Blog


Azi noapte

Scris de | 27 07 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Azi noapte

Azi noapte-aș fi scrisDespre viață și mare…Și-o lume mai bună. Și despre luptă, așteptareȘi tot ce-i frumos. Vedeam totul roz în bezna-nserării.Azi noapte luminaEra parcă mai plină. Azi însă,Mă plec pe pământȘi plâng, lângă drum, În țărână – Am uitat de lumea mai bună,Acum mă târăsc în noroi,Cu ochii roșii și goi. Azi noapte eram altulSe pare. Azi sunt iar eu,În...

Citește mai mult

Cât de un pic

Scris de | 22 07 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cât de un pic

Mai stau pe-o bancă în amonteDe suflet prins ca în torentSăpând în gândurile crunte,Plutind pe sfat în ritm alert. E liniște în jur și soare,Un soare strâns de negrii nori.Mă-nchin, plecat, în așteptare…Mă plec, sfios, cu ochii goi. Sunt una cu pământul aspru,Cu cerul mă unesc și eu –Tânjesc spre-a deveni un astru,Dar nu știu unde-i locul meu. Mă frânge un fior de gheață,Mă-ncinge-n foc năucitorDărâmă tot ce știu că-i viață,Mă-nvie, tot simțind că mor. În gândurile reci din mine,Ascult la tot ce-ar fi frumos:Încă mai sper la a fi bine,Deși mi-e dorul tot sfios.  Mă-ntind în bezna așteptării,Mă resemnez către nimic!Aștept să trec pragul visării,Să mai încerc…cât de un...

Citește mai mult

La pas prin Transilvania, pe două roți

Scris de | 16 07 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

La pas prin Transilvania, pe două roți

Călătorim fără să mai gândim. Nu mai știm să ne oprim, iar imersiunea în noile locuri nu mai are căutare. Vizităm (mai) mult, dar descoperim (mai) puțin. Ne bucurăm de aventuri, dar experimentăm aceleași anxietăți vechi. Fugim către orizonturi, dar ne luăm nefericirile cu noi. Ceea ce a venit ca o eliberare s-a transformat, peste timp, într-o temniță aspră, prin ale cărei zăbrele vânăm cerul. Pe dinăuntru ne stingem cu fiecare escapadă de peste vară și cu fiecare ieșire de week-end. Oare ce ne lipsește? Pornim pe la prânz, în formație de patru, cu bicicletele gata de câteva zile de explorare. Grupul e eterogen: eu și fratele meu suntem deja veterani în ale cicloturismului, fetele abia dacă știu ce implică. Necunoștința însă nu le împiedică să pedaleze asiduu, până dincolo de Sfântu Gheorghe, cu tot vântul de față și norii negri ce se mai scutură ocazional. La prima urcare însă borcanele se amestecă: asfaltul dispare, curbele se adună, iar nici pădurea liniștită și nici vremea plăcută nu pot face efortul mai puțin dificil. Inevitabil, antrenamentul face diferența: abia în vremuri inconfortabile îți poți observa limitele reale. Locul de cort nu e special, dar curcubeul uriaș, zugrăvit pe bolta cenușie face uitată banalitatea. Trecem, în doar câteva minute, de la vară la toamnă și apoi iarăși la vară, o bună pregătire pentru noaptea ce urmează, una cam rece pentru această perioadă, numai bună de călit spiritul. Cu noaptea în cap, începem ritualul trezirii: eu trăgând de ceilalți să plecăm mai din vreme, ei trăgând de mine să îi las să mai doarmă. Explorăm Cheile Vârghișului – atât cât ne permit bicicletele -, ne unduim pe lângă Olt până la Racoș, unde o ploaie rece stinge și mai mult vulcanul deja adormit de secole. Căutăm și Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt, facem câteva poze, iar apoi ne grăbim către campare, doar, doar om scăpa de următoarea repriză de precipitații! Nu știu exact de ce facem asta, deși stau adesea să reflectez. Ușor, nu este. Comod, nici atât! Viața pe bicicletă e departe de romantismul ce reiese din poze, e mai mult decât apusuri liniștite și câmpuri înverzite! Mult mai adesea, natura își cere tributul: energia necesară înaintării e costisitoare. Renunțăm la Sighișoara pentru că drumul național nu permite accesul bicicletelor. Bineînțeles, nu există alternativă (cel puțin nu una fără zeci de kilometri în plus), dar să interzicem, se poate! E fantastic cât de mult răbdăm în democrație…parcă mai mult ca în comunism. Acum, în numele libertății de alegere, acceptăm orice. Nu realizăm greșeala de logică: nu e alegere reală cea în care toate opțiunile sunt proaste. Relația cu statul ar trebui tratată ca oricare alta, printr-un raport al beneficiilor: nu construiești drumuri, spitale, piste, nu faci curățenie, nu dezvolți locuri de muncă, nu ajuți cetățeanul, nu investești în educație etc nu primești banii pe care îi ceri, e simplu! Dar să nu plătești ceea ce statul decide, să fie catalogat ca furt, e o aberație! Dacă tot aproape jumătate din venituri ne zboară din buzunare (de fapt procentul de taxe se ridică undeva la 70-80%) nu ar fi normal să fim mai preocupați de ce (nu) se face cu banii noștri? Mă tot gândesc cum am putea îmbunătăți abordarea, provocând schimbări rapide și cu efecte concrete. Democrația, așa cum...

Citește mai mult

Nu ai cui

Scris de | 1 07 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu ai cui

Singur te naști și singur mori, Deși sunt oamenii mulțime!Nu știe unul ce-i în tine,Nici chiar când spui – Chiar de spui bine! Vorbești cu toți, discuți cu nimeni,Nu sunt urechi să mai asculte. Îneci în tine și suspine,Dar și plăcerea…De mai vine. Te-nveți să mergi pe solitarePoteci umplute de străini. Încerci să fii o alinare, Deși nu poțiCăci pași-s spini. Și, uite-așa, trec zile toate,Iar la final par firimituri. Curg pe pământ suspine sparte, Iar la sfârșit, la căpătâiÎți spune „Bună!”Sora Moarte. Căci singur mori, singur te naști,Tot între ele-i doar minciună – Deși sunt roși de plâns, a raci,Te vor lăsa, cu toții,-n urmă. Dar ce e trist nu e finalul, E strigătul făr’ căpătâiCe l-ai striga în gura mare,Dar nu-l poți spune, că n-ai...

Citește mai mult

Prietenii sunt trecători

Scris de | 24 06 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Prietenii sunt trecători

Cum se înșiră clipele în zareȘi valurile mării se sparg pe nisip,Așa vin oamenii și trec,Așa trec prietenii…când vin.Nu să apară,Ci doar să lase gol, durereCând, fără a ta vrereTe părăsesc c-un simplu punct. Apăsat fără gând de rănire,Dar muiat în sânge de sufletEști lăsat cu-al tău umblet,În pas prea stingher. Ai pierdut și ținta odată cu ei,Nu mai știi chiar nimic:Nici ce-i iubirea…Sau fericirea. Și-un munte de mai, Ce-ai vrea să-l mai ai! Cu ei, într-o seară la foc,Strânși grămadă în loc,Cu inimile unite în unaȘi pace trimisă de lunaCe veghează Povești rămase nescrise. Istoriile însă nu pleacă,Cu ele se-ngroapă visarea Spre culmea răsfrântă în zareaFiinței ce plânge a gol. V-ați dus, oameni dragi, la mai bineȘi nu vă acuz de nimic –Cum am putut, v-am ținut lângă mine,Dar, cel ce sunt, e prea mic! Și rău și greu de-nghițit,Ca o băutură amarăCe poate că vindecă-o rană,Dar pune mulțime de alte în loc. Deci nu arunc cu noroi, Doar spun că-mi lipsiți cu suspine…Prietenii, să știți, sunt trecători, Deși prietenia rezistă...

Citește mai mult

Nu toate valurile sunt pentru surf

Scris de | 30 05 2019 | Despre: reflectii | 3 comentarii

Nu toate valurile sunt pentru surf

Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute. Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie). Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul. În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți. Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău? Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne ridicăm și să lucrăm pentru ceea ce ne dorim. Există atât de multe opțiuni, că nu știm pe care să le alegem. Există, cu alte cuvinte, o presiune enormă de conformare, determinare a fericirii și definire a unei vieți bine trăite. Deși în post-modernism fiecare e liber să facă ce vrea, puțini sunt conștienți că această libertate vine cu un preț: respingere și judecată, dar și pierderea unor beneficii. Viața, până la urmă, e un joc – fie înveți regulile și câștigi, fie joci după propriile reguli și ești exclus. Culmea este că, deși multe aspecte nu aduc nicio împlinire, sunt promovate la scară largă, până acolo că nimeni nu...

Citește mai mult

Încotro?

Scris de | 28 05 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Încotro?

Mă-ntreabă sufletu-n oglindăCe-am mai făcut de când ne știm…M-agăț de a speranței grindăȘi-n ochi, tăios, noi ne privim. E beznă-n luciul dinăuntru,Scântei de vis…nu mai răsar!Nu mai aștept să-mi vină rândul,Pe scena vieții n-am s-apar. Pe unde? Strigă tot în mine,Sunt drumuri multe-n asfințit!Iar căutarea de mai bineMă lasă stors și obosit… Aștept, cu inima-n neștire,Respir să prind curaj pe drum;Mă uit la cel din amintire,Îl scotocesc prin lut și scrum. Deci, încotro? Cum dai de caleaNescrisă-n hărți, în semn sau vis?Nu o cunoști, dar îi simți boareaCu izul ei de-adânc abis. Cu mâna tremurând a gheață Șterg praful sticlei peste timp:Scot la iveală o povață:Dator ești să te ții de ritm! Nu să învingi, nu asta-i cheia,Nu cu averi, cu nume mari…Să cauți drumu-i datoria,Când ai căzut, să-nveți să sari! Atunci, în clipa cea eternă,Când ceasul stă fără suspinUmblarea-ți scurtă, dar perenăÎși pierde, drastic, din...

Citește mai mult

Victoriile ca înfrângeri

Scris de | 17 05 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Victoriile ca înfrângeri

Există două feluri de frici: frica de a eșua și frica de a reuși. Ambele, deși nu pare, sunt la fel de dăunătoare: netratate, te paralizează în lipsă de acțiune, blocându-ți potențialul. Constat, cu tristețe, că omul post-modern a ajuns un fel de zeamă a predecesorului său: dacă bunicii știau să se lupte pe front, să crească 10 copii, să zidească o casă cu propriile mâini și să facă o soție fericită, noi, bebelușii cu aere de bărbat dar cu fițe de prințesă, nu știm nici cum să păstrăm niște aparențe, dar să livrăm ceea ce suntem datori să oferim! Ne-am obișnuit într-atât în confort încât ne-am pierdut sensul de a mai lupta. Practic, cele mai mari probleme cu care ne confruntăm sunt de la ce magazin să ne cumpărăm tricoul de firmă, cum să ne schimbăm smartphone-ul și cum să arătăm mai bine în poza de pe Insta. Fără alte repere, aceste victorii nesemnificative ni se par eterni pași înainte, către un viitor strălucit. În realitate însă batem pasul într-o mocirlă pe care nu doar că nu o vedem, dar care ne apare și călduță. E normal să îți fie frică. Când nu știi ce te așteaptă, logic e să te temi, nu să te arunci cu capul înainte, necalculat. În bezna viitorului nu sari, ci pășești cu grijă, ca să fii sigur că supraviețuiești necunoscutului. Numai proștii nu se tem și doar cei care se tem se întorc să ne spună poveștile despre curaj. Tehnologia ne-a eliberat de multe probleme practice, dar ne-a încătușat mințile într-o mediocritate puerilă. Ca bărbați, nu știm să ne mai asumăm responsabilități. Așa am fost educați, fără expunere la pericole, iar acum plătim prețul: imaturi, fugim de tot ceea ce ne sperie. Iar fără bărbați responsabili, nu ai cum să ai o societate matură. Prea des, le învinui pe fete că nu mai apreciază profunzimile – de unde să le ia, dacă noi nu le mai construim? E incredibil cât de greu a ajuns să luăm decizii. E adevărat, lumea a devenit mai complexă, cu implicații pe multe planuri, dar tot nu e justificată frica de înaintare. Astăzi, când vedem pe cineva puternic, ne lăsăm impresionați – dar de ce nu facem eforturi să îi devenim asemenea? Din păcate, nu știm drumul către țintă: observăm rezultatele în viața altora, dar suntem prea pierduți ca să o scoatem singuri la capăt. Soluții există, dar necesită alegeri, curaj și dorința de a ne învinge fricile. Putem începe prin a ne stabili realitatea și starea de fapt. Continuăm prin a dărâma ce nu e constructiv și apoi luptăm să clădim valori durabile. Ne întoarcem către exemplul înaintașilor (sau urmărim mai de aproape zonele de pe glob unde supraviețuirea, în sine, e un act de curaj) și învățăm să privim frica în ochi, doborând-o. Înaintarea, până la urmă, nu e o alegere, ci o necesitate. Doar asumându-ne că nu suntem perfecți, putem crește. Doar expunându-ne pericolelor, ne putem dezvolta. Doar luptând (cu noi) putem câștiga. Nu există progres în confort – când vom înțelege această realitate, vom putea începe să lucrăm în direcția propriei îndreptări. Până atunci, să ne bucurăm că am mai terminat un nivel la jocul de pe tabletă, că am mai editat un selfie și că am știut cum să cumpărăm un sandviș...

Citește mai mult

Bikepacking Bucovina: 4 zile pe bicicletă în Nordul României

Scris de | 7 05 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Bikepacking Bucovina: 4 zile pe bicicletă în Nordul României

Pe drumul vieții, ai două opțiuni: fie aștepți să înceapă ploaia, fie te bucuri de soarele ce încă încălzește. Cu astfel de gânduri pedalez, prin tărâmuri de vis, către nordul îndepărtat al țării. Mai ocolesc câte o baltă de apă clisoasă, mai ridic privirea din dârele de camion către versanții împăduriți, mai alerg cu mintea pe poteci nedescoperite – toate reprezentând borne importante ale unei călătorii depărtate de civilizație, timp de câteva zile. Încă e soare, deși norii se înghesuie hotărâți unii în alții. Sunt albi ca niște rotocoale de vată în primă instanță, dar se înnegresc cu fiecare oră ce trece. Cu toții simțim, din când în când, nevoia de o vacanță liniștită, departe de tot ceea ce înseamnă viața așa cum o știm. Majoritatea alege să schimbe macazul și să caute relaxarea totală, fără griji și fără riscuri; câțiva, mai nebuni, din tagma celor priviți încruntat de ceilalți, preferă efortul, transpirația și necunoscutul. Aceștia înțeleg că un concediu nu e o evadare, ci o încununare a unui trai pe care îl construiești, pe cât posibil, zi de zi. După o iarnă superbă, cum nu îmi amintesc vreo alta (ajutată fiind și de mutarea în Brașov), a urmat o primăvară capricioasă, cu temperaturi scăzute și precipitații bogate – coșmarul oricărui îndrăgostit de natură și mișcare. Dar, cum în fața stihiilor nu poți decât să te supui, înveți să jonglezi cu problemele, adaptându-te să fii fericit în orice condiții. Asfaltul din Broșteni ne întâmpină cum îl știam, îmbătrânit de petice și denivelări. Cu o prognoză meteo deloc încântătoare, ne descoperim deja la 40 de kilometri de mașină, exilați pe bicicletele încărcate cu echipament, cam la fel cum sufletul ne e îndesat cu un optimism solid, dar fără ancore reale. Urcarea și coborârea din Puzdra ne reamintesc de ce e România frumoasă, dar îngrozitoare. Din păcate, nu ne putem bucura de viață, dacă nu avem infrastructura necesară să o explorăm. Fără șosele decente, a parcurge distanțe mari devine un coșmar, pe care nicio zonă deosebită nu îl va transforma în ceva digerabil. Una peste alta, țara în care trăim e o ruină: de la oameni până la clădiri, totul se scufundă în paragină. Avem parte de vreme încurajatoare și a doua zi, străbătând satele pitorești ale Bucovinei, către o graniță care nu știm dacă este deschisă. Cu un traseu făcut pe genunchi, inițial gândit pentru 8-9 zile, apoi scurtat pentru 6-7, ne lăsăm surprinși de explorare, fără o țintă clară în minte. Ca în viață, avem repere despre tot ceea ce ne-am dori, dar nimic nu e suficient de bine definit încât să ne avântăm cu toate forțele înainte. Asfaltul face loc drumului de țară, iar acesta, domol, se retrage în fața noroiului mestecat de vehiculele 4×4 ale celor mai înstăriți din zonă. Ca un laitmotiv, alternanța de rău și bine ne urmărește indiferent de opțiunea abordată. Satele însă au o pace a lor, rar întâlnită pe tărâmurile amintirilor. Depănând istorii străvechi, acestea ne arată că civilizația nu este indispensabilă unui trai fericit. Privind chipurile oamenilor printre țambrele șubrede ale gardurilor, înțeleg că pacea are mai mult de a face cu interiorul, decât cu succesul. Zâmbitori, localnicii îmi amintesc despre înaintări succinte către esențial, ce par atât de greșite în ochii modernității! Pe aici, timpul are altă valoare. Banul e...

Citește mai mult

Fericire de mai

Scris de | 6 05 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Fericire de mai

E lungă noaptea în mai,Dar dragostea încă prea scurtă –Aș vrea să te rog să mai staiCu vocea-mi șoptită și surdă. Prea fuge lumina în mai,Cu înserarea te-oprești depărtare…Îmi plâng vremea când încă-mi-eraiȘi strigăt, și dor, și-alinare! Chiar fericirea e strânsă în mai,Și scurtă, și lungă ‘opotrivă. Te rog, doar puțin, să mai stai,În noi iubirea devină...

Citește mai mult

Nu s-a schimbat

Scris de | 23 04 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu s-a schimbat

Sunt pași ce se unesc pe drumulPierdut, departe, către cer. Sunt lupte duse-acerb pe frontulVisărilor ce-n suflet pier.  Lovesc, în noi, noian de șoapte,Ce urlă, aprig, a suspin. Gonim, fricoși, în miez de noaptePe urme ce se duc…sau vin.  Tânjim, timizi, după iubire,Ne sperie să o găsim…Ne trec fiorii seci prin fireCând oameni iarăși devenim. Parcurgem drumul împreună,Deși porniți spre nicăieri.Fugim, deciși, mână în mână,„Oriunde„-i ținta ce mai speri! Nu s-a schimbat nimic pe-afară,Dar totu-i altfel între noi:Privim minunea cum coboară,Sunt eu, ești tu…și suntem...

Citește mai mult

Mai târziu

Scris de | 14 04 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mai târziu

Mai bine mai târziu, atenți la ce-i zidire,Decât fugind, pe grabă, către nicăieri…Să îți cunosc, deplin, tot ce-i ascuns în fireE visul meu de azi, mâine și ieri.  Mai bine mai târziu, sub cerul numai stele,Gustând a ierbii în amurg doar bruma;Mai bine mai târziu, cu martore doar ele,Mai bine mai târziu, dar pentru...

Citește mai mult