Scris de bogdan


Primăvara speranțelor mele

Primavara sperantelor mele


Scris de | 20 mart. 2019

Ninge cu frunze de aurÎn primăvara speranțelor meleMi se așază toate-n tezaurPeste-așteptările vieții prea grele. Urc cu privirea spre ceruri,Plămădind bogățiile-n laur. Se pierd chiar și asprele geruri:Ninge cu frunze de aur. Mă-ngân prin pădure spre zare,Luptând să pricep ce-mi spune-a ta vrere.Ce-i sus seamănă tare a mareÎn primăvara speranțelor mele. Și urc, urc, oftând tot departe,Meșterind la cărare ca faur – Mai spune-mi, te rog, două șoapte,Mi se așază toate-n tezaur. Zâmbesc, tot visând revenireaDe dincolo de zilele rele…Așterne-ți în mine privireaPeste-așteptările vieții prea grele. Peste-așteptările vieții prea greleMi se așază toate-n tezaur,În primăvara speranțelor meleNinge cu frunze de...

Citește mai mult...
Om sub scrum

Om sub scrum


Scris de | 19 mart. 2019

În seara asta n-am să dorm,Mai vreau să mă gândesc un pic la tine – Dă-mi voie să visez și sorbDin frumusețea ta de vorbe line. Ne-am cunoscut cu veșnicia,Când nu știam ce e pe lume viitor;Am încropit, la pas, tovărășiaA unei vieți sub soare și sub nor. Te știu, cumva, dintotdeauna,Dar altfel parcă-mi ești așa străin! O chip de lut senin ca luna,Ce cauți, încă, peregrin? S-au strâns pe sticla-mbătrânirii,Mulți ani prea scurți, ce păreau lungi –Te vezi în geamul nemuririiȘi nu știi de să râzi, sau plângi. Ești norocos că ești în viață,O știi, prea bine, orișicând;Ești trist că nu trăiești odată,Acea speranță de neînfrânt! Ca toți din jur, o suflet tânăr,Aveai noian de visuri de atins…Dar le-ai pierdut pe-alte tărâmuri,Ca un tăciune s-au tot stins. Mă tot gândesc de mult la tine,Mi-e dor să mă avânt spre-albastrul cer –Așteaptă-mă, te rog, pe mine,Chiar dacă-am obosit sa sper! Ridică-mă din praful aspruAl zilelor fără sfârșit de pași pe drum – Mai dă-mi din luciul tău de astru,O, om, uitat de toți sub scrum!  Și-atunci, în ziua-aceea mare, Când vom putea în ochi să ne privimNe vom zâmbi cu încântare,Chiar de târziu ne...

Citește mai mult...
De ce mediocritatea e bună

De ce mediocritatea e buna


Scris de | 18 mart. 2019

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult....

Citește mai mult...
Liniștea din necuvinte

Linistea din necuvinte


Scris de | 14 mart. 2019

Mi-e dor să ascult liniștea din necuvinte,Cu ale lor împletiri de argint lustruitCe-aduc șoapte mulțime în minte,De când încă aflam cum e în iubit. Mă arunc către cerul mai negru ca noapteaSă caut lumina ce zbate din el – Mai lasă-mi o urmă de bine în carteaCe-o scrii la plecare, s-o citesc tot la fel. Nu e durere mai mare în sufletul singurDecât amorsare de-amurg în culori –Cu roșul din ele încep să mai gângurMetafore, versuri și rime din sori.  Închid ochii în așteptarea de gheațăA zilei de mâine ce nu vreau să vină.Îmi strâng peste inima cârpă o zdreanță,Crezând c-o s-apară și-un pic de lumină....

Citește mai mult...
Oameni și oameni

Oameni si oameni


Scris de | 12 mart. 2019

Probabil asta este înțelepciunea supremă: să ajungi să îi iubești pe cei din viața ta ca și când ar rămâne acolo o veșnicie, deși știi că vor pleca chiar mâine. Pe unii nu-i alegi, trebuie să îi iubești așa cum îi găsești. Până la urmă, nu doar ei îți strică viața ci și tu le-o încurci pe-a lor din plin. Dar, dacă reușiți să vă sincronizați și acceptați, îți construiești o familie nu doar în acte, ci și în realitate. Cu alții, însă, e mai complicat. Lumea e plină de indivizi comuni, dar care se cred speciali. În linii mari, toți suntem la fel – doar unele detalii ne diferențiază. Trăind, te lovești de tot felul de oameni. Majoritatea sunt străini și străini îți rămân. Unii se dovedesc străini chiar și după ce ai dormit cu ei în pat, dar sunt câțiva care îți devin apropiați. Cu ei, traiul parcă capătă sens. Îi numești prieteni, chiar dacă nu toți te consideră la fel. Povestești, te joci, explorezi, te bucuri alături de ei de tot ceea ce lumea asta are de oferit. Treceți împreună prin greutăți, dar și prin fericiri. Sunt, totdeauna, lângă tine. Ei, evident, reprezintă cazurile rare. În celelalte, lucrurile nu stau chiar așa roz. De multe ori rămâi singur, fix când aveai cea mai mare nevoie de cineva. Constați, cu stupoare, că rolul ți s-a terminat și că e vremea să ieși din scenă, chiar dacă tu mai ai de zis câteva replici. Pentru unii, ești stâlp când îi bate furtuna. Pentru alții, ești vâslă când nu bate vântul. Pentru cineva, devii batistă când sufletul îi e sfâșiat. Pentru altcineva, portofel când buzunarele îi sunt găurite. De la fiecare, primești câte un rol. Efemer, așa cum sunt toate pe lume. Iar când îți vine rândul, nu ai de la cine să ceri, teatrul e pustiu… Uneori, te gândești dacă ei se gândesc la tine. Dacă, în tumultul nebun al societății, există oameni care se opresc și zic, în sinea lor, de bine. Cărora le e dor să te vadă, să te asculte râzând sau să se bucure cu tine în preajmă. Te întrebi dacă, așa cum uneori tu le simți lipsa, și tu însemni ceva pentru ei. Dar, cum tăcerea spune mereu fix ce nu vrei, nu o să afli niciodată. În timp, te obișnuiești. Nu mai oferi și nu mai aștepți să primești. Cu durere, înveți să te pui mereu pe tine primul – dacă ai loc și pentru ei, mai vezi. Îți înșiri, deci, zilele, egoist, dar și fără satisfacții. Există însă și altfel de oameni: cei distanți, dar care îți sunt aproape. Aceia cu...

Citește mai mult...