Blog


Nu s-a schimbat

Scris de | 23 04 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu s-a schimbat

Sunt pași ce se unesc pe drumulPierdut, departe, către cer. Sunt lupte duse-acerb pe frontulVisărilor ce-n suflet pier.  Lovesc, în noi, noian de șoapte,Ce urlă, aprig, a suspin. Gonim, fricoși, în miez de noaptePe urme ce se duc…sau vin.  Tânjim, timizi, după iubire,Ne sperie să o găsim…Ne trec fiorii seci prin fireCând oameni iarăși devenim. Parcurgem drumul împreună,Deși porniți spre nicăieri.Fugim, deciși, mână în mână,„Oriunde„-i ținta ce mai speri! Nu s-a schimbat nimic pe-afară,Dar totu-i altfel între noi:Privim minunea cum coboară,Sunt eu, ești tu…și suntem...

Citește mai mult

Mai târziu

Scris de | 14 04 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mai târziu

Mai bine mai târziu, atenți la ce-i zidire,Decât fugind, pe grabă, către nicăieri…Să îți cunosc, deplin, tot ce-i ascuns în fireE visul meu de azi, mâine și ieri.  Mai bine mai târziu, sub cerul numai stele,Gustând a ierbii în amurg doar bruma;Mai bine mai târziu, cu martore doar ele,Mai bine mai târziu, dar pentru...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (6)

Scris de | 9 04 2019 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (6)

Înapoi în timp După o seară în oraș, experimentând cu mâncare tradițională, și un somn de vis, numai bun după efortul de peste zi, e vremea să ne continuăm zig-zag-ul prin țară, înapoi către sud. Traseul, gândit ca o buclă cu începutul în Marrakech, ni se termină în Fes, un alt oraș încărcat de istorie și cultură. Ca să ajungem să ne bucurăm de ce are de oferit însă avem de parcurs un drum de aproximativ trei ore, din nou cu autobuzul. -Mai vine sau ce face? aruncă Edi, retoric. Nu sunt învățat să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când călătoresc. Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control, prefer să îmi fac vacanțele în șaua bicicletei, fără să dau socoteală nimănui. Rezonez eu mai bine cu simplitatea drumului: un cort, două roți și un peisaj fain îmi sunt mai mult decât suficiente. Surprinzător, întârzierea plecării nu mă neliniștește, ci o iau ca parte a experienței. Încă de la început, mi-am dorit să las deoparte hainele de turist și să mă imersez, cât mai mult, în stilul de viață al locului, astfel încât aventura să fie cât mai completă.           După mai bine de jumătate de oră, un autocar obosit trage în parcare, iar marocanul de serviciu începe să urle cu insistență destinația: -Fes! Fes! Ouazane! Fes! Fes! se aude în toată zona, de parcă îți vine să urci, chiar dacă nu într-acolo mergi. Înăuntru pute îngrozitor, se vede că am schimbat operatorul de transport. Ni se cer bani în plus pentru bagaj, în ciuda hotărârii cu care ne opunem. Cei câțiva străini ne facem cât mai confortabili printre localnici, fiecare privind situația din propria perspectivă. Totul reprezintă, până la urmă, o alegere. Înaintăm încet, oprind din localitate în localitate, să adunăm sau să lăsăm pasageri. Se vorbește tare, se stă în picioare, se ascultă muzică la difuzor – imersarea îmi devine scufundare. Continui însă să mă bucur de toate, admirând peisajul contrastant ce se zărește prin fereastra murdară: afară e soare, e verde și…liniște. -În ritmul ăsta sigur nu ajungem la 13:00! gândește, cu voce tare, tovarășul meu de călătorie. Nu ne grăbim nicăieri însă, nu înțeleg de ce e atât de stresat; poate puțin mai multă obișnuință cu ce înseamnă să călătorești fără pretenții e soluția! Dar vecinii de scaune nu sunt atât de norocoși: din cauza decalajului, își ratează zborul către casă. Autogara în care coborâm aduce mai mult a cimitir de autobuze și a groapă de gunoi, dar m-am învățat într-atât cu atmosfera că nu clintesc niciun mușchi. Avertizați cu privire la ghizii falși ce bântuie prin Medina, ne aventurăm să ne găsim riad-ul pe cont propriu, doar cu harta și GPS-ul. Operațiunea ne reușește și, după ce mâncăm ultimele rămășițe de hrană, plecăm să ne înfruptăm din magia orașului. Fes este cel mai vechi din cele patru Orașe Imperiale ale Marocului, iar Medina acestuia face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Aici trăiesc aproximativ 150.000 de oameni, iar întreaga zonă este exclusiv pietonală – cele aproximativ 9500 de străzi constituie cea mai vastă rețea urbană fără autovehicule. Pentru un străin, totul e o mare de necunoscut: zidurile, oamenii și magazinele seamănă într-atât, că orientarea devine, în sine, o provocare. Ne simțim curajoși însă și o luăm la picior, încercând să...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (5)

Scris de | 4 04 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (5)

Albastru și verde Medinele marocane sunt labirinturi întortocheate pe ale căror străduțe îți e imposibil să nu te rătăcești. Nelipsite din orașele istorice ale țării, acestea sunt locurile în care spiritul autohton se manifestă cu deplinătate, oferind o atmosferă unică și autentică. Totuși, atunci când trebuie să îți găsești hostelul printre tarabele împrăștiate, vânzătorii insistenți și copiii ce se aleargă veseli, abia atunci înțelegi, de fapt, câte probleme poate ridica o asemenea așezare. Într-un final, mai mult întrebând decât urmărind GPS-ul, găsim cazarea, unde Sandra, proprietara numai zâmbet, ne întâmpină ca la ea acasă. De loc din Columbia, dar emigrată în Spania cu ani în urmă, acum se ocupă de această mică afacere în Maroc, împreună cu soțul ei. Amenajat simplu, dar cu gust, riad-ul e primitor, iar gazdele îi sporesc enorm farmecul. Vrem să rămânem două nopți, însă disponibilitatea e limitată – suntem prea obosiți să ne mai ocupăm și de problemele care nu sunt urgente, așa că lăsăm pe a doua zi găsitul unei alte camere. Până atunci, ne grăbim să ne umplem stomacurile și să facem un duș fierbinte, de care simțim că avem acută nevoie. La somn ajungem târziu, după ce întocmim planul pentru ziua următoare, ce se anunță provocatoare și plină de explorare. Noaptea, însă, vine cu peripeții: Edi are probleme cu stomacul, astfel încât dimineața pare din altă realitate: e obosit, slăbit și tremură de frig. -Nu te simți în stare de traseu, nu? întreb, mai mult retoric, încercând să gândesc o variantă acceptabilă pentru amândoi. -Clar nu! răspunde, mai mult oftat. Și adaugă: -Nu vin azi, rămân să te aștept până după-amiază. Plec, așadar, singur. Într-o zonă necunoscută dintr-o țară străină, căutând niște poteci prin munți neumblați. Ciudat, dar nu îmi e teamă, ci sunt chiar entuziasmat – să mă pot bucura de natură constituie, pentru mine, cea mai bună alegere. E dimineață de week-end, iar străzile sunt pustii, doar copiii mergând către școală întrerupând liniștea cu pașii lor ritmați. Albastrul de pe ziduri mă transpune într-o poveste cu care devin una, cu cât mă chinui mai tare să îmi găsesc drumul spre pădure. Mă opresc des să fotografiez orașul, încercând să pun mâna pe o parte din atmosfera aceasta de vis amestecat cu realitate bine conturată. Lăsând clădirile în urmă, poteca șerpuiește până la un drum neasfaltat, care se pierde în serpentine abrupte. Cotesc pe curbă de nivel și grăbesc pasul către urcarea propriu-zisă, fredonând ușor un cântec necunoscut. Străjuit de versant de o parte, mă rostogolesc către vale, de cealaltă, unde satele abia se trezesc. -Bonjour, ca va? mă abordează un bărbat între două vârste, imediat ce ajung în fața micului restaurant pe care îl deține. -Oui, ca va! îi răspund eu, bucuros că nu am uitat chiar toată franceza învățată în școală. Mă descoase ce caut – ca turist singur, atrag atenția -, unde merg și ce planuri am. De asemenea, mă invită să cumpăr de mâncare, dar mi-am făcut plinul în vale. Îmi explică, hotărât, că nu pot merge pe vârf, pentru că e zi de vânătoare și că o să am probleme cu câinii hăitași. Buimac, insist să aflu o altă variantă de a traversa muntele, dar omul e categoric: -Nu poți decât să te întorci, e periculos astăzi! Ne despărțim mulțumindu-i pentru informații, alegând să mai...

Citește mai mult

Scurt tratat de minimalism

Scris de | 1 04 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

Scurt tratat de minimalism

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie. Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții. Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește? Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat. În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte: Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe telefon când nu îl folosesc etc. Ideea e simplă: consum cât mai eficient, astfel încât costurile să fie minime. Din ajustările minore, în timp, apar simplificările mari, care aduc nu doar bani în portofel, ci și liniște în viață.Învăț să folosesc aceleași unelte pentru o varietate de sarcini. Societatea ne minte că, pentru fiecare nevoie, trebuie să avem unealta perfectă. Dar, exceptând situația când suntem un maestru în sarcina respectivă, realitatea ne arată că și cu produse mai puțin potrivite, lucrurile pot fi făcute foarte bine. Iar aici nu mă refer la a merge cu căruța în loc de mașină pentru a fi „minimaliști”, ci la a ști când să...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (4)

Scris de | 28 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (4)

În inima comercială a țării Moscheea Hassan II, Casablanca În lumina dimineții, orașul pare altul decât cel abandonat cu o seară înainte: e mai liniștit, mai curat și ne oferă mai mult spațiu de manevră. În drumul către autogară, ca un stilou pe o scrisoare de adio bine scrisă, ne perindăm prin câteva locuri explorate mai puțin: moscheea Koutoubia și Parcul Arsat Moulay, o oază de verdeață ce ne ridică starea de bine până la cerul ca oglinda. Clădirea Gării ne uimește prin cât de modernă se prezintă, dar stația de plecare a autocarelor se încadrează destul de bine în nota generală a țării. Mâncăm, boschetărește, pe bordura din față, după ce un chelner pucios ne alungă de la una din zecile de mese libere ale cafenelei companiei cu care urmează să călătorim. Drumul până în Casablanca durează aproape patru ore, iar întâlnirea cu cel mai mare port al Marocului nu e deloc de bun augur: aglomerația de pe străzi și clădirile lipsite de farmec ne dovedesc că nu am nimerit în cel mai turistic oraș al țării. Suntem, însă, deciși să stoarcem maximum din orice fărâmă de experiență, chiar și din cele care nu se anunță atât de pline de miez. Cazarea de pe Airbnb e situată exact pe promenadă, cu o priveliște superbă către Moscheea Hassan II – cea mai mare din Africa, având un minaret de 210 metri – cu oceanul mângâindu-i temeliile. Este, practic, singura atracție care merită, dincolo de a gusta atmosfera orașului și a depăna nostalgii de film de mult trecute. Apusul scaldă fațada de marmură a acesteia în culori de jar, în vreme ce ne înghesuim să prindem momentul pe senzorii aparatelor. Bucurie efemeră, a face fotografii devine mijloc către fericire: dacă inițial acestea erau amintiri, acum nu au ajuns decât hrană pentru ego. Ne întoarcem la gazde târziu, cât să dormim și nimic mai mult. Nu e cea mai curată locație, oamenii nu știu nici engleză, nici franceză, iar diferențele culturale se simt ca un zid ce nu poate fi dărâmat decât prin comunicare, care ne rămâne inaccesibilă – suntem lumi diferite menite să se întâlnească pe un teren neutru. Cu noaptea în cap, pornim către trenul de Rabat, destinația intermediară a zilei. Rătăcim pe străzi mizere în Medina și străbatem șantiere veșnic deschise, astfel încât răsuflăm ușurați când clădirile cu aer de America de Sud ale orașului se pierd pe ferestre. Dezamăgiți de tot ce înseamnă Casablanca, abordăm capitala cu așteptări scăzute și puțin pe grabă, căci timpul ne aleargă cu perseverență. Ieșim din gară într-un bulevard larg, străjuit de palmieri ale căror frunze murmură în vânt melodii de pace. În jur tronează aceeași atmosferă de dincolo de Atlantic, doar că nivelul pare mai ridicat. Nu avem multe obiective pe listă, dar Kasbah-ul de pe faleză este unul important. Îl atingem după ce hoinărim un pic pe lângă niște ziduri vechi, acum în reconstrucție, și după ce traversăm Medina agitată cu ai ei cumpărători și vânzători neobosiți. -Dacă o luați la stânga, ajungeți la punctul de belvedere! ne abordează un localnic. Îi mulțumim, încercând să nu ne lăsăm foarte mult ajutați. Din păcate, marocanii văd turiștii ca niște saci cu bani, astfel încât încearcă, pe orice cale, să stoarcă câte ceva. De asta, se bagă în seamă fără rușine, insistă...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (3)

Scris de | 22 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (3)

Înapoi în civilizație Moscheea Kotubia -50 de dirhami, Marrakech! ne abordează un șofer de taxi la ieșirea din sat, acolo unde ar trebui să apară microbuzul dorit. Nu are cum să ne coste atât de puțin, dar așteptăm să vedem deznodământul. Cum alți oameni însă nu mai apar ni se cer 300, dacă nu vrem să mai așteptăm. Bineînțeles că nu putea fi atât de ieftin! exclamăm, zâmbind, mândri că începem să prindem șmecheriile localnicilor. -Avem timp să așteptăm, nu e problemă: -It is to much! tranșăm situația, coborând. Microbuzul de Asni pleacă abia peste o oră. Marocanul știe cum să descurce lucrurile: își crează un context favorabil și abia atunci îți servește veștile proaste. Nici noi nu cedăm, totuși: mai zăbovim, din următorul sat sigur găsim legătură ieftină. -250 și vă duc eu! intră în tablou un alt șofer. -Nu, mulțumim, ne păstrăm noi calmul, este prea mult! Negociem între noi și decidem că 150 de dirhami ar fi un preț corect, ținând cont că am evita anumite bătăi de cap și că am câștiga timp de vizitat. -150! ne încercăm noi norocul, fără mari șanse de reușită. -It’s not much! răspunde el. Și continuă o discuție cu primul șofer dar și la telefon, cu o a treia persoană. Minutele trec, iar ei știu că microbuzul se apropie de plecare: situația devine un joc de totul sau nimic. -200 și mergem direct în Marrakech, doar voi doi, plecăm imediat! -150 și batem palma! insistăm noi. -180?!? încearcă, mai mult întrebând, încă o dată. -Nu, 150 e maximul și iei câți oameni mai găsești! accentuez eu decizia. -Alright, 150 is top! repetă, ca un ecou, șoferul. Merg să văd dacă mai sunt pasageri mai sus și apoi plecăm.   În sfârșit, începem să ne descurcăm cu oamenii locului – spre deosebire de prima zi când ne-au ușurat de bani, acum ne simțim în control deplin. Plecăm câteva minute mai târziu, împărțind mașina cu încă trei localnici, dar sunt prea pierdut în peisajul de pe fereastră ca să îmi pese. Valea pe care șerpuim e tot mai verde cu cât pierdem din altitudine, iar faptul că las munții în urmă mă scufundă într-o melancolie moleșitoare. În Marrakech nu am de ales și trebuie să îmi revin, haosul orașului e ca o găleată cu apă rece turnată direct în creștet! Rămași fără internet, ne conectăm la un wi-fi neparolat ca să găsim un magazin al companiei de telecomunicații pentru a lămuri situația. La birou, vânzătoarea e plictisită de tot ce înseamnă muncă, iar abordarea ei e mai mult decât delăsătoare: -Nu am ce să vă fac, vi s-au explicat greșit beneficiile și acum trebuie să plătiți! Mă aprind, dar nu o scot la capăt. Mințiți fiind în aeroport cu privire la ceea ce cumpărăm, am consumat 5 euro pe doar câteva minute internaționale, așa că avem nevoie de extra credit. Încerc să îi explic că au o politică de doi bani, dar fetei nu îi pasă: -It’s not my company! ne scuipă, adăugând: here it is a third world country, I am sorry.   -Nici nu mă mir! scrâșnesc printre dinți, în timp ce ieșim din magazin. Soluția cea mai ieftină e să reîncărcăm tot de la ei – o nouă cartelă ar costa și mai mult. Cu sacii în căruță,...

Citește mai mult

Primăvara speranțelor mele

Scris de | 20 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Primăvara speranțelor mele

Ninge cu frunze de aurÎn primăvara speranțelor meleMi se așază toate-n tezaurPeste-așteptările vieții prea grele. Urc cu privirea spre ceruri,Plămădind bogățiile-n laur. Se pierd chiar și asprele geruri:Ninge cu frunze de aur. Mă-ngân prin pădure spre zare,Luptând să pricep ce-mi spune-a ta vrere.Ce-i sus seamănă tare a mareÎn primăvara speranțelor mele. Și urc, urc, oftând tot departe,Meșterind la cărare ca faur – Mai spune-mi, te rog, două șoapte,Mi se așază toate-n tezaur. Zâmbesc, tot visând revenireaDe dincolo de zilele rele…Așterne-ți în mine privireaPeste-așteptările vieții prea grele. Peste-așteptările vieții prea greleMi se așază toate-n tezaur,În primăvara speranțelor meleNinge cu frunze de...

Citește mai mult

Om sub scrum

Scris de | 19 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Om sub scrum

În seara asta n-am să dorm,Mai vreau să mă gândesc un pic la tine – Dă-mi voie să visez și sorbDin frumusețea ta de vorbe line. Ne-am cunoscut cu veșnicia,Când nu știam ce e pe lume viitor;Am încropit, la pas, tovărășiaA unei vieți sub soare și sub nor. Te știu, cumva, dintotdeauna,Dar altfel parcă-mi ești așa străin! O chip de lut senin ca luna,Ce cauți, încă, peregrin? S-au strâns pe sticla-mbătrânirii,Mulți ani prea scurți, ce păreau lungi –Te vezi în geamul nemuririiȘi nu știi de să râzi, sau plângi. Ești norocos că ești în viață,O știi, prea bine, orișicând;Ești trist că nu trăiești odată,Acea speranță de neînfrânt! Ca toți din jur, o suflet tânăr,Aveai noian de visuri de atins…Dar le-ai pierdut pe-alte tărâmuri,Ca un tăciune s-au tot stins. Mă tot gândesc de mult la tine,Mi-e dor să mă avânt spre-albastrul cer –Așteaptă-mă, te rog, pe mine,Chiar dacă-am obosit sa sper! Ridică-mă din praful aspruAl zilelor fără sfârșit de pași pe drum – Mai dă-mi din luciul tău de astru,O, om, uitat de toți sub scrum!  Și-atunci, în ziua-aceea mare, Când vom putea în ochi să ne privimNe vom zâmbi cu încântare,Chiar de târziu ne...

Citește mai mult

De ce mediocritatea e bună

Scris de | 18 03 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

De ce mediocritatea e bună

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult. Intrăm, pe nesimțite, într-o cursă care nu se poate sfârși decât cu abandon. Un abandon nu neapărat fizic, dar sigur unul al fericirii de a fi în viață. Performanța rămâne, dincolo de toate, o utopie. Puțini suntem construiți pentru succes, majoritatea suntem doar carne de tun care nu contează decât în statistici. Și, dacă tocmai ai impresia că te scufunzi și mai tare în inutilitate, mai așteaptă două secunde: a înțelege că nu ești făcut pentru a fi în vârful piramidei te face să crești în proprii ochi, nu să scazi! Stima de sine e dată de diferența dintre ceea ce crezi că ești și ceea ce ești, de fapt....

Citește mai mult

Liniștea din necuvinte

Scris de | 14 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Liniștea din necuvinte

Mi-e dor să ascult liniștea din necuvinte,Cu ale lor împletiri de argint lustruitCe-aduc șoapte mulțime în minte,De când încă aflam cum e în iubit. Mă arunc către cerul mai negru ca noapteaSă caut lumina ce zbate din el – Mai lasă-mi o urmă de bine în carteaCe-o scrii la plecare, s-o citesc tot la fel. Nu e durere mai mare în sufletul singurDecât amorsare de-amurg în culori –Cu roșul din ele încep să mai gângurMetafore, versuri și rime din sori.  Închid ochii în așteptarea de gheațăA zilei de mâine ce nu vreau să vină.Îmi strâng peste inima cârpă o zdreanță,Crezând c-o s-apară și-un pic de lumină....

Citește mai mult

Oameni și oameni

Scris de | 12 03 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Oameni și oameni

Probabil asta este înțelepciunea supremă: să ajungi să îi iubești pe cei din viața ta ca și când ar rămâne acolo o veșnicie, deși știi că vor pleca chiar mâine. Pe unii nu-i alegi, trebuie să îi iubești așa cum îi găsești. Până la urmă, nu doar ei îți strică viața ci și tu le-o încurci pe-a lor din plin. Dar, dacă reușiți să vă sincronizați și acceptați, îți construiești o familie nu doar în acte, ci și în realitate. Cu alții, însă, e mai complicat. Lumea e plină de indivizi comuni, dar care se cred speciali. În linii mari, toți suntem la fel – doar unele detalii ne diferențiază. Trăind, te lovești de tot felul de oameni. Majoritatea sunt străini și străini îți rămân. Unii se dovedesc străini chiar și după ce ai dormit cu ei în pat, dar sunt câțiva care îți devin apropiați. Cu ei, traiul parcă capătă sens. Îi numești prieteni, chiar dacă nu toți te consideră la fel. Povestești, te joci, explorezi, te bucuri alături de ei de tot ceea ce lumea asta are de oferit. Treceți împreună prin greutăți, dar și prin fericiri. Sunt, totdeauna, lângă tine. Ei, evident, reprezintă cazurile rare. În celelalte, lucrurile nu stau chiar așa roz. De multe ori rămâi singur, fix când aveai cea mai mare nevoie de cineva. Constați, cu stupoare, că rolul ți s-a terminat și că e vremea să ieși din scenă, chiar dacă tu mai ai de zis câteva replici. Pentru unii, ești stâlp când îi bate furtuna. Pentru alții, ești vâslă când nu bate vântul. Pentru cineva, devii batistă când sufletul îi e sfâșiat. Pentru altcineva, portofel când buzunarele îi sunt găurite. De la fiecare, primești câte un rol. Efemer, așa cum sunt toate pe lume. Iar când îți vine rândul, nu ai de la cine să ceri, teatrul e pustiu… Uneori, te gândești dacă ei se gândesc la tine. Dacă, în tumultul nebun al societății, există oameni care se opresc și zic, în sinea lor, de bine. Cărora le e dor să te vadă, să te asculte râzând sau să se bucure cu tine în preajmă. Te întrebi dacă, așa cum uneori tu le simți lipsa, și tu însemni ceva pentru ei. Dar, cum tăcerea spune mereu fix ce nu vrei, nu o să afli niciodată. În timp, te obișnuiești. Nu mai oferi și nu mai aștepți să primești. Cu durere, înveți să te pui mereu pe tine primul – dacă ai loc și pentru ei, mai vezi. Îți înșiri, deci, zilele, egoist, dar și fără satisfacții. Există însă și altfel de oameni: cei distanți, dar care îți sunt aproape. Aceia cu care nu interacționezi decât rar și, de cele mai multe ori, indirect: un comentariu de susținere pentru ceea ce faci, un mesaj cu privire la ceva ce i-a inspirat, o vorbă bună când nu îi vede nimeni. Bulversat, înțelegi că sufletele pot fi apropiate, indiferent cum s-au întâlnit, cât s-au cunoscut sau cât vor rămâne împreună. Și aceștia – oameni pe care parcă nu îi meriți – compensează din plin lipsa celorlalți. Până la urmă, întreaga viață nu e decât un joc al întâlnirilor necontrolate – nu știi niciodată cine merită și cine nu, cine te va susține sau abandona, cine se va bucura alături de tine sau cine te...

Citește mai mult