Blog


De ma visezi

Scris de | 4 12 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

De ma visezi

Te rog, nu mă visa,Deși e seară și-i frumos –Și-n suflet a intra nu mă lăsa. Vreau să stau jos;Nu-n inimă, ci la picioare,Ca să privim, în doi, spre depărtare. Nu mă visa,Decât de mă visezi pe bune,Cu șoapte, gânduri și cu nume. Nu mă visa,Decât așa cum te visez pe tine:Mereu zâmbind a așteptare,Dorindu-ți viață doar culoare. Dar, de n-asculți și mă visezi,Să-mi spui, să stabilim urmareaȘi-n suflet visul tău mi-așezi,Ca să-mpărțim, la doi,...

Citește mai mult

O bună bucată de Grecie

Scris de | 3 12 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

O bună bucată de Grecie

Despre Grecia auzisem o mulțime de povești, mai ales când vine vorba de marea acesteia. Fiind o locație relativ apropiată de România, foarte mulți o vizitează. Astfel, se creionează un anumit portret, care în realitate e posibil să nu se verifice. Deși Evelin a mai fost într-o vară la plajă aici, iar eu am vizitat Atena iarna trecută, tot suntem nerăbdători să descoperim țara pas cu pas, așa cum bicicleta ne permite mult mai bine. Inevitabil, ne dorim seri pe malul mării, golfuri turcoaz, izolate, unde să petrecem nopțile. Cumva, rămânem cu nostalgia coastei croate pe care sperăm să o regăsim și pe aici… Locul de cort, cu Evelin bucurându-se de apa dimineții. Pentru început peisajul e uscat, ciclic, fără spectacol. Copacii sunt de un verde prăfuit, șanțurile sunt pline de gunoaie, iar câmpurile sunt deja recoltate. Probabil că primăvara natura arată mai bine dar, în rest, nu găsim prea multe atracții cu care să ne clătim ochii. Când ieșim pe malul mării, moralul ne este dărâmat și mai mult de peisaj: coastele spectaculoase visate sunt înlocuite de plaje ordinare. Unde e tabloul idilic pe care ni l-am construit? Kavala, partea veche o orașului în zare. Continuăm mai mult decât ne dorim, pe un soare încins, așa cum nu mai experimentasem din Albania. Decidem să oprim într-o zonă retrasă, unde să putem întinde cortul nestingheriți. Găsim o plajă cu nisip fin, în spatele unui camping, străjuită de măslini și câteva stânci masive, ce pare numai bună. Din păcate, în timp ce se înserează, localnicii se tot adună: cu corturi, grătare, muzică și voie bună. Dezamăgiți, plecăm în căutarea liniștii. O găsim într-o parcare cu „campatul interzis”, la marginea unei stațiuni. Apa e caldă, numai bună să ne clătim de efortul de peste zi. Oamenii sunt puțini și discreți, deci locul, deși departe de dorințele noastre, poate să își facă treaba. Totuși, caut în zonă un loc mai ferit, pentru a evita eventuale probleme, iar acesta este un bun motiv de ceartă cu Evelin – pentru a doua oară, avem disensiuni pe subiectul locului de cort! Constat că nu îmi place să încalc regulile (de bun simț) de bunăvoie, chiar dacă știu că respect ideea din spate (nu lăsăm gunoi, nu punem muzică etc), dar fratele meu nu are nicio problemă. Marea începe să arate mai bine, trebuie să recunoaștem. Târziu, după vorbit îndelung la telefon în zgomotul valurilor ritmice, intru la somn. Adorm chinuit de muzica de la terasele din stațiune, pe ritmuri internaționale de toate felurile. Ca o cireașă pe tort, pe la 4:00 suntem treziți de un individ ce se învârte disperat prin zonă, ce ne alertează. Ulterior, ne abordează, explicându-ne că a lovit un scuter, că a fugit de la locul accidentului, că e băut și nu vrea să facă închisoare. Somnul mă doboară, dar dilemele morale mă țin treaz: dacă a lovit un pieton? Sau un biciclist? Mă ridic să îl caut și îi cer cât mai multe detalii, dar poveștile lui se verifică – poate că nu a rănit pe nimeni, totuși. Și, deși nici să strice un bun și să nu plătească nu e în regulă, nu mai intervin în niciun fel. Poate are suficientă moralitate să își repare greșala ulterior… Evelin însă nu mai doarme deloc, așa că dimineața îl găsesc în...

Citește mai mult

Cea mai blândă toamnă a ultimilor ani

Scris de | 1 12 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cea mai blândă toamnă a ultimilor ani

Rar mi-a fost dat să văd o toamnă atât de lungă și caldă, care să te oblige să ieși din casă de câteva ori pe săptămână. De week-end-uri nici nu mai vorbesc – în afară de unul când am fost plecat din țară, restul le-am împărțit între munte (drumeție) și bicicletă (tot pe munte). Au fost ieșiri de toate felurile, unele scurte, altele lungi, unele singur, altele cu oameni dragi, unele pe fugă, altele în tihnă și pace etc. Practic, varietatea a fost atât de mare, încât nu am cum să fac decât să le iau pe rând (încerc în ordine cronologică) pe cele mai importante dintre ele: Piatra Craiului pe bicicletă. A fost o tură scurtă, de o zi, în care am alergat culorile toamnei pe sub Crai, în zona Măgura-Peștera-Table. Aceste sate de la poalele muntelui sunt, pur și simplu, un paradis! Vei găsi aici case izolate și autentice, drumuri de țară pustii și dealuri verzi chiar și în toamnă. Nu putea să lipsească o vizită la Cabana Curmătura, această emblemă a Craiului, un loc de poveste, foarte îndrăgit de toți din Brașov și nu numai! Brâna Aeriană și Valea Morarului. De vreo doi ani tot încerc să ajung pe Aeriană, dar parcă niciodată nu se aranjau lucrurile. Toamna aceasta însă am reușit o tură mamut, de aproape 30 de kilometri, cu plecare și sosire în Bușteni. Am urcat pe Aeriană, bucurându-ne de spectaculozitatea acesteia, am parcurs Creasta Văii Albe până în platou, iar apoi, via Omu, am coborât pe Valea Morarului. Ce să mai, o zi pe nemarcate pe cinste, în care ne-am bucurat de adrenalină, de efort și de oportunitatea de a ne depăși limitele! Cu bicicleta la Omu. La numai câteva zile am revenit în Bucegi, de data aceasta pe bicicleta. Pornind din Sinaia și urcând pe Drumul de Vară am ajuns la Omu, de unde am cotit spre Șaua Strunga cu coborâre în Moeciu. Peisaje de vis, toamnă splendidă pe Rucăr-Bran, o traversare a masivului prin locuri pe care nu ai cum să nu le îndrăgești, odată ce le descoperi! Păcat că accesul facil în platou aglomerează foarte mult zona de creastă, dar cu cât înaintezi spre Leaota cu atât liniștea devine mai pregnantă. Țara Luanei: cu bicicleta prin Subcarpații de Curbură. A fost o tură împreună cu fratele meu, destul de scurtă și cu câteva peripeții. Zona Subcarpaților este una deosebită dar, din păcate, prea puțin umblată. Așa se face că am rătăcit pe drumuri existente doar pe hartă, am numărat zeci de balegi de urs și am gâfâit pe urcări extrem de abrupte. Nu am ajuns peste tot pe unde ne-am propus, dar am descoperit câte ceva din regiune, iar asta e suficient. Satele de aici surprind o realitate de acum mulți ani, cu izolarea și lipsa lor de dezvoltare. Însă nu am putut să nu observ liniștea localnicilor și bucuria de a fi în mijlocul acelorași locuri în care trăiesc de zeci de ani, atitudine pe care civilizația o înstrăinează tot mai mult. Poiana Mărului și Holbav. Fiind una din cele mai frumoase zone din jurul Brașovului, evadez ori de câte ori am ocazia în aceste sate de poveste. Am îndrăznit să apucăm și pe drumuri mai puțin cunoscute, iar ceea ce am descoperit (Peștera Gang, Măgura Codlei etc) a...

Citește mai mult

Prima oară în Grecia, pe bicicletă

Scris de | 28 11 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Prima oară în Grecia, pe bicicletă

Se anunță o zi caldă încă de dimineață, așa că înaintăm înfrânați, pe niște șosele plate, bune de pedalat. Resimt oboseala de peste noapte, dar nici entuziasmul nu mă ajută să trec peste acest început de zi…Vine însă o urcare solicitantă spre Kilkis, un orășel spre care ne abatem pentru aprovizionare, ce mă trezește serios din amorțire. E prima localitate mai mare din Grecia în care ajung, așa că încerc să observ cât mai mult din atmosferă. Lidl-ul căutat este cam la margine, dar asta nu mă împiedică să admir de la distanță îngrijirea caselor, verdele copacilor din grădini și șoselele în stare foarte bună. Trebuie să recunosc că se vede trecerea în Uniunea Europeană, iar cum Grecia e membru vechi, nivelul de trai chiar este ridicat. Inevitabil, la fel sunt și prețurile, dar trebuie să mâncăm, așa că tot adunăm de pe rafturi, atât alimente, cât și dulciuri și înghețată, după pofta inimii. Destule cât să pompăm zahăr în sânge și să ne întindem la drum, kilometru după kilometru, fără opriri dese și chiar cu spor. Peisajul e destul de sec, cam uscat și fără prea multe localități. Șoseaua e bună, nu foarte aglomerată, mărginită de pomi ce mai adie răcoare. Parcările și șanțurile însă sunt cam pline de gunoaie, acea îngrijire din depărtare se pierde când te apropii… Lacul Voli, cel care se arăta bun de campat, dar care s-a dovedit un mare ghinion. Oprim devreme, pe marginea unui lac, în pustietate. Cobor pe un drumeag de pământ până pe mal și caut loc de cort…dar Evelin întârzie să apară. Într-un final, îl văd pe lângă bicicletă, amărât – îmi explică situația, cauza, problema: din cauza unor mărăcini dintr-o plantă are pană la ambele roți. Deloc surprinzător, descopăr că sunt în aceeași situație deloc plăcută – adio seara noastră de refacere cu baie și apus idilic! Fără chef, ne apucăm de reparat: 3 găuri în fiecare cameră, iar mărăcini peste 10 în cauciucuri. Lipim de zor, probăm, schimbăm – suntem ca niște roboței pe o linie de producție! Între timp, oameni cu trăsături străine tranzitează malul…par arabi, se uită curioși la noi și apar tot mai mulți. Când terminăm, alegem să fim prevăzători (sau paranoici?!?) și, după ce ne spălăm în grabă, plecăm către un loc de cort unde să fim departe de grupurile de refugiați ce, se pare, au o tabără în apropiere. Ghinionul penelor e urmat de norocul unei livezi, vis-a-vis de lac (dar suficient de ascunsă), unde ne montăm tabăra la adăpostul întunericului. Cu teamă în suflet, verificăm roțile dacă sunt umflate și cauciucurile de eventuali mărăcini și ne aruncăm la somn. Seara noastră s-a dus (ne-a luat mai bine de două ore) pe această imprudență ignorantă de nu ne gândi că ierburile uscate din zonă nu sunt prietenoase cu noi… Ziua 19: Doirani – Lacul Voli, 102 km: https://www.strava.com/activities/2625552290 DRUMURI DIVERGENTE, EP. 8: Cum ne-am simțit în pericol în...

Citește mai mult

Pe gesturi simple de frumos

Scris de | 26 11 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | 2 comentarii

Pe gesturi simple de frumos

Am vrut să-ți scriu, dar m-am pierdut în șoapte,Ce-am încercat să sap, pe gesturi simple de frumos,Când te-am văzut venind, ca o lumină-n noapte,Cu zambet clar, senin, ascuns în stropi de ploi, duios. Am vrut să-ți spun, dar n-am avut cuvinte,Care s-aducă sufletul ce-l am afarăȘi să-ți arăt că nu, nicicum nu minte,Când lui îi este dor de tine, iară. Am vrut să fac din vorbe versuri ticluite,Doar că în fața ta rămân doar cu tăcerea;Mi-e teamă să nu punem măști frumoase, smălțuite,Între noi doi, să suportăm ușor chiar și durerea. Am vrut s-aduc în fața ta chiar nemurirea,Să simți cum e să fii motiv de zâmbet dimineața;Am vrut să caut, peste tot, doar fericirea,Nu s-o păstrez, ci s-o ofer să-ți umple ție viața. Am vrut să împletesc cununi din stropi de soare,Să le pictez cu gânduri sincere, de om ce sunt, timid,Ca să te fur și port prin visuri pe cărare,Către un viitor bogat și-un suflet vesel, nearid. Am vrut, când nu mă săturam să te privesc la ceas de seară,Să fac o vrajă să împotmolesc și timpul…Ca tot ce-i rău și doare să dispară,Să nu rămân decât eu și cu tine – simplu. Și-am vrut, mai mult decât am vrut de toate,Să am răbdare să aștept să fie totul bine,Să îți arăt că viața da! ea încă poateSă te surprindă, zi de zi, frumos, chiar și pe tine! Mai mult de-atât, să știi tu însă că am vrutSă văd cum tu nu vrei ca nimeni sa te vadă – Promit să nu renunț, nicicând, să luptSă fac să-ți fie bine, ca...

Citește mai mult

Ultima zi în Macedonia de Nord

Scris de | 25 11 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Ultima zi în Macedonia de Nord

În ciuda serii capricioase, noaptea o dormim destul de bine și, chiar dacă nu e suficient, somnul ne duce până la o nouă oprire. Pornim greu dimineață, fără spor, după ce analizăm locul de cort: un petic de pietriș între niște bălării înalte, nu departe de o casă dărăpănată în care pare că locuiește cineva. Clar nu e cea mai selectă locație, dar și-a făcut treaba în condițiile date, iar aceasta e tot ce contează. Primul oraș al zile e Kavadarci, o așezare în continuă renovare, dar cu un pregnant aer de comunism vechi. Până la el (dar și după), ne îmbătăm cu arome de struguri de diverse soiuri, ca o răzbunare pentru piedicile pe care aceștia ni le-au întins de cu seară! În continuare, drumul ne poartă către sud-est, prin așezări sporadice, până la Demir Kapija, unde oprim pentru prânz. De aici, peisajul se schimbă puțin, căci ne înghesuim pe lângă Vardar, râul ce își croiește calea direct printre niște versanți împăduriți, nu foarte înalți, dar pitorești. Diversitatea țării, din zborul bicicletei. Îmi place mult Macedonia că surprinde prin diversitate, atât culturală, cât și în natură. Această mică țară are, fără să exagerez, de toate: munte, lacuri ce țin loc de mare, păduri, câmpii întinse, râuri și zone pustii etc. În foarte puțini kilometri, peisajele se schimbă vizibil, oferindu-ți dinamism în înaintare. Iar aceasta face ca și oferta să fie bogată: atât peisagistic, cât și culinar: dacă dimineață culegeam struguri, după amiază găsim pere zemoase și smochine (nu-s fan, dar Evelin le adoră). Mai mult, șoseaua e străjuită de plantații cu pomi ciudați, pe care nu îi recunoaștem, dar care anunță fructe gustoase, când le-o veni vremea. Atmosfera la Dojran, lacul cu un mare potențial turistic, dar mult nefolosit. La Dojran – lacul pe care îl urmărim ca ultimă destinație – sosim după-amiaza târziu, aduși de vântul din spate care ne-a bătut toată ziua. Planul este să campăm pe mal undeva, dar locurile bune sunt pline de oameni, iar cele solitare sunt pline de stuf. În plus, cerul gri de toamnă ne taie cheful de scăldat (deși e caldă apa), așa că ne rezumăm la a petrece vreo două ore în zonă, timp în care mâncăm, filmăm/facem fotografii și povestim cu o localnică înfiptă, care ne ține o lecție de istorie și geografie 2 în 1, despre toate câte știe! Cu privirea spre Grecia, cu inima în Macedonia. Trecerea graniței e o formalitate, revenirea în UE își spune cuvântul debirocratizării. Trecem rapid de localitate și, pe un câmp la marginea ei, decidem ad-hoc să rămânem pentru noapte, să recuperăm odihna atât de necesară. Eu pun cortul, iar Evelin se întoarce în sat să umple dușul, dar nu anticipez problemele care urmează – după spălare, vântul se întețește, aruncând cortul în toate direcțiile. Rezistă el, nu e problemă, dar de la smuciturile prelatei nu pot să adorm…Așa că, în miez de noapte (după 2:00), îl trezesc pe Evelin din sforăit și îl rog să ne mutăm casa după perdeaua de copaci din apropiere. Somnoros, acceptă, așa că oferim cel mai straniu tablou: doi călători ce cară un cort plin câteva zeci de metri, iar apoi revin după biciclete ca, în sfârșit, să doarmă cum au nevoie! Ziua 18: Vozarci, Macedonia de Nord – Doirani, Grecia, 95 km – https://www.strava.com/activities/2623116173...

Citește mai mult

Alungați de furtună, cu nervii la pământ

Scris de | 22 11 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Alungați de furtună, cu nervii la pământ

Dimineața din cort, cu peisaj văzut de pe deal. Puține lucruri te încarcă mai mult ca o noapte liniștită, cu somn odihnitor, într-un mediu neîntinat prea mult de societate, așa cum tot mai rar ne permitem. Din fericire, cortul și bicicleta fac casă bună, așa încât avem parte de o mulțime de astfel de satisfacții, pe drumuri fiind. Ziua o începem târziu, pentru că sunt nevoit să schimb iarăși camera spate, a cărei problemă este o enigmă tot mai intrigantă – de când am plecat de acasă, e deja a patra oară când meșteresc, dar fără rezultate notabile pe termen lung. Piața centrală din Bitola, cu principalele atracții: Moscheea, Biserica Ortodoxă și statuia lui Macedon, un simbol al acestei mici țări din Balcani. De pe podul care traversează șoseaua, tragem câteva duble video pentru episodul 7 al călătoriei, iar apoi ne lăsăm în voia coborârii line ce se întinde, timp de 5 kilometri, sub razele plăcute ale soarelui. Ne lasă în Bitola, un orășel cochet, ce nouă ne seamănă cu Grecia, bine organizat și plin de o viață vibrantă, ca într-o zi de week-end. Urmărind semnele turistice, vizităm moscheea din oraș, bazarul și centrul vechi, o stradă pietonală plină de terase și voie bună. Aici descoperim și un supermarket perfect pentru aprovizionare, internet și vorbit în țară, cu cei dragi. Abia după o pauză lungă ne mobilizăm să căutăm și service-uri de biciclete, pentru plăcuțele lui Evelin – găsim, într-un final, la prețuri decente, în capătul opus al orașului. Suntem foarte aproape de graniță (sub 50 de km), dar noi cotim către nord, pentru a descoperi mai mult din Macedonia, căci în Grecia tot o să stăm. Nu că nu ar avea ce oferi acea ultimă țară a Balcanilor, dar, speriați de căldura sudului, o lăsăm cât mai mult pe altă dată, într-o excursie viitoare poate. Amintiri din Armenia, cu munți arizi, relief plat și căldură înăbușitoare. Până în Prilep gonim pe o șosea numai linii drepte, cu un peisaj vizibil devenit arid. Totuși, câmpurile sunt cultivate cu cereale, galbenul acestora în combinație cu cerul albastru și norii tot mai diverși pictând o atmosferă interesantă. Personal, îmi amintește de zona lacului Sevan din Armenia, din aventura pe două roți din 2018…Ca și atunci, norii se transformă din alb în gri, din binevoitori în supărați – abia apucăm să ne adăpostim într-o benzinărie, că toarnă cu găleata, deși suntem la marginea ploii. Profităm de pauza forțată să mâncăm, dar și să ne bucurăm de răcoarea adusă de curenți…de când nu am mai simțit un aer așa rece! Schimbăm vorbe cu un nene de la stație care rupe engleză destul de bine și care își laudă țara, dar care e nemulțumit de împărțirea religioasă și culturală de pe teritoriul ei – aflăm, cu surprindere, că și aici există conflicte între musulmani și creștinii ortodocși, deși totul pare în ordine, la suprafață. Pe gânduri, admirând șoselele modernizate ale țării. La ieșirea din oraș ne așteaptă o urcare abruptă, dar scurtă, de doar vreo 3 kilometri. Eu o atac cu toată forța, dar Evelin se resimte, însă ambiția nu îl lasă să se piardă de mine, așa că ajungem sus braț la braț. De acolo, într-un peisaj scăldat în lumina de aur a serii, ne avântăm la vale într-o coborâre lină de aproape...

Citește mai mult

Lacuri și munte

Scris de | 20 11 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Lacuri și munte

Orașul vechi din Ohrid, zona turistică și cochetă. Vruuum!!! ne face să sărim din saci un zgomot infernal – azi avem alarmă low-cost Wizz, ce sună chiar prea devreme, dar care își face bine de tot treaba! Înainte de 9:00 suntem deja în pedale, iar în nici o oră ajungem în Ohrid, orașul emblemă al Macedoniei, pe care doream, de multă vreme, să îl vizităm. Pe lângă lac. Prima impresie e una dezamăgitoare, căci așezarea este la fel ca oricare alta: betoane, mașini, străzi înghesuite, ghene de gunoi etc. Printre toate, oamenii și-au construit case diverse în care să își pună traiul la punct – mai mult…dar ce să vrei mai mult? Treptat însă devine mai bine, iar odată ajunși în zona turistică e chiar fain: atmosfera e mai degajată, străzile sunt mai curate, clădirile mai îngrijite. Pe singurul deal din zonă tronează o cetate, dar nu am terminat de lenevit, așa că nu facem efortul de a urca să îi admirăm zidurile – e faină libertatea aceasta de a selecta exact ce și cum vizitezi, fără presiunea turistului de rând care „trebuie” să ajungă la X obiective! O ultimă privire spre Ohrid. Dincolo de lac, Albania, țara dorită, dar interzisă. Zăbovim pe malul lacului, dăm câteva duble video și ne învârtim pe străduțe, dar după vreo două ore ne declarăm plictisiți. Orașele, oricât de cochete ar fi, pur și simplu nu rezonează cu felul nostru de a fi…chemarea naturii e mai puternică! Iar astăzi aceasta ne trage către munte, spre o traversare până la 1600 m, ce leagă două lacuri: Ohrid și Prespa. Bineînțeles, sperăm la încă o baie, dar relieful ne joacă feste: amânând pauza, drumul se depărtează de apă cât să înaintăm cu speranța că dincolo de versant plajele vor fi mai accesibile. Ultima așezare înainte de urcarea spre Galichica, la 1600 metri. Urcarea e lungă, printr-un Parc Național (Galichica, a cărui taxă tot nu o plătim, fiindcă nu avem cash), dar nu foarte abruptă și adăpostită bine de pădure. Dintr-un punct de belvedere, ne luăm „Adio!” de la Albania, țara în care nu vom mai reveni, decât poate cu altă ocazie…dar încercăm să refacem traseul anilor trecuți de dincolo de lac. Atunci veneam dinspre Tirana, eram la întoarcere, iar Macedonia fusese țara de cotitură – astăzi, aceasta este doar o tranziție către Grecia, pe care o prelungim cât mai mult. Gustarea de prânz, imediat după întâlnirea cu compatriotul. Ne întâlnim cu un român, stabilit în zonă de ani de zile, care ne toarnă tot ce vrem și nu vrem despre împrejurimi. Ne dictează traseul, ne impune obiective, ne recomandă locuri de campat. Îl ascultăm, îl aprobăm, ne vedem de ale noastre. E interesant să discuți cu oamenii, dar rămâi cu un sentiment ciudat când ai parte de astfel de reacții. Sus dăm de un fel de platou de unde se pleacă pe câteva trasee turistice, dar noi ne avântăm la vale către albastrul noului lac. Evelin însă are, din nou, probleme cu plăcuțele, așa că ne dăm cu precauție. A devenit cald, iar asfaltul nu e nici el impecabil. Jos găsim pustiu. Complexe turistice abandonate, campinguri prin care bântuie și fantomele. Apa e plină de alge, iar plajele sunt simple ieșiri de pământ pietros către lac. Dezolant. Dezamăgitor. Epuizant. Mâncăm un prânz lung, la marginea...

Citește mai mult

Doar îngân…

Scris de | 19 11 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Doar îngân…

Mă zbat în necuvinte,Respirând sacadat. Simt – inima-mi minte, În jur e uscat. Nu știu a scrie,Dar știu a vorbi?!?În suflet mi-e vieSperanța de-a fi! Mă-ndeamnă la șoapteToți pașii opriți.Închid ochii-a noapteȘi stau: sunt greșiți! Greșită-i și caleaȘi gândul, speranța…E dulce-alinareaCă trec ignoranța. Nu-s multe în suflet,Dar ce-s, sunt destule! Mă-mpiedic în umblet,Las mintea să-mi fure… Iubesc veșnicia,Mă-ndes de frumos. Câștigă-agonia…Durerea-i prisos. Cândva dădeam sensuri,Acum sunt păgân. Cândva scriam versuri, Acum doar...

Citește mai mult

Intrarea în Macedonia: Când renunțarea aduce binele

Scris de | 14 11 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Intrarea în Macedonia: Când renunțarea aduce binele

Odată procesul decizional încheiat, entuziasmul se întoarce la cote înalte – e adevărat, ajută și răcoarea dimineții, dar tot incredibil rămâne ușurarea că ți-ai găsit drumul! Pentru noi, acesta se va întoarce spre est/sud-est, intrând în Macedonia de Nord, una din fostele regiuni ale Republicii Iugoslave – printre cele mai mici -, dar o țară din care am rămas cu impresii plăcute din trecut (Evelin cel puțin e tare încântat). Lacul Debar, un fel de oază în deșert, ținând cont de caniculă. Trecerea frontierei e doar o formalitate, deși vameșul comentează că vrea pașapoartele, pe motiv că România nu e în UE – deh! geografia are și ea limitele ei, se pare! :)) În primul oraș, Debar, nu vedem mari schimbări față de Albania, doar că e puțin mai multă curățenie și, deloc de neglijat, mai multă liniște în trafic. Nu zăbovim, ci ne avântăm pe lângă lacul de acumulare cu același nume către Ohrid, zona unde vrem să lenevim măcar jumătate de zi, să ne reîncărcăm bateriile epuizate de mult. Șoseaua urcă continuu, dar cu milă, croindu-și calea prin păduri timide de foioase – ciudat, dar, deși verdele e spălăcit, față de ariditatea ultimelor două zile, îl percepem ca un fel de paradis. Ce face subiectivismul dintr-o călătorie! Drumul către Ohrid, împădurit și în amonte. Kilometrii se înșiră fără grabă, într-o întrecere lentă cu timpul. Ne oprim des, savurăm atmosfera prietenoasă și ne alintăm cu gândul scăldatului de peste câteva ore în lac – câtă nevoie aveam de o astfel de zi! După ce șerpuim pe cursul pustiu al unui râu, munții fac loc câmpiei ce parcă apare de nicăieri: nici pădurile masive, nici versanții stâncoși, nici liniștea anterioară nu anunțau prezența ei, cu civilizația la scară mare și, implicit, schimbările caracteristice acesteia. Profităm de unele, oprindu-ne la un supermarket și folosind niște Wi-fi, dar gândul relaxării definitive ne zorește mai departe. Cum arată Paradisul? După uscăciunea Albaniei, sigur e pictat în verde… Mai facem, totuși, o escală: vizităm zona turistică din Struga, acest orășel cochet pe care îl traversam și cu trei ani în urmă. Ce sentiment! Ce emoții să revezi, mental, alte drumuri, alte experiențe și alte stări sufletești…Aspecte care te marcau atunci și care, și astăzi, par atât de vii! Puține lucruri se compară cu acesta: să revii peste ani ca să constați ce și cum s-a schimbat și ce și cum a rămas… Stațiunea e plină de agitația estivală, iar plajele înguste ale Ohridului sunt aglomerate cum nu ne-am fi așteptat. Învârtim pedalele ușor, cu grija traficului în prim-plan, dar cu ochii după un loc retras, unde să rămânem și peste noapte. Îl găsim curând, vis-a-vis de o livadă de meri, într-o parcare unde tocmai a avut loc un accident. Ochesc locul de cort peste drum, observ o benzinărie la câteva sute de metri de unde să luăm apă de băut și în valuri cu noi! Bine, nu-s valuri, căci lacul e oglindă de liniștit – puțin murdar, dar nimic deosebit. Și cald, așa cum era de așteptat, date cele aproape 40 de grade! Lacul Ohrid, cu bicicletele odihnindu-se pe mal, iar noi răcorindu-ne în apă. O pauză bine-venită! Petrecem după-amiaza în tihnă, ba înotând, ba lenevind în apă, ba stând pe băncile de pe mal ronțăind dulciuri și vorbind cu cicloturiștii cu care...

Citește mai mult

Ziua în care am renunțat

Scris de | 11 11 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Ziua în care am renunțat

Începem ziua direct în urcare, conform hărții pe care o studiasem deja de cu seara. Traseul nu arată deloc bine, dar speranța că nici rău nu o să fie, ne motivează să păstrăm un dram de optimism pentru perioade mai rele. Până în prima localitate, satul ale cărui lumini pigmentau noaptea, ne descurcăm acceptabil. După el însă lovim un zid ce ne dărâmă instant: e 9:00 dimineața, dar e cald teribil! Sudoarea se strânge și cade ritmic pe față, a protest față de efort. Serpentinele se pierd către un vârf îndepărtat, imposibil de reperat. Înaintarea devine supraviețuire. Satele aruncate pe toți versanții fac din drum un chin mai acceptabil. Sus găsim altă localitate, cu 2-3 magazine sătești unde localnicii beau relaxați încă de la prima oră. Aprovizionăm cu apă rece din cișmelele destul de dese și ne lăsăm la vale, pe prima coborâre a zilei. Deși relieful nu e prietenos, să ne relaxăm câteva minute devine un lux de care profităm la maximum. Șoseaua șerpuiește printr-un fel de culoar montan, străjuit de versanți înalți. Deși altitudinile depășesc 2500 de metri, peisajul e uscat și fără vegetație, pictat în nuanțe spălăcite de gri și maro. Ajunși într-un scurt platou, încerc să îmi imaginez cum arată regiunea primăvara – oare vegetația are vreo șansă să aducă verdele în prim-plan? Peisaj arid, cu munți și creste cât vezi cu ochii. Coborârea e abruptă, dar la fel este și urcarea. Un fel de Rucăr-Bran de pe la noi, traseul e criminal, căci amplitudinile sunt mult, mult mai mari. Iar căldura care, conform prognozei, atinge astăzi 38 de grade la umbră, ne obligă să renunțăm. Sub auspiciul contextului, lăsăm deoparte tot: plăcere, explorare, dorință, visuri și peisaj. Tot ce ne dorim e să scăpăm din chin…Dar salvarea nu vine, culmea, decât înaintând prin infern până la capăt. Ca să ajungem la mai bine trebuie ca, mai întâi, să înghițim tot răul. Creste, creste și creste. De aici e plăcut la vale, dar urcarea nu vreau să mi-o amintesc. Îmi plac însă satele, căci în izolarea lor îmi amintesc de Albania îndrăgită în excursia trecută. Practic, să văd oamenii fericiți cu puțin, să admir copiii jucând volei în spatele curții (în trecut am și jucat cu unii câteva meciuri) sau să pot să observ casele cum se îmbină cu mediul natural mă încântă! Parcă dificultatea înaintării e puțin îndulcită de aceste elemente…Dar nu suficient, căci renunțăm la Albania până la finalul zilei. Eu, cu gândul să revenim mai în sud – Evelin, cu gândul să nu mai vină vreodată! Peisajul tipic al zilei, deși acesta a fost cel mai spectaculos unghi. Stabilim să mergem către Ohrid, în Macedonia de Nord. Practic, facem un artificiu de traseu ca să evităm cuptorul de 38-40 de grade. Suntem conștienți că partea cea mai interesantă a Albaniei dispare de pe radar, dar deocamdată e tot ce putem face. În Peshkopi, un oraș ruină, cenușiu și în clădiri și în oameni – rar mi-a fost dat să văd așa epavă – facem ultimele cumpărături, cu ultimii bani, de la niște magazine mai mult goale. Ieșim din oraș, tot urcând (trecem și pe lângă un supermarket mai răsărit, dar prea târziu), și încercăm să ne resemnăm cu ziua: cei aproape 70 de km parcurși nu arată deloc încurajator. Campăm într-o livadă...

Citește mai mult

De ce votul e o iluzie (frumos ambalată, dar fără implicații reale)

Scris de | 8 11 2019 | Despre: reflectii | 2 comentarii

De ce votul e o iluzie (frumos ambalată, dar fără implicații reale)

Mai avem puțin până la vot și, deși mi-am promis că nu îmi dau cu părerea, nu pot să nu o fac. De ce? Pentru că privesc în jur și constat niște exagerări care ne-au intrat atât în sânge că nici nu le mai realizăm! Oricum, subiectul e complex, lung și generator de polemici, așa că țin să menționez că ce spun aici nu are valoare exhaustivă, dar dacă ridică niște întrebări și provoacă la gândire, pentru mine e suficient! O să notez „cu liniuță” câteva gânduri, în ordine aleatorie: A nu vota e tot un drept, ca și cel de a vota. Am obosit enorm să aud că doar cei care votează sunt cetățeni adevărați și responsabili! Că, dacă nu votezi, ești un fel de rebut ieftin al țării în care trăiești…E adevărat, există implicații în a nu merge la vot, dar există implicații și în a merge! Așadar, abținerea în fața alegerii nu înseamnă o lipsă de implicare, ci decizia cea mai bună pentru persoana respectivă, în contextul dat. Dezvolt în punctul 2:A vota nu e tot una cu a vota pe cine trebuie. Premisa alegerilor este aceea că cei înscriși sunt în politică pentru că merită. Ei bine, nimic mai greșit! Motivele pot fi diverse, dar meritocrația sigur nu este unul dintre ele. De aceea, a merge la urne nu înseamnă și că puterea care ți-a fost dată, ca cetățean, se va și materializa în ceva constructiv. Când ai în față doar alegeri proaste – și așa sunt toate, doar că unele nu sunt dovedite – aproape că nu mai contează pe care din ele o alegi! Când toate mâncărurile sunt stricate pe masă, din orice farfurie ai gusta, tot o să ai indigestie! Ajung astfel la punctul 3:Politicienii vor binele lor (și al partidului), nu al tău ca cetățean. Aici mi se pare că dăm cel mai adesea „fail” indiferent de nație. Oameni buni, chiar nu înțelegem că politica e un joc murdar, unde nu ajung decât oameni…murdari?!? Și, în cazul în care cineva corect intră în mocirlă, nu poate rămâne astfel, pentru că troaca e prea împuțită… Pur și simplu, sistemul politic și democrația este gândită nu pentru omul de rând, ci pentru cel din vârful piramidei, care are acces la putere, la bani și la influență. De asta, votul este o ditamai amăgirea: nu poți schimba, la modul real, nimic esențial, ci doar mize fără mare importanță! Votul tău e mai puțin important decât crezi. Aici îmi voi lua „hate” mare (dacă nu mi-am luat deja!), dar nu îmi pasă prea tare. Realitatea susține ce spun: cu cât ai mai mulți votanți, cu atât ponderea fiecărui vot e mai mică! Matematic vorbind, votul tău contează când ceilalți nu ies la vot – chiar dacă nu e reprezentativ, el atunci are cea mai mare putere. De aceea, trebuie regândit sistemul: o societate condusă la nivel local cu autonomie cât mai mare, ar oferi votului o putere enormă! Iar atunci, cu siguranță politicienii ar fi mai responsabili și mai puțin egoiști (atât cât se poate), pentru că interacțiunea cu alegătorii ar fi una reală, umană. Democrația este supralicitată ca formă de guvernare. Iarăși „hate”. Îl aștept! Dar oricine privește deschis în jur, vede că democrația așa cum o știm, nu ne prea ajută. Facem –...

Citește mai mult