ai dileme, acestea se șterg cu soarele ce se înalță. Probabil că acesta e cel mai solid argument împotriva teoriilor existenței întâmplătoare a vieții pe pământ: prezența frumosului, în multitudinea de forme și situații în care ni se prezintă, iar un răsărit muncit ca acesta desăvârșește această dovadă empirică.

Așteptând soarele să iasă.
A sosit! Peisajul e de vis…
Moldoveanu si…omul.

Coborârea e o formalitate de care profităm la maximum, admirând crestele ce se pierd, în straturi, către orizont. Recuperăm bagajul și revenim în valea cunoscută, descățărând cu grijă fiecare tronson mai tehnic. Vântul de peste noapte a mai adunat zăpadă pe pantă, dar ora matinală și frigul de afară ne liniștesc profund – o avalanșă e foarte puțin probabilă. Înaintarea merge tare bine, poate și de la endorfinele din corp secretate de minunea la care tocmai am fost martori, iar căldarea începe să prindă viață – ne întâlnim cu tot mai mulți turiști ce se avântă, hotărâți, către piscuri.

Tablou de vis!
Aruncând o ultimă privire către Uriaș.

Nu îmi place să cobor pe același traseu, dar acum acesta reprezintă soluția cea mai bună. Peisajul, totuși, mi se înfățișează cu alți ochi: sunt mai fericit, mai liniștit și, cumva, mai plin de sens. Nu aș știi să explic cauza și nu aș putea convinge pe nimeni să mă urmeze, deși îmi e clar cât de benefic este drumul… Nu vârful sau răsăritul, ci efortul și adrenalina fac din explorarea muntelui un stil de viață ce merită adoptat! Dar nimeni care o să privească o fotografie nu va putea înțelege, în deplinătate, diferența dintre a vedea și a fi, dintre a sta departe și a te transpune în miezul acțiunii.

La refugiu, Ștefan își uită pioletul, așa că am o oră de așteptat să mai leg o ultimă relație cu iarna aceasta stingheră ce parcă dă, deja, să plece. O ascult timid, o admir printre cetini și mă alătur melodiei cântate de pârâul din vale…Apoi, redundant, o luăm la pas pe același drum forestier pe care îl urăsc, către civilizația comodă, dar nemiloasă, în care cu toții ne ducem traiul…

Commentarii

    1. Post
      Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.