Blog


Trag de toamnă

Scris de | 17 10 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Trag de toamnă

Mai trag de tine, toamnă, puțin,Să mă mai bucur de-a ta atmosferă…Încerc să-ți cuprind din ce ai mai divin,Să mă strâng sub clipa și-așa efemeră. Culorile abia se pătează-n văzduh,Pădurea se-ntrece-n concert, simfonie,Iar soarele – astru, ca rege de susSe luptă ca vară să mai tot fie. Prea repede ai venit pe pământ,Ne-ai surprins, iarăși, cu-a ta înghețare!Și mâine – curând – ca pe-un stâlp de mormântVei face din noapte domnia cea mare! Dar, pân’ atunci, mai trag de tine puțin,M-agăț să mai țin de vara din suflet…Iar zilele, nopțile, ce trec și ce vinMă lupt să le-ncânt cu-al meu umblet. Vei fi, ca-n trecut, vrăjitoareCu toane de gri și lacrimi căzând. Uita-vei că-n frig mai rău dorul doare,Vei merge ‘nainte, cu pas nepăsând. Iar în amurg, sub vifor ce cântăGrăbiți spre-adăpost cald de lut,Îi ninge pe oameni cu-o pace prea sfântă,Le pune în suflet gândiri ce n-au vrut. E plină de jale a anului toamnă:Privești către timpul ce repede-a curs. Aștepți să domnească a albului iarnă,Ca jalea din tine prefacă-se-n râs. Dar mai trag, de tine, toamnă, o vreme,Mai sper la poteci colorate-n amurg!Să-mi umplu ființa e toată-a mea vrere,Cu vorbe-nțelepte culese-n drum...

Citește mai mult

Cât de maiestuoasă poate fi o țară?

Scris de | 16 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cât de maiestuoasă poate fi o țară?

Vântul ce zgâlțâie cortul cu putere mă trezește devreme, înainte ca prima rază de soare să se facă simțită. Degeaba mă mai învârt în sac minute bune, somnul nu mă mai ia, iar sforăitul lui Evelin sigur nu ajută. Mă îmbrac și, fără răbdare, ies să îmi ocup timpul cu o carte bună, până vom reuși să ne urnim. La lumina zilei, văd mai bine locul de campare: ne găsim la intrarea către o hidrocentrală, pe un spațiu verde bine amenajat și, evident, interzis. Sper, deci, să plecăm curând, căci nu mă simt deloc confortabil în a călca, cu bună știință, regulile. Constat că în zadar vin dintr-o țară coruptă, în care doar proștii respectă legile, nu am ce îmi trebuie să fiu la fel (sau poate tocmai pentru că sunt sătul de mârlănii, încerc să fiu cum trebuie până la capăt). Pereții de stâncă se ridică sute de metri pe verticală, descoperind un cer senin, aspru cumva. Cochetez cu ideea de a mă întoarce la podul minune de cu seară, dar gândul că astăzi traversăm Durmitorul mă responsabilizează să mă menajez. Așa că rămân la ideea cu cititul, Kindle-ul fiindu-mi un bun companion în singurătate. Dimineața, lângă barajul de pe râul Piva. Plecăm târziu, după ce mă cert serios cu Evelin, ocazie cu care observ, încă o dată, cum doi oameni pot privi același tablou, dar vedea lucruri diferite. El e preocupat de odihnă prelungită, eu de a nu avea probleme absurde. El vrea să meargă puțin și repede, eu mai încet, dar mai multe ore. Deh…după posibilități! Ziua începe lejer, șerpuind pe lângă râu câțiva kilometri cât să ne încălzim. Ba dăm și de o coborâre ce ne umple numai bine entuziasmul pentru ceea ce urmează: câteva zeci de kilometri abrupți, în plină căldură, de la 500 la 1900 de metri. Nimic însă nu avea să mă pregătească pentru „zid”: o șerpuire teribilă, a cărei menire este să ne scoată din defileu până pe platourile înalte ale Parcului Național Durmitor. Muntenegru surprinde prin relieful divers și munții imenși. Nici cu drumurile nu îmi este rușine, construcția acestora este incredibilă! Pe prima urcare a zilei, o șosea cu nenumărate tuneluri, unele chiar în serpentină! Cu apa pe zero și energia la fel, sosim în prima localitate leșinați. Nu găsim decât 2-3 case mai mult pentru turiști și un restaurant, lângă care ne tracem sufletul. Povestim cu niște croați pe motocicletă și, după ce aprovizionăm, continuăm către inima Durmitorului. Nu înaintăm mult, căci vrem să mâncăm, iar apoi să ne odihnim. Nu ne permitem însă, iar coborârea de la orizont ne motivează să urcăm în șa. Iluzie deșartă! Altitudinea pierdută o adunăm iarăși, cu sudoare, într-un sat ca din povești, izolat, cu căsuțe din lemn și cu oameni ieșiți la fân cu unelte rudimentare. Pe margine, un canion infinit ne barează drumul – sperăm că nu trebuie să îl trecem! Dar nu e după speranța noastră, ci după măreția naturii: ne înfundăm la 1200 m (după ce suntem lăsați de un ranger să trecem fără bilet, pentru că nu avea plată cu cardul), iar apoi ne blestemăm zilele pe serpentine fără final, până pe celălalt mal. Către „pas” ne târâm alene, fără nicio motivație. Ziua prea caldă și relieful prea dur, ne-a sfărâmat spiritul…iar dacă nu ar fi fost...

Citește mai mult

Nu te simți viu decât pe marginea prăpastiei

Scris de | 7 10 2019 | Despre: de meditat | 3 comentarii

Nu te simți viu decât pe marginea prăpastiei

Îmi place riscul. Mă hrănesc din competiție. Dau ce am mai bun atunci când mă întrec, cu mine sau cu ceilalți. Ador aventura, necunoscutul și provocările. Fără acestea, nu aș putea să cresc. Fără acestea, viața nu ar fi viață. Există un ingredient în ființa omului care îl face să tânjească după dificultăți. Ca o amprentă în ADN, e scris peste tot să căutăm mai mult. Dacă putem merge, ne dorim să alergăm. Dacă alergăm, vrem să zburăm. Dacă zburăm… Nu suntem construiți pentru relaxare, ci pentru efort, pentru a trage către un potențial personal adesea intangibil, dar care știm că este posibil. Am ajuns unde suntem astăzi, ca societate, datorită indivizilor care și-au asumat riscuri. Doar pentru că au fost oameni care au înțeles că starea de fapt a lucrurilor nu e suficientă, marile progrese au avut loc. Fără toți acești pionieri care nu s-au mulțumit cu puținul, am merge și astăzi pe jos, am trimite scrisori, am spăla de mână sau mai știu eu ce am face! Probabil am freca două bețe în peșteră, de fapt… Week-end-ul acesta a fost un week-end tragic, cu două mari tragedii. Una, mai apropiată mie și urmărită mai de aproape, a fost cea a accidentului din Piatra Craiului, soldat cu doi morți. Cealaltă, mai sfâșietoare, 10 morți și 7 răniți pe DN2, spre București. În bula mea, s-a vorbit și se vorbește enorm de primul, dar nu se spune aproape nimic de al doilea. E interesant cum după o „luptă” apar judecătorii, toți acești copii frustrați care știu evenimentele, care sunt ași în organizarea concursurilor, care au cea mai bună idee despre ce se poate face și ce nu se poate face pe munte, care înțeleg oamenii perfect și care, dacă ar avea puterea, ar face ei dreptate. Oh, ce bine că nu o au! Ce bine că astfel de specimene nu au mai multă autoritate decât cea a unui smartphone prea scump pentru buzunarul lor pe care își pot scrie aberațiile! Citesc cu stupoare cum, indivizi de tot felul, aruncă cu noroi în tot ce prind: în victime, în voluntari, în organizatori, în oameni de munte, în Salvamont, în autorități, în Trump, în Dumnezeu chiar! Cu voci de megafon, ei știu ce e bine pentru lume și pentru ceilalți, din canapeaua lor tocită de fundul prea gras și împuțită de chipsuri, aruncă impertinența unde văd cu ochii! Ce este mai dureros însă nu sunt aceștia, ci oamenii de la care așteptările sunt mai ridicate. Cei care iubesc muntele, care se plimbă cu bicicleta, care explorează natura etc. Și aceștia, din păcate, calcă prea des pe pașii celor dintâi! De ce să alerge pe munte? e dilema lor principală. Dar de ce nu?!? vine și retorica mea tranșantă. Nu înțelegem că a căuta riscul face parte din însăși ființa umană. Nu vedem că dezvoltarea înseamnă a depăși bariere. Nu vrem să pricep că a crește cere efort, sacrificiu, expunere. Din cele mai vechi timpuri, dacă nu îți șlefuiai abilitățile, nu apucai ziua de mâine. Iar gesturile eroice și atitudinile curajoase erau un fel de a fi, nu o excepție. Dar contemporaneitatea și tehnologia au ucis orice urmă de nebunie din sufletul individului, iar împotriva celor care încă mențin această flacără aprinsă ne răzvrătim cu tărie. Din confortul social, îi ponegrim pe...

Citește mai mult

La capătul Bosniei = la capătul lumii

Scris de | 6 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

La capătul Bosniei = la capătul lumii

Peisaj rural, tipic pentru Bosnia. Noaptea trece incredibil de repede, într-o liniște totală. Doar uneori mașini rătăcite mai chinuie motoarele la deal, iar dimineața acestea se tot întețesc. Nu ne mai stresăm însă, căci tot ce avem de făcut e să strângem, să mâncăm și să ne vedem de drum. În timp ce facem toate acestea, avem vreme să privim în jur: ne găsim între dealuri împădurite, într-un peisaj ce nu amintește cu nimic de tabloul pustiu al serii. Îmi place când traseul începe în coborâre, dar astăzi plăcerea nu durează. Traversăm un râu – cred că e tot Neretva – iar apoi continuăm cu o urcare nu abruptă, dar ce se anunță lungă. Din fericire, curând ajungem la asfalt și, după ce ne împrospătăm și spălăm la un izvor curat, apăsăm în pedale către Kalinovik, orașul pe care îl urmărim de două zile pe hartă. Așezarea e o enigmă: cele câteva case încep și se termină la fel de brusc. Nu înțeleg care e rostul acestor oameni în aceste meleaguri pustii, dar poate că ei știu mai bine…Cel puțin unul, cu care legăm o scurtă conversație într-o germană maltratată, știe: e polonez și stă în Kalinovik de zeci de ani, căci s-a însurat cu o fată de-a locului. Dar ce o fi căutat inițial în zonă, înainte să îl condamne dragostea, tot nu e clar! Biserica din Kalinovik, „orașul” de nicăieri. Amiaza ne prinde pe drumul spre Foca, pe care îl rătăcim puțin dată fiind infrastructura precară. Explorăm drumuri pustii de pădure, fără început și sfârșit, dar care, într-un final, ne scot la șoseaua principală ce gonește către Muntenegru. Noi o luăm mai cătinel, ba chiar ocolim până în oraș, căci avem nevoie de mâncare pentru munții din următoarea țară. Mai mult, mai fac o pană, pe care o târăsc până la magazinul amărât de la parterul unui bloc comunist. Cât timp Evelin cumpără, eu desfac jumătate de bicicletă, schimb cauciucul și pun cameră nouă, dar încerc și să lipesc camerele stricate: fără succes, găurile sunt prea mici să se lase descoperite. Înainte de plecare, mai bag și eu o fisă consumeristă: două brațe pline de conserve și prostii, doar-doar ne-or ajunge pentru următoarele zile. Ulterior, refuzăm să ne mai grăbim: deși am pierdut mai bine de două ore, ne relaxăm în apa rece a râului Drina. Nu mult, căci nu rezistăm nici frigului, nici curentului puternic care ne oprește din a intra serios în valuri. Măcar suntem curați, iar asta ne dă entuziasm pentru următorii kilometri: mai pedalăm vreo două ore, pe un drumeag îngust, pe care mașinile depășesc iresponsabil și care pare interminabil. Greu, sosim la graniță, unde ne strecurăm în față și de unde plecăm repejor, ca să campăm. Oboseala iarăși e acută și chiar sperăm la o oprire decentă, care să ne permită să ne refacem. Luna ne anunță că e foarte târziu să fim încă pe drumuri. Șoseaua însă are alte planuri: stă spânzurată pe coasta muntelui, străjuită de versanți împăduriți. Găsim o grădină cosită potrivită, dar nu avem apă deloc, așa că tragem de noi pe mai departe. Când găsim apă, nu mai avem locuri, așa că tragem și mai departe. Atât de departe că ajungem strânși între pereții de stâncă ai unui defileu abrupt, dar cu totul superb. Traversăm, cu ceva...

Citește mai mult

Cum aproape am ratat Mostarul: mai departe spre sud

Scris de | 1 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cum aproape am ratat Mostarul: mai departe spre sud

Priveliștea de dimineață de la locul de cort – Defileul Râului Neretva. Soarele ajunge greu în fundul defileului unde noi meșterim strânsul taberei, versanții de stâncă stându-i neclintiți în cale. E rece la umbră, așa că plecăm îmbrăcați bine, ca de iarnă. Continuăm pe aceeași șosea aglomerată, pe lângă Neretva, către Mostar, ultimul oraș de marcă din țară. Curând, dăm hainele jos ca Baba Dochia cojoacele, într-o înaintare lentă și lipsită de entuziasm. Nu știu de ce, dar suntem prea obosiți pentru o nouă zi, parcă… În Mostar ajungem,…dar nu prea. Urmăm Garmin-ul – ar trebui să ne ducă la vechiul pod otoman – pe un fel de centură tangentă cu așezarea, ce se menține pe coasta dealului, la o distanță considerabilă de centru. Mai mult, ne zăpăcește serios, obligându-ne să coborâm către zona veche după ureche, pe niște străduțe ca niște alei, pierdute printre case solide de piatră. Stari Most-ul si Stari Grad-ul, principala atracție a Mostarului. Stari Grad-ul pufăie de lume și de comercial, deși nu e nici 10:00 dimineața. Terasele sunt ticsite și ele, iar grupurile de turiști ce se înghesuie în zona pietonală îmbâcsesc atmosfera prea tare. Nu răzbim cu bicicletele printre șuvoaie, așa că ne separăm: eu rămân de pază, iar Evelin ia GoPro-ul și se pierde spre pod prin mulțime. Analizând oamenii, constat: de ce fuge atât fericirea, că o alergăm prin tot felul de locuri? Ce nu ne ajunge acasă și încercăm să obținem pe drumuri? Ce are depărtarea, de ne cheamă cu așa glas de sirenă? Orașul nu e special – cel puțin partea veche, căci pe cea nouă nu am vizitat-o – dar este considerat unul din cele mai atractive. Ciudat, căci Bosnia și Herzegovina are minunății naturale incredibile! Dacă ne întrebi pe noi, țara excelează exact la aspectele trecute cu vederea: relief divers și vegetație sălbatică, sate pustii pierdute în vârf de munte și atmosferă neîntinată de consumerismul turistic. Dar, până la urmă, nu știu de ce mă plâng: cu cât mai aglomerate sunt orașele, cu atât mai libere sunt restul frumuseților! Pe o urcare tare lungă, în plin soare, bucurându-ne de orice detaliu. Nu peste tot însă este la fel de frumos: aruncați în căldarea plată din jurul Mostarului, ne simțim ca în infern. Ieșirea, ca un progres spre nemurire, e cruntă: urcarea se întinde lin spre un cer ca oglinda, iar transpirația ce curge șiroaie ne înfrânează cu succes. E o căldură teribilă, probabil cea mai rea de până acum – iar cum suntem complet expuși, o simțim până în suflet. Mai mult, rămânem și fără apă, iar satele fantomă pe care le străbatem nu ne oferă nicio salvare. Târziu, când deja nodul setei e uriaș în gât, suntem ajutați de niște localnici prietenoși să umplem toate recipientele, cât să ne ajungă. Treptat, solul pietros și golaș se acoperă de arbuști. Mai apoi, aceștia se transformă în păduri pitice, dar tot mai hotărâte. Suntem martori, cu viteza melcului obosit, la schimbările vegetației odată cu altitudinea. Până acolo că, părăsind asfaltul, sosim pe un platou doar al nostru, cu iarbă uniformă pipită, uneori, de pietre albe, ca de mormânt. E un pic sinistru peisajul dar, în același timp, e deosebit: îl inspirăm deplin și îl pictăm pe retine. Pe drumul spre Kalinovik, pe un platou cu o atmosferă...

Citește mai mult

Tot mai multă frumusețe pe drumul spre Mostar

Scris de | 27 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Tot mai multă frumusețe pe drumul spre Mostar

Dimineața începe cu urcare, dar una prea frumoasă ca să îi putem reproșa ceva! E greu să decid care sunt locurile cele mai frumoase dintr-o excursie, mai ales că o astfel de concluzie depinde de mulți factori. Vremea, peisajul, starea sufletească, oboseala și altele pot determina dacă o zonă este specială sau nu. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să revizitez un loc doar pentru a descoperi că îl privesc altfel: fie mai îngăduitor, fie mai apăsat. Bosnia și Herzegovina continuă, chiar și în a treia zi, să ne surprindă: după ce am nimerit pe unul din cele mai de dorit drumuri ale țării, ne lăsăm imersați în frumusețea naturii de pe aici. Și, deși dimineața e rece și pornim direct în urcare, nimic nu umbrește satisfacția din inimi și de pe chipuri. Poate doar puțin soarele care lipsește, dar, până la urmă, pentru astfel de împliniri am plecat la drum, nu? Vârful Puzim, peste 2000 de metri cu puțin, ce îmi aduce aminte de Dolomiți. Urmăm același drum de cu seară, către un vârf stâncos ce astăzi este acoperit de nori. Deși vegetația diferă puțin, relieful îmi amintește de Dolomiți, la o scară mai mică. Jos, satele acoperă pajiști îngrijite, în timp ce crestele sunt golașe, fără pădure sau iarbă. Practic, peisajul este segregat: lumea uriașilor impunători tronează peste viața măruntă de la poale. Priveliștea de la 1600 de metri, pe un drum fabulos, ce ne-a cucerit! O ultima privire către vârfurile abia lăsate în urmă. Degeaba zic eu de poale, căci drumul urcă abrupt până la peste 1600 de metri. Asfaltul este proaspăt, iar eu, cu ceva pesimism înnăscut, aștept după fiecare curbă să îl văd cum dispare. Astfel mă păcălesc până în vârf, de unde ne aruncăm la vale pe singura bandă disponibilă – suntem, foarte probabil, primii cicloturiști care testează această coborâre! Kilometrii se înșiră rapid, iar atmosfera se schimbă pe nesimțite: se face tot mai cald, satele se înmulțesc și asfaltul redevine crăpat și plin de găuri. Înainte să ne dăm seama, ne găsim pe valea unui râu – Neretva – unde suntem nevoiți să rezolvăm și prima pană a călătoriei, al cărei ghinionist mă găsesc. Cu Neretva între versanți, cu puțin înainte de prima pană a călătoriei. În Borci, după o urcare cruntă de 12%-14% și lungă nevoie mare, suntem puși la zid de luarea unei decizii: mergem pe drumul pietruit de munte ce urcă, cale de 15 km, către un platou necunoscut, sau alegem naționalul mai circulat, dar în stare bună? Eu înclin către primul – aventura prin Bosnia mi se pare de dorit – dar Evelin insistă pentru a doua opțiune. Ce facem? Aproape că dăm cu banul, dar balanța este înclinată de lipsa mâncării suficiente, așa că mergem către civilizație. Întorc capul de câteva ori, și mai comentez din când în când, dar lupt să îmi șterg alegerea din minte. Nu știu ce am pierdut, dar creierul îmi creionează peisaje paradisiace de care eu nu pot să mă bucur… Străbatem și zone mai populate, cu case cochete și peisaje deosebite. Recunosc că mi-ar plăcea o astfel de așezare: pădure, lac, natură, nu sună rău. Nu știu însă nici ce am câștigat, cel puțin până nu suntem puși față în față cu realitatea. Aprovizionăm din Konjic cât să ajungem în...

Citește mai mult

Cel mai frumos drum al Bosniei

Scris de | 23 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cel mai frumos drum al Bosniei

Lângă Sinanovici, pe cel mai frumos drum al Bosniei. Îmi place cum sună ploaia pe supratenta întină, ritmul stropilor mă face să visez departe. Nu undeva anume – doar sunt deja departe de casă – cât într-un timp neumblat. Cumva, parcă prind aripi, iar gândurile și emoțiile se înlănțuie într-un dans lin ce se stinge într-o ultimă repriză de somn. Din cort ieșim târziu, când soarele parcă începe să se strecoare printre crengile grele ale brazilor. La braț cu el, ne strângem lucrurile, mâncăm, ne îmbrăcăm ca pentru o dimineață răcoroasă și ne avântăm către Sarajevo, cea mai lăudată capitală a Balcanilor. Sarajevo, la marginea Stari Grad-ului. Orașul e inedit, cel puțin la prima vedere. Dosit între munți dar, în același timp, aruncat pe versanți, pare o combinație ciudată de vechi și nou. Martor al unor lupte crâncene între grupurile etnice ale țării, Sarajevo este, deopotrivă, rupt între culturi și civilizații. Deși cartierele noi nu sunt neapărat diferite de alte orașe, partea veche (Stari Grad în limba locală) surprinde mix-ul locului. Străzile sunt înguste și pline de turiști răspândiți fie la plimbare, fie la terase. Peste tot, se servesc mâncăruri locale, dar care au o bogată moștenire turcă. Chiar și orașul vechi este, de fapt, un uriaș bazar, unde comercianții amestecă tot felul de nimicuri colorate, să fure ochii. Ce e frapant însă e densitatea religiilor: musulmani, creștini și evrei își dispută, practic, aceleași zone. De aici, în trecut, și războiul ale cărui urme încă se mai văd pe blocuri sau prin cimitire… Piața centrală din vechiul Sarajevo. Ploaia se întoarce curând, așa că o apucăm și noi la deal, pe o scurtătură nu știu unde găsită. Măcar prindem o frântură din oraș de sus, deși unghiul nu e cel mai potrivit, iar fotografiile și filmările nu-s prea reușite. Mâncăm într-o benzinărie, dar furtuna ne ocolește. Așa că ne avântăm pe drumul secundar de pe hartă spre…Mostar. Nu că ar fi drumul corect, conform unor cicloturiste din Germania pe care le întâlnim la intersecție, dar nu avem nimic de pierdut, nu? La vale spre…Paradis! E incredibil când descoperi astfel de locuri! Urcăm susținut, prin pădure, către o stațiune turistică importantă, situată la peste 1200 m. Norii negri apasă serios pe umerii noștri și așa obosiți, dar au milă și nu ne cern aproape deloc. Deși de apă avem nevoie, cel puțin până găsim, nesperat, un izvor de care aveam mare trebuință! De aici, continuăm mai cu zâmbetul pe buze, mai ales că ajungem în vârf, iar peisajul care ni se deschide de lasă cu gurile căscate: versanți stâncoși, drum șerpuind în soarele după-amiezii și pajiști întinse se aliniază special pentru noi. Bineînțeles, ne avântăm la vale, fără limite – cine ne-ar mai opri într-un astfel de paradis?!? Noaptea… Locul de cort, cu priveliște spre vârful pe sub care vom trece mâine. Campăm în zona unui sat pitoresc așezat pe un platou între munți, cu un fir de apă numai bun de spălat și priveliște de zile mari. Zăbovim cu ochii la stele…, iar cât se face supa, stabilim concluziile: cu siguranță, deși nu știam în ce ne băgăm, am descoperit, probabil, cel mai frumos drum al Bosniei! Ziua 6: Pale – Sinanovici, 67 km – https://www.strava.com/activities/2586208071 și https://www.strava.com/activities/2592300359 . DRUMURI DIVERGENTE, EP. 3: Cel mai frumos drum al...

Citește mai mult

Drumul către Sarajevo

Scris de | 18 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Drumul către Sarajevo

Prima parte a drumului în Bosnia, cu multe tuneluri și vegetație specifică. Nu ne grăbim să ne urcăm în șa dimineața aceasta, căci efortul zilei anterioare ne apasă serios – totuși, înainte de 10:00, ne avântăm către frontiera cu Bosnia și Herzegovina, prima graniță serioasă a excursiei. Formalitățile nu durează, ba vameșii chiar sunt puși pe glume, așa că, foarte curând, ne bucurăm de începutul unei noi etape. E a treia oară când vizităm această țară (de fapt, a patra, dacă pun și traversarea de la Neum) și, de fiecare dată, am văzut fețe diferite și diverse, încât acum habar nu avem la ce să ne așteptăm… Inevitabil, este cald. Am înaintat spre sud, așa că e numai și normal, dar, evident, și neplăcut. Încă nu vrem să ne gândim la cum vom suferi în Grecia sau Albania, mai avem ceva cale până acolo! Pierdem constant din altitudine, strecurându-ne printr-un defileu superb, marcat de tuneluri și poduri nenumărate. Dacă nu ar fi vegetația aceasta caracteristică zonei mediteraneene, sigur ne-am bucura deplin de peisaj! Vișegrad și Podul Otoman văzut de lângă Drina, în amonte. Primul oraș este Vișegrad, o localitate care ne oferă scurte frânturi din cum arată Bosnia locuită: puțin haotică, destul de aglomerată de turiști, reprezentând un mix de Orient și Occident. Aflată sub dominație otomană pentru multă vreme, zona Balcanilor păstrează încă o mulțime de elemente specifice, unice în Europa. Un astfel de monument este și podul Sinan Pașa, ce traversează râul Drina și care, în trecut, lega Istanbulul de vestul Europei. E cald. A ploaie, dar cerul e senin până la orizont. Într-adevăr, orizontul e restrâns, pentru că defileul s-a îngustat iarăși, Drina săpând un culoar larg printre pereții stâncoși ai muntelui, în goana ei către mare. Străbatem tunel după tunel, pierzându-le șirul. Neiluminate, ne provoacă fiori pe spate când suntem depășiți de vreun șofer mai iresponsabil. Înaintarea însă cere învingerea fricilor și construirea peste acestea. Tot pe defileu (altul, evident), către Sarajevo. Nori de furtună în față, pe care îi evităm. În Ustipraca ne lăsăm în dreapta, deși exista și varianta Gorazde, un drum ce traversa muntele și care, probabil, ar fi fost spectaculos. Nu știm însă care e mai frumos, așa că mergem după instinct – un instinct ascuțit (ne place să credem) după atâtea mii de kilometri pe două roți. Curând, dăm nas în nas cu furtuna, dar ne simțim încrezători: o fentăm, intrând pe un drum pietruit ce ar trebui să șerpuiască pe lângă o apă vreme de 20 de kilometri înainte de a ne scoate iarăși în șoseaua asfaltată. Peisajul e fantastic, iar liniștea care ne cuprinde este plăcută mai întâi, apăsătoare mai apoi. Drumul e tăiat direct în coasta muntelui, aproape în linie de dreaptă, cu zeci de tuneluri înguste, fără pic de lumină solară. Evelin, care nu este un fan al întunericului și al spațiilor înguste, creează atmosferă prin comentariile lui amuzante, de haz de necaz. Una peste alta, traseul este unic, provocator și aventuros – adică are cam tot ce căutăm. Unul din zecile de tuneluri ale zilei, săpate direct în stâncă. Evelin nu e foarte încântat. Ciudat este că nu întâlnim nicio mașină, niciun om, niciun animal (domestic, că sălbatic nici nu ne-am dori). Din experiență, acesta nu este un semn de bun augur…dar continuăm. Nu mult,...

Citește mai mult

Contraste: ultimele două zile în Serbia

Scris de | 16 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Contraste: ultimele două zile în Serbia

Răsăritul între lanuri are un aer special de fiecare dată. În Jagodina ajungem nici devreme, nici târziu: exact când deschid magazinele, astfel încât rezolvăm rapid aprovizionarea. Bineînțeles, facem rost și de plăcuțe, cam la suprapreț dar, cum nu avem decât un singur service la dispoziție, nu protestăm. Cât le înlocuim, dăm de veste în țară că suntem bine, furând internet de la WI-FI-ul gratuit al unei bănci, iar apoi ne vedem de aventură mai departe. Bine, e mult spus „aventură”, pentru că drumul liniștit ne poartă pe dealuri lungi și line, iar de alte surprize nu ne lovim. După Cacak, un orășel în aceeași notă, buchisim un drum secundar pe hartă pe care, cu ajutorul Garmin-ului, îl urmăm. Pare că nu duce nicăieri, dar, prin absurd, însăilează un tunel ce ne scoate într-un defileu superb, ce pare din altă lume. Nu durează mult, dar cei câțiva kilometri parcurși pe sub giganții de stâncă, ne arată că o țară, ca și un om, are diverse fețe: important e să îți dai răbdare să le descoperi și pe cele frumoase (nu știu de ce, dar nu am nicio poză din zonă – locul se vede în clipul de la final, exact după tunel). Restul zilei se scurge monoton, pe o șosea prea circulată pentru gusturile noastre, printr-o zonă plină de localități și de oameni. Cu greu, descoperim un câmp de 5 stele, chiar lângă un aerodrom, dar suficient de departe de haosul străzii, care ne este casă peste noapte. Odată cu dimineața și kilometrii adunați, se observă variații ale reliefului: dealurile redevin împădurite, urcările iarăși abrupte, satele din nou mai rare. La o intersecție, apropiindu-ne de Uzice, alegem varianta pitorească: urcăm kilometri în șir, fugim de ploaie și ne bucurăm de asfalt bun, cu trafic aproape inexistent. Tot pe dealuri, prin căldură, către…înainte! 😀 Orașul, culmea, e chiar frumos: deși tot spre comunism îmi zboară mintea, blocurile vechi și betonate sunt renovate, casele au un aspect îngrijit, iar curățenia este la ea acasă. Surprinzător, Uzice devine un punct de referință: practic, e cea mai frumoasă așezare a Serbiei pe care o străbatem. Înghesuit între versanți împăduriți, orașul și-a întins tentaculele spre cer, atât cât a putut. Astfel, casele par un imens zid unit, ca într-o cetate, colorat divers, încântând ochii. Obosiți, ne luăm libertatea dejunului în părculețul central, unde zăbovim mai bine de o oră, doar-doar nu o mai trebui să plecăm. Uzice, orășelul-caracatiță, văzut de pe urcarea criminală a zilei. Trebuie, însă. Și, din nou, nu avem milă: tragem bățul mai scurt, dar care unește pământul cu cerul prin rampe de 14%-16%, într-un concurs al stoarcerii de transpirație. Ca să rămân pe bicicletă, dau și ultimul pinion, mulțumind Cerului că am plecat cu 36 de dinți și nu cu 32! Evelin mă lasă în urmă, așa că am timp să îmi pun ființa în ordine: sunt obosit, mă dor toți mușchii, am nevoie cruntă de somn, dar sunt mulțumit – traseul e frumos, călătoria merge bine, moralul e peste linia de plutire. Cu cât ne apropiem de seară, cu atât ne înfundăm mai mult în munți. Dealurile devin adevărați versanți, foioasele se transformă în conifere, iar căldura de peste zi se simte cam rece la umbră. Decidem să terminăm urcarea și apoi să oprim, dar tunelul din vârf ne scurtează...

Citește mai mult

Tot mai adânc în Serbia Centrală

Scris de | 13 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Tot mai adânc în Serbia Centrală

Un fel de „Tunel al Dragostei” sârbesc. Evident, liniile lor sunt la fel de ondulate ca ale noastre. Dimineața nu se lasă așteptată, dar plecarea da. Neobișnuiți cu activitățile necesare, întârziem destul de mult cu tot felul de sarcini banale: strânsul cortului, micul-dejun, aranjarea bagajelor. Cu timpul, vom deveni experți, dar pentru moment ne mișcăm cu încetinitorul. Atmosfera e plăcută, cu un soare domol ce ne îmbie la drum. Dar la care drum? Avem două variante: fie pe cel asfaltat, mai ocolit, fie pe crestele dealurilor, pe secundarul pietruit din apropiere. Dornici de aventură, îl alegem pe cel din urmă și, pentru o vreme, se dovedește înțeleaptă decizia: câmpurile se unduiesc pitoresc către orizont, iar noi șerpuim printre case izolate, aproape pustii. La o intersecție însă aflăm adevăratul rezultat: drumul devine înnoroiat și plin de bălți, așa că tot ce putem face e să apucăm pe cel mai ciclabil, indiferent unde ne-ar scoate. Inevitabil, ieșim în satul pe care am vrut să îl scurtăm și, după ce alimentăm cu apă proaspătă de la alți localnici vorbitori de română, ne avântăm către urcarea ce se pierde în mijlocul pădurii. Nu ne ia mult să o dăm gata, dar constatăm că suntem abia la început: toată ziua o ținem doar într-un sus-jos vălurit care ne obosește peste măsură. Spre prima urcare serioasă a zilei, încă pe off-road. Surprinzători munții aceștia verzi și îmăpduriți! Zagubica este primul oraș mai important pe care îl descoperim, dar nu ne lăsăm foarte încântați de el – clădirile comuniste, sărăcia crasă și atmosfera distantă ne amintesc prea mult de ceea ce avem acasă. Noroc că există și altfel de obiective turistice, indiferent cât de blamate ar fi de unii: bisericile rămân monumente istorice și culturale peste timp, adevărați stâlpi în jurul cărora societatea și-a construit ritmul. Ne intersectăm cu două mănăstiri, una micuță, veche de câteva secole și cealaltă mai importantă, Resava, datând de la 1418. Securizată de ziduri groase, aceasta este considerată una dintre bijuteriile medievale ale Serbiei, iar noi o aflăm accidental, după ce alegem o scurtătură aproape inexistentă pe hartă. E plăcut să mai ai și noroc pe drumuri! Mănăstirea Resava, foarte bine întreținută și locul unde am spart camera video – din fericire nu suficient de rău ca să nu mai funcționeze. Dar nu putem vorbi de un noroc prea îndelungat, pentru că bicicleta lui Evelin protestează, cerând plăcuțe de frâne noi. Nu le-am verificat starea înainte de plecare și, deși nu ar fi trebuit să cedeze, se cer înlocuite. Dar e după-amiaza târziu, orașele lipsesc, așa că improvizăm o frână doar pe spate, cu care ne târâm în siguranță până la locul de cort. Campăm tot pe câmp, lângă rugi mari și plini de mure, împrejmuiți de lanuri de porumb încă necopt. După un duș rece, revigorant, fugim la somnul ce îl sperăm și mai lung, dar și mai dulce – viitorul începe să se așeze. Ziua 2: Leskovo – Veliki Popovic, 103 km – https://www.strava.com/activities/2577859174. DRUMURI DIVERGENTE, EP. 1: Partea Muntoasă a...

Citește mai mult

Început de drum prin munții împăduriți ai Serbiei

Scris de | 11 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Început de drum prin munții împăduriți ai Serbiei

Locul de cort al primei zile, cu ceva peisaj, trebuie să recunosc Unduiește frumos Dunărea în dreapta noastră și simt cum gândurile și emoțiile îmi curg cu apele ei cenușii, spre depărtare. Noi continiăm în amonte, către un necunoscut aproape deloc însăilat, în vreme ce ele se spală la vale, pentru a ne face plecarea mai ușoară. Niciun început nu îmi este simplu, iar fie calea oricât de bătută, primii pași tot dificil se croiesc. Sunt la a cincea excursie lungă cu bicicleta, dar inima îmi bate ca la prima pedală. Și nu e de la efort, deși nici acela nu e neglijabil. Sub canicula de sfârșit de Iulie, cu bicicletele încărcate de bagaje și cu corpurile nerodate, kilometrii nu se adună ușor. Totuși, există o plăcere aparte în acest amestec dulce-acrișor al plecării către orizonturi neexplorate. Distanța, necunoscutul și provocarea (atât fizică cât și mentală) te fac să te bucuri de durerea fiecărei pedale. Este și aceasta un fel de nebunie, nu se poate nega! Dunărea la Cazane, văzut de pe malul sârbesc Am plecat de la Porțile de Fier, iar primii 40 de kilometri trec nestingheriți, sub roțile ce se învârt pe pământ sârbesc. Pentru că nu avem foarte mult timp la dispoziție, excursia elimină România pe cât posibil, astfel încât să ne întoarcem în țară în timp util. Peisajul este mai spectaculos decât ni-l aminteam, cu pereți abrupți de stâncă străjuind șoseaua, cu vegetație aproape mediteraneană cam pe oriunde ne aruncăm ochii și cu bărci dezinvolte ce brăzdează bătrânul fluviu. Una peste alta, începutul acesta este mai ușor decât altele! Mă grăbesc însă cu concluziile: după Milanovac intrăm direct în coasta muntelui, iar urcarea nu doar că este abruptă, ci se dovedește și interminabilă. Fără apă, cu transpirația sărându-ne ochii și cu roiuri de muște înfruptându-se din noi, totul devine un coșmar. Unul ce durează până dincolo de Majdanpec, un orășel industrial pitoresc, dar în care nu zăbovim pentru că seara ne bate la ușă. Consumând ultimii stropi de apă, pe o urcare de peste 20 km. Ne întoarcem la verdele pădurii pe nesimțite și, tot pe nesimțite, norii se adună, picurând ușor. Ne pregătim de seară cu apă de băut dintr-un sat unde toată lumea vorbește o română pe cât de surprinzătoare, pe atât de inteligibilă. E amuzant că, până să ne prindem, ne chinuim cu localnicii în engleză, doar ca, în final, să izbucnim toți în râs. Campăm după o ultimă urcare cruntă – nu știu de unde au sârbii așa asfalt puțin de te obligă să treci dealurile dintr-un foc! -, pe un câmp treierat de curând, nici departe, nici aproape de sat. Improvizăm o spălare decentă, iar oboseala cumulată cu ultimele treburi de la țară ne dărâmă instant. Din păcate nu este suficientă să îndepărteze teama incipientă a dormitului nomad, așa că ne trezim des dintr-un somn și așa agitat. Nu e rețeta cea mai bună pentru refacere, dar este singura pe care o avem la dispoziție – sperăm să recuperăm pas cu pas, odată ce ne imersăm în atmosfera călătoriei. Ziua 1: Porțile de Fier – Leskovo, 103 km – https://www.strava.com/activities/2577852406. DRUMURI DIVERGENTE, EP. 1: Partea Muntoasă a...

Citește mai mult

Azi noapte

Scris de | 27 07 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Azi noapte

Azi noapte-aș fi scrisDespre viață și mare…Și-o lume mai bună. Și despre luptă, așteptareȘi tot ce-i frumos. Vedeam totul roz în bezna-nserării.Azi noapte luminaEra parcă mai plină. Azi însă,Mă plec pe pământȘi plâng, lângă drum, În țărână – Am uitat de lumea mai bună,Acum mă târăsc în noroi,Cu ochii roșii și goi. Azi noapte eram altulSe pare. Azi sunt iar eu,În...

Citește mai mult