Scris de bogdan


Bărbați ca altădată

Barbati ca altadata


Scris de | 16 nov. 2018

Niciodată nu cred că a fost mai greu în istorie să creezi relații profunde, autentice și pline de semnificații. Molima obținerii rezultatelor pe grabă a infectat și punțile dintre oameni, făcându-le, cel mai adesea, adevărate capcane putrede din care nu scapi neșifonat. Fetele au uitat să fie fete. Aura de mister, respectul față de sine și cunoașterea propriei valori sunt doar amintiri. Astăzi, dacă nu ai tupeu, dacă nu ești lipsită de maniere, dacă nu ceri – fără pudoare – ceea ce îți dorești, nu ești femeie, ci cârpă! Cuvintele sunt lipsite de gust, privirile fără voaluri, iar acțiunile fără înțelepciune. Cerințele, însă, rămân (cel puțin în teorie) la cote maxime! Băieții și-au uitat menirea, blocându-se în prezent: bărbăția înseamnă cuceriri de o noapte, bani și putere, distracții în văzul lumii. Ca să primești, trebuie să te aventurezi pe niște culmi de unde e atât de ușor să îți rupi gâtul! Și nu te întreabă nimeni dacă așa ești tu, dacă asta e ceea ce îți dorești – dacă nu vrei să fii codașul societății, trebuie să livrezi! Ca să prinzi o bucățică din fericire, treaba devine dificilă și uneori dureroasă. Depinde, însă, ceea ce cauți. Ca băiat, e datoria ta să iei inițiativa. Cred că aceasta devine provocarea majoră: cu riscul de a fi luat de fraier, să devii gentleman-ul de altă dată. Să respecți fata, să o iubești dincolo de (și uneori în lipsa) apropierea fizică, să îi oferi siguranță, să o ajuți să fie autentică, să o faci să știe că vei fi acolo și mâine, pentru că ți-ai luat un angajament, iar angajamentele se păstrează. O să i se pară ciudat. O să se minuneze că tu nu pui mâna. Că apreciezi o conversație inteligentă mai mult decât o petrecere zgomotoasă. Că te uiți la ea până în suflet, nu doar până sub haine. Dar, dacă o să mai fie acolo și a doua zi, o să fie pentru multe altele, căci știi că merită și că nu lupți în zadar. Nu tot ce sclipește e aur. De obicei, pentru ceea ce are valoare, trebuie să sapi și să transpiri abundent. Diamantele nu se găsesc în rândurile din față, ci ascunse adânc în beznă. Un bărbat știe asta și nu se dă în spate din fața efortului. Nu își calcă principiile și, mai mult decât orice, clădește, nu distruge. Când pășește în viața cuiva, o face ca să aducă valoare, nu să împroaște cu noroi. Iar dacă iese prost, își asumă și repară. Mai mult ca altă dată, femeile au nevoie să li se reamintească că sunt importante și că niciodată nu merită să se...

Citește mai mult...
Cu sufletul plin

Cu sufletul plin


Scris de | 11 nov. 2018

Adie vântul printre cetini Pe-acoperiș de sat timid… Sosești aici ca să îți piepteni, Al sufletului câmp arid. E plin de pace în pădure, De-ți numeri inima, șoptit – Poți să asculți ce ea îți spune, Devii ce vrei, în asfințit. Nu are locul nicio vrajă, Decât pe cea de i-o oferi. Mai dai, în tine, încă-o șarjă, Când îți e bine…sau nu speri. Sunt locuri simple-n astă lume, Care-amintesc de cine ești; Pentru ceilalți pot fi doar glume, N-o să-ncetezi să le...

Citește mai mult...
Cad frunze

Cad frunze


Scris de | 31 oct. 2018

Se-adună toamnă maronie Peste al inimii decor; Cad frunzele-ntr-o veselie, Cu amintirile ce mor. S-au dus nuanțele-n văpaie Ale naturii zeu tablou. Nu au rămas decât gunoaie Și totu-i vechi, nimic nu-i nou. Mă uit la razele ce-aleargă Către o lume mai frumoasă – Cine-ar putea să înțeleagă De ce e viața dureroasă? Cad frunzele-n păduri mulțime, Bătute-n zări de adieri… Rămâne-n urmă timp de bine, Cad frunzele din...

Citește mai mult...
Nu in zadar

Nu in zadar


Scris de | 26 oct. 2018

  E-o liniște grozavă-n noapte, Sub cerul înălbit de stele… Privesc spre crestele ce-n șoapte, Îmi cheamă gândul către ele. Sunt obosit de alergare Și de urcat către abis – Se vede limpede spre vale Că nu-i ușor, decât în vis. E frig. Dar vântul încă-așteaptă, E răbdător cu neputința. Respir alert, poteca-i dreaptă, E scumpă-adesea neștiința! În jur, doar eu cu-a mea ființă, Deși nu-i singura chemare. Nu e răgaz de-ngăduință, Căci orice zi e-o provocare! N-am să-nțeleg ce e cu viața, De cere luptă grea, noroi… Dar parcă-așa se-ngroașă ața Hrănind din riscului nevoi. Privesc spre umbra cea albastră A traiului pe-acest pământ… E-așa de sus a păcii creastă, E-atât de greu s-aduni avânt! Mă-ntreb ce sens are urcarea? La ce tot bun să lupți mereu? E mai ușoară delăsarea, Să fac ca cei din jurul meu! Oftez, zidind tot cu speranța Că drumul duce la final; Chiar rătăcit, am cutezanța De-a fi oricum, dar nu-n...

Citește mai mult...
Nu mai trăi visurile altora

Nu mai trai visurile altora


Scris de | 24 oct. 2018

E important să visezi, dar mai crucial e să mergi pe urma propriilor visuri. Cu atâtea tentații și informații în jur, nu e de mirare că nu mai știi ce îți dorești sau ce e bun pentru tine. Astăzi, te lovești de o goană teribilă după împlinire ca niciodată în istorie. Realizările, de orice fel, sunt prezentate ca fiind tangibile și numai normal de obținut. Implicit, dacă nu trăiești după standarde, ești un ratat. Job-ul trebuie să fie într-un anume fel și neapărat cu mulți bani la final de lună. Familia, să sclipească oricând. Mașina, cu mulți cai sub capotă. Device-urile, brand-uite cu fructe mușcate. Apartamentul, cu X camere și cu mobilier de colecție. Vacanțele trebuie să fie în locații exotice, cât mai îndepărtate și greu accesibile. Și tot așa, până când din viață nu îți mai rămâne decât o carcasă creată de alții, pe care te chinui, zi de zi, să o umpli. Din fericire, nu trebuie să te zbați într-o astfel de mocirlă (chiar dacă arată curat, tot mocirlă este). Poți, oricând, să te trezești și să îți pui ordine în priorități. Ai propriile visuri și de ele trebuie să te ocupi, nu de ale altora. Ceea ce îți face sufletul să vibreze, aceea e de urmărit. Și da, dacă o corporație, o casă mare sau mulți bani îți aduc împlinirea aceea profundă pe care o căutăm cu toții, atunci go for them! Recent, m-am întors dintr-o expediție pe Elbrus, cel mai înalt vârf al Europei. Îmi doream de mult, de ani buni, să încerc să ajung și pe munți înalți, așa că atunci când m-am lovit de oportunitate, am apucat-o cu ambele mâini. Credeam că o să fie cea mai tare experiență! Că o să mă bucur de fiecare moment, de fiecare gâfâit și de fiecare provocare, până o să ajung sus, deasupra tuturor. Urma, evident, să îmi bifez un vis vechi. Excursia a meritat din plin – deși nu am atins punctul maxim, o să povestesc în altă postare curând ce și cum -, dar lecția învățată a fost una neașteptată: nu rezonez cu astfel de aventuri. Nu că nu ar fi faine, provocatoare sau interesante, căci sunt, doar că eu, în sufletul meu, caut altceva când merg în natură să explorez munți. Dă-mi pădure, aruncă-mi un lac în cale și lasă-mă sub un cort în pustietate și sunt fericit, nimic mai mult. Ca să înțeleg ce caut, am avut nevoie să ies să gust din ceea ce credeam că îmi place. Cumva, viața e ca un restaurant cu un număr infinit de mâncăruri, din care trebuie să alegi. Pe unele, le ghicești după aspect și...

Citește mai mult...