Amore Siciliano: De la mare la munte

Nu știu cât este ceasul, dar ploaia de pe cort mă trezește brusc din visare. Ca să nu îmi sară somnul, nu deschid ochii, dar torentul care se întețește mă face să renunț și să verific ce e afară. Toarnă cu găleata, dar locul de cort e fără riscuri și, deși îmi e cam rece, mă strâng și mai dorm câteva ore.

Întâlnirea cu marea, într-o pauză de respiro din calea vântului.

Ieșim pe la 7:00 afară, odată cu soarele ce se luptă să învingă norii. Plecăm după un mic-dejun leneș, direct în vântul care continuă să bată. Înaintăm cu încetinitorul. Efortul devine crunt, în ciuda reliefului aproape plat; câmpurile golașe dau prilej curenților de aer să circule liber, fără niciun obstacol.

Per total, ziua e plană, fără obiective de vizitat sau orașe prin care să intrăm. Drumurile sunt lungi linii drepte, ce par interminabile sub efort. Doar din când în când ne mai bucurăm de câte un deal sau de câte o livadă care ne mai protejează de furia naturii, cât să ne tragem sufletul. Mergem, până pe seară, cât de întins putem, încercând să ne îndepărtăm gândul de la munca sisifică pe care o depunem.

La marginea orașului de unde vrem să facem rost de apă, ca apoi să oprim.

Foarte adesea, când nu te expui unui context, nu îl poți înțelege în totalitate. De la distanță, aventurile par romantice, ușor abordabile și constituite doar din frumos. Dar numai cine se înhamă la drum gustă experiența în totalitatea ei: de la extraordinar până la durere, toate sentimentele de pe scară sunt bifate. Din păcate, comunicare actuală, așa cum s-a dezvoltat ea, trunchiază realitatea: fotografiile din social media reflectă doar apogeul, iar chiar și în situațiile neplăcute ne simțim obligați la a găsi sensuri ascunse, pline de special. Ne-am dresat, din cauza presiunii sociale, în a împinge absolutul la nivelul normalului…

Dar negarea realității nu aduce nimic bun, pe termen lung. A ignora neplăcutul nu îl îndepărtează, ci doar îl îngroapă. Evitarea lui nu ne face mai puternici, ci mai slabi. Din această cauză, noile generații sunt hiper sensibile (dar arogante), lașe (dar cu aere de leu), fără reușite (dar cu feed-ul plin de realizări). Până nu vom învăța că viața e un cumul de bun și rău, nu vom ști cum să le abordăm pe niciuna, iar fericirea va rămâne un vis îndepărtat.

Dimineața din fața cortului, de lângă solare.

Pe seară dealurile devin mai înalte, dar pantele lor înclinate ne împiedică în a găsi loc de campat. Livezile au, toate, pământul pietros și arat, așa că oprim după aproape două ore de întuneric pe un câmp acoperit de solare. Evelin refuză să dormim într-un din ele, așa că montăm cortul în vânt, ancorându-l cât mai bine. Surprinzător, dormim profund, iar oamenii care vin la lucru dimineață nu ne deranjează, ba sunt chiar prietenoși.

Suntem aproape de Agrigento, oraș vestit pentru Valea Templelor, un complex arheologic cu rămășițe bine conservate încă din timpul grecilor. Vizitatul e cam scump (20 euro), așa că îl sărim, nu fără a admira câteva coloane de pe marginea dealului.

Arigento, vedere spre Valle dei Tempi.

Continuăm către vest, pe un drum ce ba se apropie de mare, ba se pierde în coasta pământului. Urcăm și coborâm constant, străbătând terenuri verzi, cultivate și bine îngrijite. Livezile de portocali ne încântă, contrastul dintre frunze și fructe mi se pare superb! Iar măslinii, cu coroanele aplecate de vânt, îmi dau impresia unei sosiri undeva departe, în căutarea unei relații necunoscute de iubire cu natura.

Sicilia e brăzdată de drumuri, oferind multiple variante de a o explora. Pentru un ciclist, aceste opțiuni reprezintă paradisul, dar pe noi ne pun serios în încurcătură: pe unde să apucăm ca să obținem cel mai mult posibil? La o intersecție, neprogramat, părăsim coasta și pornim spre un oraș în vârf de munte, despre care nu știm absolut nimic. După deliberări îndelungi, alegem calea mai grea, sătuli de mersul redundant (deși nu urât) pe lângă apă. Urcăm 13 kilometri fără oprire, printr-un peisaj care ne intră la suflet, de un verde de vis, străjuit de stânca ce ne devine țintă.

Spre Caltabellota, orașul din vârf de munte.

Cățărarea merge nesperat de bine, presați fiind și de ora târzie a după amiezii. În oraș ajungem pe înserat și nu avem timp decât să trecem pe două străduțe de la margine, după care să căutăm o scurtătură înapoi către drumul principal. Ulița e abruptă și simt cum saboții de frână se tocesc sub frecare. Găsim un izvor de unde umplem rezervele, iar locul de campat ne apare de nicăieri, pe marginea drumului. Are nevoie de puțină cosmetizare (e plin de pietre), dar iarba înaltă acoperă neregularitățile minore. Evelin se simte erou: în vântul aprig, se spală complet, fără să aibă răbdare să încălzesc apa la primus. Eu profit de luxul din urmă, iar apoi ne întindem la o cină caldă și îndelungă, să ne ajungă.

Caltabellota.

Până să intrăm la somn, pentru că seara e lungă, ne ocupăm de activități relaxante: telefoane, citit, uitat la poze, studiat traseul pe viitor. Ca un plus, admirăm și orașele luminate de pe versanți, care sclipesc în beznă ca un far la marginea mării. Cu siguranță, muntele va bate întotdeauna orice altă formă de relief – și poate că nu-s toți giganți de mii de metri, dar fiecare are frumusețea lui care se așteaptă descoperită. Cu aceste gânduri în minte, ne prăbușim în saci, nerăbdători să ne aventurăm în viitorul ce ne așteaptă!

Ziua 4: Nu am track, Vittoria-Gela-Licata-Agrigento, 100 km.
Ziua 5: https://www.strava.com/activities/2954049246.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.