Scris de bogdan


Plouă chemarea

Ploua chemarea


Scris de | 16 dec. 2018

Doamne, cum picură apa pe stradă, În timp ce în minte se-adună grămadă Puhoi de cuvinte ce-și doresc așteptarea Și mări de emoții ce-și strigă chemarea. Și nu știu spre ce sau spre cine mă vrea, Dar vine deodată, cu forța mă ia; Mă poartă pe drumuri în viață, poteci nebătute, Mă duce spre zări nevăzute, nevrute. Și n-am cum să stau sau s-apuc altă cale, Căci glasul din mine tot strigă a jale: „De-ți dorești să trăiești așa cum tu vrei Uită de tot și nimic și de tine și ei!” Iar eu, ascultând și-ncercând a deprinde uitarea, M-avânt către cer, așteptând s-ating zarea… Dar vai! în noroi îmi văd aruncată dorința, La urmă rămân eu cu mine și da: stăruința! Sursă foto:...

Citește mai mult...
M-a prins târziul

M-a prins tarziul


Scris de | 12 dec. 2018

M-a prins târziul fără searăRoind prin gând de infinit,Fugeam să scap de-a vieții gheară,Dar am căzut, rău ostenit.  Mi-ajunge drumul fără țintă,Nu mă descurc să îl parcurg!Respir să simt cum iarna intrăȘi prin plămâni fricile curg.  Mi-e dor de zori de alinareCu liniștea frumos mormânt;Aștept s-apară un nou soareCu-al legământului iz sfânt.  Caut în sufletu-i oglindăDe sunt virtute ori păcat – Pătrund reflexia sticlindă:În ambele-s înveșmântat! Văd chip de monstru în fereastrăPrivindu-mă cu ochii hâzi;Observ cum aripi dau să-mi crească, Devin curat, zburând spre culmi.  Și ce-mi doresc, citind aievea,E să nu sper, tot în zadar,Că va veni, odată, vremeaSă fiu iubit, nu doar prea rar.  Aceasta este utopiaOricăruia de pe pământ – Din piepturi strigă nebunia:„Iubiți-mă, vă rog, cum sunt!” Abia atunci, în acceptare,Când dorul ne unește strâns,Va crește falnică schimbareCu binele curgând a plâns.  Nu va mai fi târziu în searăȘi gândul calm se va vedea…Voi mai spera, a câta oară,Să-ncerc, pe drum, a nu...

Citește mai mult...
Ce mi-a ramas

Ce mi-a ramas


Scris de | 11 dec. 2018

Mă uit, timid, spre zări întinse, Iubind un chip ce n-am avut… Răsună-n mine-acorduri stinse, Izvor de-un viitor de lut! … Și fac trecut din orice clipă, Îl las acolo să se șteargă! Mă uit, cu gândul pe-o aripă, Spre fericirea ce aleargă. Nu către mine, ci departe Să-mi amintească să mai fiu – Uimesc mirarea ce mă-împarte, Spre un nou eu, să mă mai știu. … A mai rămas o așteptare, În tot ce e pe-această lume: Mă pot gândi la tine-n zare Și pot să scriu despre-al tău...

Citește mai mult...
Seen

Seen


Scris de | 9 dec. 2018

Deschizi fereastra de chat și, după ce îți măiestrești cuvintele, apeși SEND. Cu smile-uri și glume, dar și informații serioase, căci te respecți. Și aștepți. Întâi să vadă mesajul, iar apoi, cum e și normal, să primești un răspuns. Dar orele trec, iar tăcerea rămâne. Te iei cu treburi – nu o arzi toată ziua pe social media – și uiți. Uneori, pentru totdeauna. Alteori, până când îți dai seama că nimicul devine…SEEN. Răspunsul nu apare, indiferent că ai povestit, că ai întrebat sau ca ai invitat. Pur și simplu, ecranul se transformă în entitatea care dă dreptul unui comportament lipsit de bun-simț. Toți am lăsat persoane cu ochii în soare, din diverse motive. Poate ne enervau cu insistența, poate vorbeau tâmpenii sau, pur și simplu, poate nu ne plăcea fața lor. Așa că, pentru a nu intra în detalii, citeam rândurile și le ziceam „pas”. Cu necunoscuții, însă, care își iau timp să ne transmită ceva, ce avem? Cu prietenii – măcar ai trecutului – ce avem? SEEN, nu merită mai mult. Asta este una din problemele pe care tehnologia și conectarea infinită la care ne supunem le aduce: am înmulțit relațiile, dar le-am distrus calitatea. Nu e nimic grav să nu răspundem la conversații. Să dispărem în mijlocul unei discuții, fără să anunțăm. Să revenim a doua zi…sau a doua lună. Să fim prieteni doar în on-line, dar, de fapt, să nu fim prieteni deloc. Să dai SEEN cuiva – indiferent cui – e ca și cum te uiți pe vizor, dar nu deschizi. E ca și cum cineva îți cere o informație pe stradă, iar tu îi întorci spatele. Sau ca și cum primești un pliant, dar tu îl iei și îl arunci. E cam cum ne raportăm la cerșetorii urât mirositori când ne abordează la semafoare: îi vedem, dar trecem mai departe. Ciudat, însă, e că îi tratăm pe oameni ca și când ar fi mai puțin decât sunt. Ecranele ne fac să ne simțim importanți și distanți față de oricine. Credem, evident greșit, că avem dreptul să îi privim pe toți de sus, după cum ne convine. Ascunși în spatele aplicațiilor (și, adesea, împărțiți între ele) nu vedem nimic în neregulă să nu răspundem. Ne mirăm, mai târziu, de ce primim SEEN-uri când cerem iubire. Pentru că atunci când aveam de oferit respect, am oferit indiferență....

Citește mai mult...
Ce caut eu nu are încă nume

Ce caut eu nu are inca nume


Scris de | 7 dec. 2018

    Ce caut eu nu are încă nume, Așa că-mi văd de mers către niciunde Și n-o să râd, când astfel mi se spune, Nu o să plâng, când lumea-n juru-mi plânge. E doar necunoscut în tot ce-i viață Indiferent ce oamenii vor spune; M-avânt, discret, în pâcla numai ceață, Ce caut eu nu are încă nume. Păreri lovesc, iubirea e pierdută… Pe chip dansează lacrimile surde, Nu auzim din jalea cea nespusă, Așa că-mi văd de mers către niciunde. Țipăm, în șoaptă, toți și fiecare Cu sufletele numai răni și bube; Îmi văd de ce înseamnă a mea cale Și n-o să râd, când astfel mi se spune. Cu inima bucăți, în așteptare Privesc spre orizontul numai sânge: Suspin cu ochii șterși, a depărtare, Nu o să plâng, când lumea-n juru-mi plânge. Nu o să plâng, când lumea-n juru-mi plânge Și n-o să râd, când astfel mi se spune, Așa că-mi văd de mers către niciunde: Ce caut eu nu are încă...

Citește mai mult...