Scris de bogdan


Călătorim fără să mai gândim. Nu mai știm să ne oprim, iar imersiunea în noile locuri nu mai are căutare. Vizităm (mai) mult, dar descoperim (mai) puțin. Ne bucurăm de aventuri, dar experimentăm aceleași anxietăți vechi. Fugim către orizonturi, dar ne luăm nefericirile cu noi. Ceea ce a venit ca o eliberare s-a transformat, peste timp, într-o temniță aspră, prin ale cărei zăbrele vânăm cerul. Pe dinăuntru ne stingem cu fiecare escapadă de peste vară și cu fiecare ieșire de week-end. Oare ce ne lipsește? Pornim pe la prânz, în formație de patru, cu bicicletele gata de câteva zile de explorare. Grupul e eterogen: eu și fratele meu suntem deja veterani în ale cicloturismului, fetele abia dacă știu ce implică. Necunoștința însă nu le împiedică să pedaleze asiduu, până dincolo de Sfântu Gheorghe, cu tot vântul de față și norii negri ce se mai scutură ocazional. La prima urcare însă borcanele se amestecă: asfaltul dispare, curbele se adună, iar nici pădurea liniștită și nici vremea plăcută nu pot face efortul mai puțin dificil. Inevitabil, antrenamentul face diferența: abia în vremuri inconfortabile îți poți observa limitele reale. Locul de cort nu e special, dar curcubeul uriaș, zugrăvit pe bolta cenușie face uitată banalitatea. Trecem, în doar câteva minute, de la vară la toamnă și apoi iarăși la vară, o bună pregătire pentru noaptea ce urmează, una cam rece pentru această perioadă, numai bună de călit spiritul. Cu noaptea în cap, începem ritualul trezirii: eu trăgând de ceilalți să plecăm mai din vreme, ei trăgând de mine să îi las să mai doarmă. Explorăm Cheile Vârghișului – atât cât ne permit bicicletele -, ne unduim pe lângă Olt până la Racoș, unde o ploaie rece stinge și mai mult vulcanul deja adormit de secole. Căutăm și Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt, facem câteva poze, iar apoi ne grăbim către campare, doar, doar om scăpa de următoarea repriză de precipitații! Nu știu exact de ce facem asta, deși stau adesea să reflectez. Ușor, nu este. Comod, nici atât! Viața pe bicicletă e departe de romantismul ce reiese din poze, e mai mult decât apusuri liniștite și câmpuri înverzite! Mult mai adesea, natura își cere tributul: energia necesară înaintării e costisitoare. Renunțăm la Sighișoara pentru că drumul național nu permite accesul bicicletelor. Bineînțeles, nu există alternativă (cel puțin nu una fără zeci de kilometri în plus), dar să interzicem, se poate! E fantastic cât de mult răbdăm în democrație…parcă mai mult ca în comunism. Acum, în numele libertății de alegere, acceptăm orice. Nu realizăm greșeala de logică: nu e alegere reală cea în care toate opțiunile sunt proaste. Relația cu statul...

Citește mai mult...
Nu ai cui

Nu ai cui


Scris de | 1 iul. 2019

Singur te naști și singur mori, Deși sunt oamenii mulțime!Nu știe unul ce-i în tine,Nici chiar când spui – Chiar de spui bine! Vorbești cu toți, discuți cu nimeni,Nu sunt urechi să mai asculte. Îneci în tine și suspine,Dar și plăcerea…De mai vine. Te-nveți să mergi pe solitarePoteci umplute de străini. Încerci să fii o alinare, Deși nu poțiCăci pași-s spini. Și, uite-așa, trec zile toate,Iar la final par firimituri. Curg pe pământ suspine sparte, Iar la sfârșit, la căpătâiÎți spune „Bună!”Sora Moarte. Căci singur mori, singur te naști,Tot între ele-i doar minciună – Deși sunt roși de plâns, a raci,Te vor lăsa, cu toții,-n urmă. Dar ce e trist nu e finalul, E strigătul făr’ căpătâiCe l-ai striga în gura mare,Dar nu-l poți spune, că n-ai...

Citește mai mult...
Prietenii sunt trecători

Prietenii sunt trecatori


Scris de | 24 iun. 2019

Cum se înșiră clipele în zareȘi valurile mării se sparg pe nisip,Așa vin oamenii și trec,Așa trec prietenii…când vin.Nu să apară,Ci doar să lase gol, durereCând, fără a ta vrereTe părăsesc c-un simplu punct. Apăsat fără gând de rănire,Dar muiat în sânge de sufletEști lăsat cu-al tău umblet,În pas prea stingher. Ai pierdut și ținta odată cu ei,Nu mai știi chiar nimic:Nici ce-i iubirea…Sau fericirea. Și-un munte de mai, Ce-ai vrea să-l mai ai! Cu ei, într-o seară la foc,Strânși grămadă în loc,Cu inimile unite în unaȘi pace trimisă de lunaCe veghează Povești rămase nescrise. Istoriile însă nu pleacă,Cu ele se-ngroapă visarea Spre culmea răsfrântă în zareaFiinței ce plânge a gol. V-ați dus, oameni dragi, la mai bineȘi nu vă acuz de nimic –Cum am putut, v-am ținut lângă mine,Dar, cel ce sunt, e prea mic! Și rău și greu de-nghițit,Ca o băutură amarăCe poate că vindecă-o rană,Dar pune mulțime de alte în loc. Deci nu arunc cu noroi, Doar spun că-mi lipsiți cu suspine…Prietenii, să știți, sunt trecători, Deși prietenia rezistă...

Citește mai mult...

Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute. Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie). Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul. În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți. Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău? Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne...

Citește mai mult...
Încotro?

Incotro?


Scris de | 28 mai 2019

Mă-ntreabă sufletu-n oglindăCe-am mai făcut de când ne știm…M-agăț de a speranței grindăȘi-n ochi, tăios, noi ne privim. E beznă-n luciul dinăuntru,Scântei de vis…nu mai răsar!Nu mai aștept să-mi vină rândul,Pe scena vieții n-am s-apar. Pe unde? Strigă tot în mine,Sunt drumuri multe-n asfințit!Iar căutarea de mai bineMă lasă stors și obosit… Aștept, cu inima-n neștire,Respir să prind curaj pe drum;Mă uit la cel din amintire,Îl scotocesc prin lut și scrum. Deci, încotro? Cum dai de caleaNescrisă-n hărți, în semn sau vis?Nu o cunoști, dar îi simți boareaCu izul ei de-adânc abis. Cu mâna tremurând a gheață Șterg praful sticlei peste timp:Scot la iveală o povață:Dator ești să te ții de ritm! Nu să învingi, nu asta-i cheia,Nu cu averi, cu nume mari…Să cauți drumu-i datoria,Când ai căzut, să-nveți să sari! Atunci, în clipa cea eternă,Când ceasul stă fără suspinUmblarea-ți scurtă, dar perenăÎși pierde, drastic, din...

Citește mai mult...