Scris de bogdan


Răsăritul între lanuri are un aer special de fiecare dată. În Jagodina ajungem nici devreme, nici târziu: exact când deschid magazinele, astfel încât rezolvăm rapid aprovizionarea. Bineînțeles, facem rost și de plăcuțe, cam la suprapreț dar, cum nu avem decât un singur service la dispoziție, nu protestăm. Cât le înlocuim, dăm de veste în țară că suntem bine, furând internet de la WI-FI-ul gratuit al unei bănci, iar apoi ne vedem de aventură mai departe. Bine, e mult spus „aventură”, pentru că drumul liniștit ne poartă pe dealuri lungi și line, iar de alte surprize nu ne lovim. După Cacak, un orășel în aceeași notă, buchisim un drum secundar pe hartă pe care, cu ajutorul Garmin-ului, îl urmăm. Pare că nu duce nicăieri, dar, prin absurd, însăilează un tunel ce ne scoate într-un defileu superb, ce pare din altă lume. Nu durează mult, dar cei câțiva kilometri parcurși pe sub giganții de stâncă, ne arată că o țară, ca și un om, are diverse fețe: important e să îți dai răbdare să le descoperi și pe cele frumoase (nu știu de ce, dar nu am nicio poză din zonă – locul se vede în clipul de la final, exact după tunel). Restul zilei se scurge monoton, pe o șosea prea circulată pentru gusturile noastre, printr-o zonă plină de localități și de oameni. Cu greu, descoperim un câmp de 5 stele, chiar lângă un aerodrom, dar suficient de departe de haosul străzii, care ne este casă peste noapte. Odată cu dimineața și kilometrii adunați, se observă variații ale reliefului: dealurile redevin împădurite, urcările iarăși abrupte, satele din nou mai rare. La o intersecție, apropiindu-ne de Uzice, alegem varianta pitorească: urcăm kilometri în șir, fugim de ploaie și ne bucurăm de asfalt bun, cu trafic aproape inexistent. Tot pe dealuri, prin căldură, către…înainte! 😀 Orașul, culmea, e chiar frumos: deși tot spre comunism îmi zboară mintea, blocurile vechi și betonate sunt renovate, casele au un aspect îngrijit, iar curățenia este la ea acasă. Surprinzător, Uzice devine un punct de referință: practic, e cea mai frumoasă așezare a Serbiei pe care o străbatem. Înghesuit între versanți împăduriți, orașul și-a întins tentaculele spre cer, atât cât a putut. Astfel, casele par un imens zid unit, ca într-o cetate, colorat divers, încântând ochii. Obosiți, ne luăm libertatea dejunului în părculețul central, unde zăbovim mai bine de o oră, doar-doar nu o mai trebui să plecăm. Uzice, orășelul-caracatiță, văzut de pe urcarea criminală a zilei. Trebuie, însă. Și, din nou, nu avem milă: tragem bățul mai scurt, dar care unește pământul cu cerul prin rampe de 14%-16%, într-un concurs al stoarcerii de transpirație. Ca să...

Citește mai mult...
Tot mai adânc în Serbia Centrală

Tot mai adanc in Serbia Centrala


Scris de | 13 sept. 2019

Un fel de „Tunel al Dragostei” sârbesc. Evident, liniile lor sunt la fel de ondulate ca ale noastre. Dimineața nu se lasă așteptată, dar plecarea da. Neobișnuiți cu activitățile necesare, întârziem destul de mult cu tot felul de sarcini banale: strânsul cortului, micul-dejun, aranjarea bagajelor. Cu timpul, vom deveni experți, dar pentru moment ne mișcăm cu încetinitorul. Atmosfera e plăcută, cu un soare domol ce ne îmbie la drum. Dar la care drum? Avem două variante: fie pe cel asfaltat, mai ocolit, fie pe crestele dealurilor, pe secundarul pietruit din apropiere. Dornici de aventură, îl alegem pe cel din urmă și, pentru o vreme, se dovedește înțeleaptă decizia: câmpurile se unduiesc pitoresc către orizont, iar noi șerpuim printre case izolate, aproape pustii. La o intersecție însă aflăm adevăratul rezultat: drumul devine înnoroiat și plin de bălți, așa că tot ce putem face e să apucăm pe cel mai ciclabil, indiferent unde ne-ar scoate. Inevitabil, ieșim în satul pe care am vrut să îl scurtăm și, după ce alimentăm cu apă proaspătă de la alți localnici vorbitori de română, ne avântăm către urcarea ce se pierde în mijlocul pădurii. Nu ne ia mult să o dăm gata, dar constatăm că suntem abia la început: toată ziua o ținem doar într-un sus-jos vălurit care ne obosește peste măsură. Spre prima urcare serioasă a zilei, încă pe off-road. Surprinzători munții aceștia verzi și îmăpduriți! Zagubica este primul oraș mai important pe care îl descoperim, dar nu ne lăsăm foarte încântați de el – clădirile comuniste, sărăcia crasă și atmosfera distantă ne amintesc prea mult de ceea ce avem acasă. Noroc că există și altfel de obiective turistice, indiferent cât de blamate ar fi de unii: bisericile rămân monumente istorice și culturale peste timp, adevărați stâlpi în jurul cărora societatea și-a construit ritmul. Ne intersectăm cu două mănăstiri, una micuță, veche de câteva secole și cealaltă mai importantă, Resava, datând de la 1418. Securizată de ziduri groase, aceasta este considerată una dintre bijuteriile medievale ale Serbiei, iar noi o aflăm accidental, după ce alegem o scurtătură aproape inexistentă pe hartă. E plăcut să mai ai și noroc pe drumuri! Mănăstirea Resava, foarte bine întreținută și locul unde am spart camera video – din fericire nu suficient de rău ca să nu mai funcționeze. Dar nu putem vorbi de un noroc prea îndelungat, pentru că bicicleta lui Evelin protestează, cerând plăcuțe de frâne noi. Nu le-am verificat starea înainte de plecare și, deși nu ar fi trebuit să cedeze, se cer înlocuite. Dar e după-amiaza târziu, orașele lipsesc, așa că improvizăm o frână doar pe spate, cu care ne târâm în siguranță până la...

Citește mai mult...

Locul de cort al primei zile, cu ceva peisaj, trebuie să recunosc Unduiește frumos Dunărea în dreapta noastră și simt cum gândurile și emoțiile îmi curg cu apele ei cenușii, spre depărtare. Noi continiăm în amonte, către un necunoscut aproape deloc însăilat, în vreme ce ele se spală la vale, pentru a ne face plecarea mai ușoară. Niciun început nu îmi este simplu, iar fie calea oricât de bătută, primii pași tot dificil se croiesc. Sunt la a cincea excursie lungă cu bicicleta, dar inima îmi bate ca la prima pedală. Și nu e de la efort, deși nici acela nu e neglijabil. Sub canicula de sfârșit de Iulie, cu bicicletele încărcate de bagaje și cu corpurile nerodate, kilometrii nu se adună ușor. Totuși, există o plăcere aparte în acest amestec dulce-acrișor al plecării către orizonturi neexplorate. Distanța, necunoscutul și provocarea (atât fizică cât și mentală) te fac să te bucuri de durerea fiecărei pedale. Este și aceasta un fel de nebunie, nu se poate nega! Dunărea la Cazane, văzut de pe malul sârbesc Am plecat de la Porțile de Fier, iar primii 40 de kilometri trec nestingheriți, sub roțile ce se învârt pe pământ sârbesc. Pentru că nu avem foarte mult timp la dispoziție, excursia elimină România pe cât posibil, astfel încât să ne întoarcem în țară în timp util. Peisajul este mai spectaculos decât ni-l aminteam, cu pereți abrupți de stâncă străjuind șoseaua, cu vegetație aproape mediteraneană cam pe oriunde ne aruncăm ochii și cu bărci dezinvolte ce brăzdează bătrânul fluviu. Una peste alta, începutul acesta este mai ușor decât altele! Mă grăbesc însă cu concluziile: după Milanovac intrăm direct în coasta muntelui, iar urcarea nu doar că este abruptă, ci se dovedește și interminabilă. Fără apă, cu transpirația sărându-ne ochii și cu roiuri de muște înfruptându-se din noi, totul devine un coșmar. Unul ce durează până dincolo de Majdanpec, un orășel industrial pitoresc, dar în care nu zăbovim pentru că seara ne bate la ușă. Consumând ultimii stropi de apă, pe o urcare de peste 20 km. Ne întoarcem la verdele pădurii pe nesimțite și, tot pe nesimțite, norii se adună, picurând ușor. Ne pregătim de seară cu apă de băut dintr-un sat unde toată lumea vorbește o română pe cât de surprinzătoare, pe atât de inteligibilă. E amuzant că, până să ne prindem, ne chinuim cu localnicii în engleză, doar ca, în final, să izbucnim toți în râs. Campăm după o ultimă urcare cruntă – nu știu de unde au sârbii așa asfalt puțin de te obligă să treci dealurile dintr-un foc! -, pe un câmp treierat de curând, nici departe, nici aproape de sat....

Citește mai mult...
Azi noapte

Azi noapte


Scris de | 27 iul. 2019

Azi noapte-aș fi scrisDespre viață și mare…Și-o lume mai bună. Și despre luptă, așteptareȘi tot ce-i frumos. Vedeam totul roz în bezna-nserării.Azi noapte luminaEra parcă mai plină. Azi însă,Mă plec pe pământȘi plâng, lângă drum, În țărână – Am uitat de lumea mai bună,Acum mă târăsc în noroi,Cu ochii roșii și goi. Azi noapte eram altulSe pare. Azi sunt iar eu,În...

Citește mai mult...
Cât de un pic

Cat de un pic


Scris de | 22 iul. 2019

Mai stau pe-o bancă în amonteDe suflet prins ca în torentSăpând în gândurile crunte,Plutind pe sfat în ritm alert. E liniște în jur și soare,Un soare strâns de negrii nori.Mă-nchin, plecat, în așteptare…Mă plec, sfios, cu ochii goi. Sunt una cu pământul aspru,Cu cerul mă unesc și eu –Tânjesc spre-a deveni un astru,Dar nu știu unde-i locul meu. Mă frânge un fior de gheață,Mă-ncinge-n foc năucitorDărâmă tot ce știu că-i viață,Mă-nvie, tot simțind că mor. În gândurile reci din mine,Ascult la tot ce-ar fi frumos:Încă mai sper la a fi bine,Deși mi-e dorul tot sfios.  Mă-ntind în bezna așteptării,Mă resemnez către nimic!Aștept să trec pragul visării,Să mai încerc…cât de un...

Citește mai mult...