Banatul Montan în regim de bikepacking: Eftimie Murgu, sate cehești, Cheile Nerei

În Cheile Nerei mi-am descoperit pasiunea pentru cicloturism, acum multă, multă vreme. Era atât de demult că nici nu știam că se numește astfel mersul cu bicicleta plină cu bagaje, dar m-a prins sentimentul de libertate și apropierea de natură. Și iată că, după ani buni, a venit vremea să revin în zonă pentru a descoperi și mai multe din frumusețile locului. Am lăsat mașina în Bozovici și, după o noapte petrecută în apropiere de Eftimie Murgu, ne-am pornit să desfacem ițele încurcate ale Munților Almăjului.

Prima oprire a zilei o reprezintă Morile de Apă de pe Valea Rudăriei, un complex de mori tradiționale refăcut de curând, unele active, altele nefuncționale. Totuși, aici poți vedea cum apa macină cerealele și, după caz, poți cumpăra produse proaspete. Mai departe, valea continuă prin pădure, către o finalitate nesfârșită parcă. Străbatem pădure și numai pădure, iar opririle sunt ad-hoc, fie pentru nevoi, fie pentru a mânca fragi apetisanți. Drumul e bun până în vârf, locul unde ne și pierdem în ceață, dar și în labirintul potecilor mai mult sau mai puțin marcate. Conform unui biciclist autohton, nu avea șanse de a nimeri în Bigăr, destinația cehească a zilei, dar ne încăpățânăm să încercăm: părăsim forestierul principal și ne afundăm în și mai multă sălbăticie.

Morile de apă de pe Valea Rudăriei.

Atmosfera e de vis, căci suntem doar noi în mijlocul naturii, dar necunoscutul ne strânge ca într-o menghină. Cu repeziciune, drumul devine tot mai înierbat, iar poienile pe care le străbatem sunt acoperite de ferigi înalte, cât un stat de om. Dând într-o casă de pe al cărei coș ies fum, suntem convinși că trebuie să ne întoarcem dar, surprinzător, mergem și mai departe. Ghidați de GPS ținem una din multele variante brăzdate de roți, ajungând printre muri, brazi și lăstărișuri după defrișări. Nesperat, e ciclabil totul, exceptând finalul când coborâm pe albia unui pârâiaș până la un alt forestier mai umblat. De aici, ne simțim ca pe autostradă până la Bigăr, unul din satele de cehi din sudul României (sate de a căror existență nici nu știam până recent).

În „creasta” munților Almăjului.

Așezarea e pustie, dar casele divers colorate compensează lipsa oamenilor de pe străzi. Satul are formă de cruce, cu biserica în centru, loc unde există o pompă de la care ne aprovizionăm cu apă pentru noapte. Găsim și magazinul sătesc, punem de toate pentru următoarea zi și ne grăbim, la pas cu apusul, către un loc de campat. Apucăm pe poteca spre Ravensca, pe un marcaj bandă roșie slab conturat, printre noroaie și arbuști. Ne oprim într-o poieniță vecină cu râul bun de răcorit, urmând să ne continuăm periplul a doua zi.

Satul Bigăr, unul din satele de cehi din România.
Am răzbit!

Dar nu îți aduce răsăritul tot ceea ce plănuiești, căci Evelin își rupe portbagajul de spate, iar poteca turistică devine tot mai puțin practicabilă. Bălăriile sunt mari, traseul slab conturat, iar înaintarea greoaie. Obosiți de a împinge pe lângă biciclete, alegem să reconfigurăm: coborâm pe forestier la Dunăre, de unde ne întoarcem în munți către Sasca Montană. Bucata aceasta e seacă și plictisitoare (și foarte caldă). Ziua e salvată de satul Gârnic, o altă așesare cehească ce compensează ratarea Ravenscăi. Și aici casele sunt fain colorate, iar oamenii glumeți și prietenoși.

Am lăsat Dunărea în spate pentru a reveni în munți.
Casă din Gârnic.
Gârnic cu ale lui culori țipătoare.

Spre Cărbunari o apucăm peste dealuri, prin poieni și păduri pline de liniște. Apoi pariem pe intrarea în Cheile Șușarei din sensul puțin umblat, o alegere bună la început, dar proastă ulterior. Poteca devine abruptă, copaci doborâți ne chinuie înaintarea și nervi se întind tot mai tare. Din fericire, pariul ne iese: de la cascada Șușara poteca devine de vis, un prilej numai bun să ne umplem cu entuziasmul coborârii. În Sasca alimentăm iarși, apoi căutăm intrarea în Cheile Nerei, pe ruta pe care, surprinzător, încă mi-o amintesc. Găsesc puntea, dau de omul care, în trecut, nu ne-a lăsat să punem cortul pe iarba lui și ne vedem de drum spre campare. Eu sunt nerăbdător să pedalez iarăși pe poteca îngustă suspendată deasupra râului, dar Evelin e destul de irascibil. Într-un final, după câteva secțiuni cu vegetație și câteva expuse, găsesc potecuța ce știu că ne scoate într-un loc fain de înnoptat. Seara ne trece frumos, cu liniște deplină spartă doar de susurul apei. Stelele se adună pe cer într-o grabă aparte, iar noi ne lungim la povești sub lumina lor. Nu mult, căci oboseala e cruntă, iar o parte din timp îl petrecem reparând câte o pană – tributul adus mărăcinilor de dimineață.

DCIM\100GOPRO\GOPR3056.JPG

Ultima zi e rezervată Cheilor până spre Potoc, cea mai spectaculoasă bucată, cu tuneluri săpate manual în stâncă. De la asfalt o luăm spre lacul Ochiul Bei, vizitând Cascada Văioaga și Beușnița. La lac ne oprim la întoarcere și, norocoși, rămânem singuri cu minunea de apă cristalină. Luăm prânzul pe malul apei, înconjurați doar de sunetele naturii, adunând curaj pentru ce va să vină: o bucată total necunoscută pe valea Beiului Sec, o rută ce ar trebui să ne scoată în DN-ul Anina-Bozovici.

Cu Lacul Ochiul Bei în spate.

La început e greu – mergem prin albia secată – însă treptat drumul e tot mai bătătorit. Întâlnim și alți doi aventurieri în mijlocul neantului, de la care primim asigurări că alegerea făcută e cea bună. O oră și ceva mai târziu suntem la asfalt! Asfalt pe care îl lăsăm, iarăși, pentru un trail de pe hartă care ne duce pe un drumeag aproape deloc umblat, înghesuit de pădure. Într-un final, ne întindem la vale pe național, cu singura oprire la cascada Bigăr, această cădere de apă ce a făcut înconjurul planetei. Aici realizăm că ne întoarcem în civilizație: puhoi de lumea filmează/pozează cascada, iar natura e, cumva, întinată de noi…oamenii. Nu știu de ce dar, oricât ne-am strădui, parcă nu ne găsim locul în mijlocul ei…

Cascada Bigăr, considerată una din cele mai frumoase din lume.

Până la mașină drumul e doar rulaj, într-o vegetație ce ne amintește de defileurile din Bosnia. Sunetele, culorile și atmosfera nu ne seamănă a România sau, cel puțin nu a România pe care o știm noi. Dar nu este aceasta frumusețea explorării, să afli ceea ce nu știai că există?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.