Amore Siciliano: Printre munți, către Palermo

Vântul ce se înfinge cu forță în cort mă scoate, peste noapte, de câteva ori afară. La fel și un câine ce tot ne dă târcoale, prietenește aș spune, dar nu știu dacă nu și un pic hoțește (după mâncare). Spre dimineață însă nu mă mai mișc din sac, ba îl strâng bine pe mine, să nu pierd niciun gram de căldură.

Plecăm devreme, împinși de umbră către valea ce începe să se scalde în soare. Coborâm abrupt la început, iar apoi în serpentine, până la marginea unei livezi de portocali unde luăm micul dejun. Profitând de un izvor cu apă bună, umplem tot ce avem, ne spălăm să ne înviorăm și clătim câteva tricouri, să fie curate.

Locul de cort, într-o dimineață rece, gri și numai vânt.

Drumul șerpuiește pe versantul unui munte, dar nu știu cum face că doar în sus ne ține. Iar urcarea, combinată cu vântul de față, ne încetinește grozav! Din fericire, moralul nu ne este afectat, chiar dacă pedalăm pe pilot automat. În Chiusa Sclafani o sfeclim cu drumurile, căci ne încurcăm pe străduțele vechi și identice ale orașului. Ca să ajungem în Bisacquino, un alt orășel la doar câțiva kilometri, coborâm într-un hău, doar că să urcăm un nesfârșit deal abrupt. Descoperim că existau și variante mai decente dar, cum încrengătura de șosele e o imensă caracatiță nu putem urma mereu ruta optimă. Noroc că după ce lăsăm localitatea în urmă suntem surprinși cu o coborâre lină și lungă, cât să punem în mișcare kilometrajul parcă înghețat și el.

Răsare soarele și pe strada noastră! Mic dejun lângă o livadă de portocali (fără suc, din păcate).

Până în Corleone o ținem doar printre munți, într-un sus-jos neîntrerupt. Peisajul este, în simplitatea lui, deosebit de frumos: poieni întinse, livezi de tot felul, versanți îndepărtați ce pictează orizontul etc. Ne simțim ca într-un mic paradis care, deși nu e ideal, e mai mult decât de dorit. (Singurele care lipsesc sunt pădurile, dar în Sicilia acestea lipsesc aproape cu desăvârșire).

De la efort, tendoanele se inflamează, iar stângul doare atât de tare că abia înaintez. Cât nu am de urcat, e în regulă, dar cum cresc presiunea în articulații, cum junghiurile mă înțeapă. E prima oară când pățesc astfel, deși am mai avut probleme diverse și în alte ocazii. Pur și simplu, corpul e și el o mașinărie care se uzează cu drumul, de care trebuie să ai grijă cât mai bine.

Peisaj rural ca dintr-un tablou de mare artă.

După amiaza o petrecem pe drumuri pustii ce străbat câmpuri acum golașe. Nu dăm de niciun sat, nicio casă locuită, nimic. Rar, câte o mașină ne depășește în viteză. Ne simțim pe altă planetă, una în care haosul nu există, iar gălăgia e inexistentă.

Cu cât soarele se apropie de orizont, cu atât noi urcăm mai abrupt. Din fericire, avem suficientă apă pentru a campa, doar un loc drept ne lipsește. Găsesc unul, dar Evelin e prea în față pe urcare și nu mă aude când îl chem. Ne apropiem de Piana degli Albanesi, orașul cu cea mai mare minoritate albaneză din Sicilia. Lacul cu același nume ne iese repede în cale, dar noi căutăm să campăm pe versant, în depărtare. E aproape noapte când desfacem bagajele într-un loc, nu extraordinar, găsit de Evelin – cea mai mare problemă e vântul care suflă cu putere, dărâmând cortul încă înainte de a-l ridica! Din fericire, găsim, la doar câțiva kilometri, unul perfect, într-o pădurice de pini – de data aceasta, scăpăm nesperat de bine, avem adăpost, liniște și teren drept, înierbat.

Piana degli Albanesi la apus, cu un ciclist abia vizibil în cadru.

Încheiem ziua cu aceeași rutină, la care adăugăm un privit la constelații până răsare Doamna Lună. Apoi ne îmbrăcăm cu tot ce avem, să compensăm altitudinea, după care somn scrie pe noi!

Ziua 6: https://www.strava.com/activities/2963360175

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.