Nu-ți știi durerea decât tu
Și zbuciumul ce te frământă.
Chiar de ceilalți îți zic că nu,
Tu știi c-așa-i… și te-nspăimântă!
Nu ai nimic din ce-ai avut,
Iar drumul clar, acum e ceață.
Nu poți să crezi cum ai crezut,
E trist în jur, cu glas de gheață.
Ești singur între oameni mii,
Ești o sincopă prost lucrată.
Încerci să fii, dar nu mai știi,
Cum sufletul îți mai arată.
Vorbești cu tine, urli, spargi,
Încerci un chip din rămășițe.
Nu ai nimic din cele dragi,
Te-ai încurcat, ca prostu-n ițe.
Ai tot uitat de unde vii,
Cum să-ntelegi deci unde mergi?
Nu știi deloc cum poți să fii,
Ba cerșetor, ba fiu de regi!
E tristă goana după timp,
Și lupta ta cu nemurirea.
De ce speranțele se simt,
Atât de dur, ca amăgirea?
E luna sus, dar e și nor.
E frig cu cald amestecat…
Sunt părți în tine ce tot mor,
Sunt ochi ce plâng că ai clacat.
Dar atât poți, atât ești tu:
Un om stingher printre mulțimi.
Ai spectre largi de deja-vu:
Ai mai visat la înălțimi!
