Bikepacking Bucovina: 4 zile pe bicicleta in Nordul Romaniei

Scris de | 7 mai 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Pe drumul vieții, ai două opțiuni: fie aștepți să înceapă ploaia, fie te bucuri de soarele ce încă încălzește.

Cu astfel de gânduri pedalez, prin tărâmuri de vis, către nordul îndepărtat al țării. Mai ocolesc câte o baltă de apă clisoasă, mai ridic privirea din dârele de camion către versanții împăduriți, mai alerg cu mintea pe poteci nedescoperite – toate reprezentând borne importante ale unei călătorii depărtate de civilizație, timp de câteva zile.

Încă e soare, deși norii se înghesuie hotărâți unii în alții. Sunt albi ca niște rotocoale de vată în primă instanță, dar se înnegresc cu fiecare oră ce trece.

Cu toții simțim, din când în când, nevoia de o vacanță liniștită, departe de tot ceea ce înseamnă viața așa cum o știm. Majoritatea alege să schimbe macazul și să caute relaxarea totală, fără griji și fără riscuri; câțiva, mai nebuni, din tagma celor priviți încruntat de ceilalți, preferă efortul, transpirația și necunoscutul. Aceștia înțeleg că un concediu nu e o evadare, ci o încununare a unui trai pe care îl construiești, pe cât posibil, zi de zi.

După o iarnă superbă, cum nu îmi amintesc vreo alta (ajutată fiind și de mutarea în Brașov), a urmat o primăvară capricioasă, cu temperaturi scăzute și precipitații bogate – coșmarul oricărui îndrăgostit de natură și mișcare. Dar, cum în fața stihiilor nu poți decât să te supui, înveți să jonglezi cu problemele, adaptându-te să fii fericit în orice condiții.

Asfaltul din Broșteni ne întâmpină cum îl știam, îmbătrânit de petice și denivelări. Cu o prognoză meteo deloc încântătoare, ne descoperim deja la 40 de kilometri de mașină, exilați pe bicicletele încărcate cu echipament, cam la fel cum sufletul ne e îndesat cu un optimism solid, dar fără ancore reale.

Urcarea și coborârea din Puzdra ne reamintesc de ce e România frumoasă, dar îngrozitoare. Din păcate, nu ne putem bucura de viață, dacă nu avem infrastructura necesară să o explorăm. Fără șosele decente, a parcurge distanțe mari devine un coșmar, pe care nicio zonă deosebită nu îl va transforma în ceva digerabil. Una peste alta, țara în care trăim e o ruină: de la oameni până la clădiri, totul se scufundă în paragină.

Avem parte de vreme încurajatoare și a doua zi, străbătând satele pitorești ale Bucovinei, către o graniță care nu știm dacă este deschisă. Cu un traseu făcut pe genunchi, inițial gândit pentru 8-9 zile, apoi scurtat pentru 6-7, ne lăsăm surprinși de explorare, fără o țintă clară în minte. Ca în viață, avem repere despre tot ceea ce ne-am dori, dar nimic nu e suficient de bine definit încât să ne avântăm cu toate forțele înainte.

Asfaltul face loc drumului de țară, iar acesta, domol, se retrage în fața noroiului mestecat de vehiculele 4×4 ale celor mai înstăriți din zonă. Ca un laitmotiv, alternanța de rău și bine ne urmărește indiferent de opțiunea abordată.

Satele însă au o pace a lor, rar întâlnită pe tărâmurile amintirilor. Depănând istorii străvechi, acestea ne arată că civilizația nu este indispensabilă unui trai fericit. Privind chipurile oamenilor printre țambrele șubrede ale gardurilor, înțeleg că pacea are mai mult de a face cu interiorul, decât cu succesul. Zâmbitori, localnicii îmi amintesc despre înaintări succinte către esențial, ce par atât de greșite în ochii modernității! Pe aici, timpul are altă valoare. Banul e mai puțin important. Ura…mai distilată. Peste Bucovina, plutește un aer etern de bunătate a sufletului, de frumusețe a naturii și de necunoscut efemer, ce te cheamă să rămâi. Sau, dacă trebuie să pleci, te obligă să revii.

Cele 6-7 zile devin 4 – punctul vamal cu Ucraina este închis din motive birocratice. Segregați de linii imaginare – culturale, istorice, religioase -refuzăm să ne mai facem bine. Semănăm izolarea și lipsa de iubire, toate, culmea, în numele unor virtuți nobile, dar în care nu mai credem de multă vreme.

Natura are răbdare cu noi până ne întindem cortul, apoi se dezlănțuie într-un potop ce ține până dimineață. Când vine ploaia, vine, trebuie să învingi! Noroc cu odihna nopții care ne reumple psihicul cu suficientă putere cât să ieșim la lupta cu șuvoaiele. Nu ai multe opțiuni în fața dificultăților incontrolabile, decât să strângi din dinți și să te rogi să reziști. Unele victorii nu vin cu tobe, ci cu suferință ascunsă sub fețe implacabile – dar nu recunoșterea oferă valoarea, ci transformarea pe care acestea o determină în fiecare.

Toarnă cu gri până după amiază, fără niciun moment de respiro. Ne oprim des, dar suntem uzi și înghețați, așa că nici pauzele nu sunt de dorit. Urcăm TransRarăul pe cont propriu, fiecare având grijă de demonii din suflet. Din păcate, peisajul de altfel mirific, e ascuns sub o pânză obscură de ceață umedă, fără viață. Serpentinele se înlănțuie asiduu, eliberându-mă din strânsoarea înfrângerii: vârful vine ca o încununare meritată, dar fără prea multă bucurie, a unei cazne pe măsură.

Nici coborârea de gheață, nici camparea devreme, nici încălzitul sufletului alături de ființe dragi nu compensează îndeajuns cruntețea zilei: cerul se joacă cu psihicul nostru, alternând răpăielile de vară cu raze înșelătoare de soare. Suntem însă norocoși: dimineața, deși vine cu frig, aduce stabilitatea mult dorită.

Înaintăm kilometri buni în primele ore, în ciuda opririlor dese pentru încălzitul picioarelor și ale degetelor de la mâini. Simțim că a rezista nu e în zadar, dacă scopul ce te motivează este suficient de înalt. Norii tot apasă, până într-acolo că mai scutură niște lacrimi peste starea nostră de bine – dar să știm că mai avem doar puțin, e suficient să îndurăm până la capăt.

Închidem bucla pe gânduri, împingând bicicletele pe albia unui izvor de munte greșit prezentat ca drum pe hărțile noastre. Ocolind brazi căzuți, cărând bagajele peste bolovani și rătăcind prin poieni izolate în vârf de munte, aventura capătă valențe de eternitate.

Jos, aceleași noroaie de la plecare ne întâmpină acum cu forțe reunite: bălțile au devenit lacuri, iar pământul o mâzgă lipicioasă. Dacă nu ar fi peisajul de vis, aducător de pace până în cel mai ascuns cotlon, mi-ar fi imposibil să aflu ce caut pe aici! Cu el însă, știu: am venit să mă bucur de soare, nu să aștept ploaia să înceapă. Iar atunci când potopul va începe, voi fi pregătit să îndur până când răul va trece. Până la urmă, fericirile vieții nu merită amânate, doar pentru că nu o să dureze veșnic sau pentru că vor fi întrerupte de obstacole.

P.S: Cele câteva fotografii realizate printre ploi se pot vedea aici. Traseele sunt pe contul meu de Strava. Și…

Pentru că tura aceasta, deși scurtă, mi-a amintit de ce înseamnă viața pe bicicletă, cartea „Ținutul dintre Mări” se dă cu 25 de lei 15 lei, dar și cu extra reducere, dacă se achiziționează mai multe sau și din celelalte volume! Pentru comenzi, aici!

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.