Am scărmănat a poezie

Am scărmănat a poezie,
În suflet până în adânc.
Am încercat să nu mai fie,
Prezentul simplu doar plăpând.

Trec zilele sub văluri albe,
Se schimbă-n noapte în abis.
Noroc cu versurile salbe,
Că dau coșmarul pe un vis.

De ceață nu se vede bine,
Nu-i lună, stele sau senin.
E frig afară și în mine,
Iar tot ce fac e doar venin.

Noroc cu muzica din rime,
Cu gândul cel făr’ de sfârșit.
Or înceta a vieții crime,
Când sensul îmi voi fi găsit…

Și nu contează depărtarea,
Răsare soarele și el…
Rămână dulce alinarea,
De a fi mâine nu la fel.

Cu greu, deci, printre versuri,
Să ‘naintez spre infinit,
A descifra din înțelesuri,
E fapt de drept, neprețuit.

Abia atunci, din zori de noapte,
O să găsesc ce încă vreau
Voi scărmăna ca într-o carte
Plecări să dau, veniri să iau.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.