Bikepacking Orientali 2022 (2) – Nemira, Oituz și Munții Vrancei, prin locuri neumblate, acasă la urși și la câinii de stână

Dimineața ne surprinde plăcut, cu o căldură pe care nu speram să o mai simțim. Cumulată cu oboseala din prima parte a aventurii, aceasta ne face să nu ne grăbim către înaintare, ci ne oferim luxul unei relaxări prelungite. Ervin însă are de ajuns la muncă a doua zi, deci ne vedem obligați să urcăm în șa, într-un final – ca în viață, amâni cât amâni reluatul activității, dar vine o vreme când trebuie să îți faci curaj să o iei de la capăt.

Traseul începe frumos, în coborâre pe lângă râu, până în fostul cătun Valea Uzului, unde poposim la Cimitirul Eroilor, loc al reflectării asupra efemerității vieții. Și al prostiei din spatele ei, cu ură, războaie și interese statale ce îngroapă, fără empatie, speranțele oamenilor de rând. Din toate casele existente aici pe timpuri, acum nu mai găsești decât niște foste barăci militare, rămase în paragină și mult mai multe cruci decât oameni.

Cimitirul eroilor de la Valea Uzului.

Spre Creasta Nemirei începem să urcăm întâi pe un drum forestier lin, apoi pe unul mult mai abrupt, pentru ca, la final, să fim îngenuncheați de push bike asiduu până pe bandă albastră. Am stat predominant prin pădure, dar traseul de creastă ne oferă și mici deschideri din care cuprindem munții în toate direcțiile. Dar înaintarea pe poteca largă nu e deloc ușoară (o facem în urcare) și, oricât ne grăbim, tot după amiaza târziu ajungem în Șaua Șandrului. Aici ne despărțim, fără să mai apucăm să urcăm pe vârf sau să vedem Refugiul Unguresc: Ervin urmează banda albastră spre Slănic Moldova, noi ținem banda roșie spre Pasul Oituz. Campăm însă înainte de asfalt, pe niște plaiuri liniștite, cu perspectiva Munților Vrancei în fața ochilor- după odihna atât de necesară, pe crestele lor vom împinge de biciclete!

Spre Saua Sandrului, Muntii Nemira.
Locul de cort, spre Pasul Oituz.

Și cât am mai împins! În două serii mari, plus altele mai mici…Căci după coborârea în satul Oituz unde la micul dejun am avut kurtos, ne-am avântat spre Pasul Trei Hotare, o creastă despre care nu știam nimic, unde se învecinează cele trei județe: Bacău, Covasna și Vrancea. Însă drumul până sus a fost crunt, reprezentând prima urcare pe lângă biciclete a zilei, necesitând un efort deosebit. Norocul nostru a fost că ne-am întâlnit cu cei de la Salvamont care ne-au asigurat că există drum pe creastă (pe hărți nu apare), iar aceasta ne-a mai crescut entuziasmul. Bine, peisajul de sus a făcut oricum uitat chinul, dar nu așa e omul, trece greu peste provocări, în lipsa unei speranțe dincolo de acestea?

Ne așteptam la o creastă mai scurtă, dar stăm mai bine de cinci kilometri numai pe versanți cu deschideri pe care cuvântul nu le poate descrie. Zărim Vârful Zboina, ghicim cam unde ar fi Cheile Tișiței și localizăm Turnurile Cozei, undeva unde ar trebui să fie și Refugiul Vidreni. Noi rămânem tot spre dreapta, pe sub Vârful Lepșei, iar la asfalt, cotim către Pasul Mușat. După o gustare de prânz, ne înhămăm la a doua parte de chin: trei kilometri numai de push bike, pe un drum abrupt pe care s-au tot cărat lemne. Un nor stingher cerne câțiva stropi cât să crescă stresul, iar hățișurile din care ursul parcă sare la fiecare pas completează, deloc de dorit, tabloul.

Muntii Vrancei vazuti de sub varful Lepsei.

E foarte sălbatică bucata aceasta de traseu și foarte puțin umblată, dar, surprinzător, recent și bine marcată. Se ghicește un drum cam pe întreaga totalitate a crestei, însă este predominant în urcare (deh, Vârful Lăcăuți e la aproape 1800 m!), așa că înaintăm mai încet decât ne era socoteala. Urlăm constant să speriem lighioanele naturii, ne odihnim des ca să ținem ritmul și ne minunăm de cum am ajuns noi pe acolo…Bineînțeles, ne atacă și vreo 20 de câini de la o stână, mai pierdem și traseul de vreo două ori…dar o scoatem la capăt, la ceas de seară. De fapt, e mult zis „capăt”, pentru că pe vârf nu mai avem timp să ajungem, decât cu riscuri care nu merită: oboseală suplimentară și o bucată de traseu pe întuneric.

Prindem, așadar, marcajul punct albastru ce se lasă pe o creastă secundară spre Covasna, destinația noastra finală. Drumurile sunt bune pe aici, excelent ciclabile și, cel mai important, cu multă coborâre. Mai luptăm o dată cu câinii (spray-ul face minuni!), mai împingem de biciclete pe ici-colo, dar ajungem până la o zonă cu izvor și loc bun de cort, unde decidem să rămânem. Și aici sunt niște stâne, dar ne împrietenim cu câinii, ba chiar suntem martori la activitățile de pe munte: seara strânsul vacilor în țarcuri, dimineața curgerea oilor către pășune.

Apusul zilei, cu vacile intorcandu-se in tarcuri.
Orasul Covasna, final de aventura!

În ultima zi nu coborâm direct (suntem puțin înaintea planului), ci ne abatem spre satul Comandău, un loc unde Evelin nu a mai fost de aproape 10 ani. Mergem numai pe forestiere bune, unele inexistente pe hartă, dar ajungem unde trebuie. Depresiunea Comandău e o oază deschisă în mijlocul pădurilor de conifere, cu un aer atât straniu, cât și îmbietor deopotrivă. Există mai multe variante de a ieși de aici, dar noi alegem să coborâm în Păpuți, pe o variantă nouă. Drum de piatră, ceva urcare dar multă coborâre și, curând, iată-ne la asfalt! De aici, mai învârtim pedalele vreo oră până în Covasna, unde medităm, cu un bidon de apă minerală, la excursia tocmai încheiată. Suntem rupți de oboseală, dar mândri de reușită – totul a decurs bine, am făcut cam tot ce ne doream (minus Hășmaș), iar bucuria atingerii țintei chiar ne entuziasmează pentru noi și noi provocări. În total? 300 de kilometri prin Carpații Orientali, 5 zile însumate și vreo 7000 m diferență de nivel. Am fost, și noi, pe propriul Everest aproape… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.