Blog


[Jurnal de cicloturist 2016] Dând Zagreb-ul pe pustietate (Ziua 27)

Scris de | 7 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Dând Zagreb-ul pe pustietate (Ziua 27)

Deși a plouat și a bătut vântul serios toată noaptea, dimineața vine la pachet cu vreme mai bună: nu soare arzător, dar nici nori negri de furtună. Bucuroși că, în ciuda locului de campat extrem de vizibil, nu am întâmpinat niciun inconvenient, ne grăbim cu activitățile matinale și pornim spre oraș. Avem mai bine de 10 km până în centru, iar drumul, deși lat și cu multe benzi, e când foarte aglomerat, când în lucru, așa că nu ne e deloc ușor să înaintăm. Mai mult, CHIȚ e destul de zăpăcit, nu vrea să îmi accepte destinația, deci mergem puțin orbește către interiorul orașului. Bălăurim mult, învârtindu-ne pe străzi întortocheate cu sensuri unice. Traficul e mult mai aerisit, dar indicatoarele nu prea sunt întâlnite, iar obiectivele de vizitat se lasă așteptate. După un lung timp pierdut aiurea, decidem să încercăm să părăsim capitala, chiar dacă nu am văzut decât stadionul celor de la Dinamo Zagreb, Muzeul Nikola Tesla (de afară) și alte câteva clădiri cu arhitectură mai interesantă. Totuși, zărim o pancartă ce ne trimite către centrul istoric, așa că decidem să mai încercăm o dată. Se vede că norocul ne surâde, căci nimerim unde trebuie: descoperim Gara Centrală, apoi părculețul și statuile din fața acesteia și, la final, câteva străduțe pietonale și o catedrală catolică în stil gotic. Aici puhoiul de lume e deplin, care mai de care voind să se bucure de „minunățiile” orașului. Pe mine, însă, toate mă lasă rece. E adevărat, sunt faine clădirile, statuile, străduțele, dar nimic ieșit din comun – sunt prea puține și lipsite de relevanță. Dacă doar cu o zi în urmă ziceam că Liubliana nu e un oraș cine știe ce, astăzi, comparându-l cu Zagreb-ul, pare extraordinar! Imediat ce lăsăm aglomerația urbană în urmă, ne oprim pentru masa de prânz, iar apoi continuăm către sud. Drumurile sunt destul de libere, iar relieful este plat, așa că după-amiaza ne prinde cu mulți kilometri parcurși la bord. Totuși, cu cât ne apropiem mai mult de Bosnia, cu atât dealurile ni se îngrămădesc în cale, iar acestea, combinate cu efortul deja depus, ne cam taie din elan. Practic, zici că suntem pe niște valuri: 10% în sus, 10% în jos, iarăși și iarăși. Spre seară ajungem și la graniță, iar noua lume în care pășim ni se descoperă în toată splendoarea: zarvă cât cuprinde, mizerie peste tot și drumuri în ultimul hal. Curând, asfaltul și așa prost, lasă locul unui drum pietruit în care roțile ni se afundă și prin care abia înaintăm. Zici că am ajuns la capătul lumii, nu în Bosnia și Herțegovina! Apucasem și anul trecut să trecem puțin prin partea de sud a țării, deci știam cam la ce să ne așteptăm. Totuși, realizăm că suntem surprinși nepregătiți – trebuie să ne adaptăm și trebuie să o facem rapid! Întunericul ne cuprinde treptat. Străbatem vârfuri de dealuri pistruiate, ici-colo, cu case dărăpănate. Oamenii pe care îi întâlnim ne privesc uimiți: întorc capetele și parcă nu le vine să creadă că două biciclete încărcate cu bagaje răzbesc pe așa drum! Când oprim, e noapte bine, dar măcar locul de cort e adăpostit cum trebuie. Recunoaștem, nu ne simțim confortabil în zonă, dar nu avem de ales. Încercăm, deci, să nu atragem privirile și să fim cât mai discreți. Înainte de...

Citește mai mult

Pe drumul către infinit

Scris de | 6 11 2016 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Pe drumul către infinit

Mi-ar fi plăcut să-mi spui de tine Așa…și fără să te-ntreb. Te-aș fi-ascultat deplin și bine, Fără-altceva ca eu s-aleg. Mi-ar fi plăcut să văd prin tine, Dar tu n-ai vrut, am vrut doar eu… Aș fi privit doar în neștire, Te-aș fi păstrat în capul meu. Mi-ar fi plăcut să vii aproape Făr’ să te chem, decât în gând. Te-aș fi ținut în mii de șoapte O veșnicie, chiar plângând. Mi-ar fi plăcut s-alegi cărarea Ce duce, lină, către noi. Aș fi primit și așteptarea Ce vine-n soare, sau cu ploi. Dar tu n-ai spus nici vorbă brută Și n-am văzut decât nimic. Ba ai fugit, de tot pierdută, Pe drumul către...

Citește mai mult

Secretul fericirii

Scris de | 4 11 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Secretul fericirii

Nu obosim niciodată să ne comparăm cu ceilalți. Cu cei mai „sus” ca noi, evident. Ne găsim, fără să ne dăm seama, în rolul câinelui din fabulă: dorim egalitate, „dar nu pentru căței”. Dar nu despre egalitate e vorba, ci despre mulțumire. Trăim într-un secol când, la fiecare pas, ni se cere mai mult. Trebuie să facem mai mulți bani. Trebuie să călătorim mai mult. Trebuie să muncim mai mult. Trebuie să promovăm. Trebuie să avem succes. Trebuie…de parcă trebuie să ajungem, cu toții, undeva anume! Viața e o călătorie. Am auzit-o de atâtea ori că nici nu o mai credem. Doar că e o călătorie a cărei destinație nu există. Degeaba vrei să ajungi undeva, dacă dai cu piciorul clipelor prezente. De asta traiul adecvat este despre prezent, nu despre „cândva”. Deși avem de toate, nimic nu ne ajunge. Regulat, schimbăm hainele, telefoanele, mașinile. De ce? Din cauza acelui „trebuie mai mult”. De asta nu avem timp, bani, fericire: pentru că nu știm cum să cheltuim. Când trăiești uitându-te la ceea îți dorești să ai, în loc de la ceea ce ai, ești pierdut. Nu cantitatea contează, ci important e să înveți cât de mult poate însemna puținul. Cândva, resursele erau pentru nevoi. Acum, sunt pentru mofturi. Întotdeauna e loc de mai mult. Dar nu realizăm că milioane ar da orice să fie în locul nostru…Noi, rămânem prostiți de o țoală de la Zara, de o mașină de la Tesla sau de o bicicletă de la Specialized! Alții nu au cât noi, dar sunt fericiți. Ei au înțeles că nu premiul – oricare ar fi acela – contează, ci tu, ca persoană. Căci traiul nu ar trebui să fie despre „a avea”, ci despre „a deveni”. Iar momentele nu se repetă, deci ce e ratat, ratat rămâne. Nu, nu trebuie să ai nici mașină, nici casă la țară, nici smartphone apărut în ultima luna. Nu ai nevoie nici de haine de firmă, nici de mâncăruri sofisticate pe masă. Și, culmea, nu ai nevoie nici măcar de ceea ce ți se mare de maximă însemnătate! Ai nevoie să înveți să trăiești, doar. Cândva știai, dar, odată cu trecerea timpului, ai uitat. Te-au spălat pe creier ceilalți, ca să intri în rând cu ei. Dar poți reînvăța, dacă vrei. Trebuie doar să îți deschizi ochii și să iei atitudine. Trebuie să cauți să faci ceea ce îți aduce împlinire. Nu pentru bani, ci pentru tine. Trebuie să te uiți mai des în oglindă și să fii mulțumită de ceea ce vezi. Trebuie să te uiți în portofel și să apreciezi ceea ce poți cumpăra, nu să tânjești după ceea ce nu. Trebuie, de fapt, să faci un singur lucru: să înțelegi cât ești de „norocos” că ai ceea ce ai. Bani, oameni în jurul tău, experiențe sau amintiri, orice. Căci calea către bunăstare și liniște nu e să obții mai mult, ci e să trăiești mai mult. Iar trăitul se face clipă cu clipă, nu alergând după destinații imaginare sau speranțe...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Pe lângă Sava către Zagreb (Ziua 26)

Scris de | 2 11 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Pe lângă Sava către Zagreb (Ziua 26)

Liniștea serii a avut grijă să se propage în întregime și peste noapte, așa că dimineața ne găsește veseli, odihniți și cu dezamăgirile zilei din urmă estompate. Nu șterse sau uitate, ci acceptate – asta e țara, așa e infrastructura, nu ai cum să schimbi realitatea. Poți, însă, să îți schimbi atitudinea. Plecăm greu de la cort, căci azi suntem leneși. Într-un fel, cred că suntem mai obosiți decât vrem să admitem. Drumul e îngust, cu mult asfalt cârpit. Mai mult, la un moment dat, suntem obligați să trecem un mic deal pe drum de țară. Un ciclist sloven își chinuie cursiera pe acolo, în timp ce nouă ne e milă de bicicletele noastre de tură lungă. – Cum poți să bagi frumusețea asta de bicicletă pe aici? îl întreabă Evelin. Imediat vine și răspunsul, într-o engleză stâlcită și cu un zâmbet de tablă pe față: – De ce nu? Ține puțin, iar apoi e drum bun! În fine, treaba lui pe unde umblă, dar drumul ce urmează în niciun caz nu e bun! Și, până la ieșirea în aceeași șosea națională ce ne era interzisă mai înainte, nimic nu se schimbă. Chiar nu înțeleg cum pot oamenii să se plimbe și antreneze prin astfel de locuri, dar se pare că o fac – fie poliția i-a speriat enorm, fie chiar legile (oricât de proaste ar fi) se respectă în Slovenia. Ziua de astăzi o petrecem în întregime pe malurile Savei. E același râu pe care l-am întâlnit cu două zile înainte, la intrare în Parcul Național Triglav, pe vremea când era doar un izvoraș. Sunt curios: oare cine a mers mai repede, noi sau apa aceea rece și curată din munți? Am mai fost pe drumul pe care mergem acum, tot în excursia de cu un an în urmă. Nu îmi place să parcurg aceleași trasee, mai ales când lumea e atât de diversă și are atât de oferit…însă, pentru că așa a fost contextul, cei 40-50 de kilometri refăcuți nu sunt un capăt de țară. Mai mult, e chiar interesant: brusc, valuri de emoții și trăiri ne inundă sufletele, pe măsură ce înaintăm și recunoaștem locurile: unde am dormit, unde am mâncat la prânz, unde am trecut de trei ori pe roșu la semafor pentru că șoseaua era prea îngustă…Realizăm că nu mai știm mare lucru, dar și că amintirile ni se împrospătează imediat cu fiecare pedală apăsată. În apropiere de Croația, reîncepe haosul împotriva bicicletelor: șosea expres pentru mașini, lipsă de indicatoare, punct vamal greu de găsit. Aproape pe seară reușim să trecem granița, așa că imediat ne orientăm către un loc de campat. Totuși, localitățile sunt mult prea înghesuite unele într-altele, iar în jurul lor câmpurile par nesfârșite. Din păcate, totul e atât de gol încât nu prea ne vine să ne punem cortul moț, vizibili fiind de la kilometri… La intrare în Zagreb, din cauza vijeliei pornite nu cu mult timp în urmă, tragem sub un pod, pe malul unui canal. Plănuim să montăm cortul acolo, dar curentul provocat de vântul puternic izbește cu toată puterea, așa că suntem nevoiți să ieșim în ploaie și, evident, la vedere. Din fericire, s-a înserat suficient, așa că ar trebui să avem parte de liniște. Curând, norii încep să curgă, dar noi suntem la adăpost și căldură....

Citește mai mult

În cautarea Doamnei Toamnă

Scris de | 31 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

În cautarea Doamnei Toamnă

Fantastică e broderia pe care o țese, în jurul ei, Toamna…Cumva, parcă adună toată minunăția culorilor și, din egoismul cu care le strânge, izvorăște tocmai frumosul acesta nelumesc ce pare că nu se mai sfârșește. Nu puține sunt tonurile care încânta privirea și ființa…Ca să te bucuri de ele, însă, ai nevoie de efort: îți trebuie o locație neîntrecută în contraste, un ochi atent să observe și o inimă dispusă să primească. Toamna, locurile acelea trecute cu vederea tot timpul anului capătă putere. Anul acesta, însă, Doamna Toamnă a fost în rând cu toate reprezentantele sexului frumos: capricioasă. Plină te toane și de mofturi, s-a arătat de neînduplecat. Rar, ca o urmă de bunăvoință, a cernut și vreme mai bună, dar regretând, parcă. Șansele nu trebuiesc niciodată irosite, așa că nu aveam cum să ratez unul din momentele de gentilețe al Doamnei, la sfârșit de Octombrie. Se anunța unul din acele week-end-uri în care soarele avea să spargă barierele cerului, desăvârșind tabloul mirific al naturii. Mi-am bătut capul zile în șir căutând un traseu pe care să mă dau duminică. Caracteristicile, deloc puține, trebuiau să fie respectate: să fie pentru MTB – însă nu extrem de înnoroiat -, să aibă urcări și coborâri faine, să nu fie departe de casă și, cel mai important, să se anunțe plin de pădure colorată în nuanțe de foc. Totuși, din cauza ploilor care au tot fost prezente în ultimele săptămâni, nu am reușit să încropesc ceva satisfăcător decât abia Sâmbătă seara. Și nici măcar nu eram sigur că o să iasă…Dar, cum a aștepta siguranța înseamnă a nu începe niciodată, am pornit la drum. Dimineața de Duminică mă prinde entuziasmat și odihnit, schimbarea orei având și ea aportul ei. Totuși, exact când să ies din casă, constat că plouă cu hotărâre, deși prognoza anunța soare toată ziua. Poate e doar un test menit să scoată determinarea din noi la iveală – îmi spun -, așa că urcăm în șa și îi dăm la vale. Primii kilometri sunt de asfalt în fals plat, iar la orizont se vede albastrul senin al cerului, așa că motivația atinge cote maxime. Din fericire, ploaia e mai mult o amenințare decât un pericol real, iar soarele din depărtăre chiar ne așteaptă cu razele lui dulci. Curând, iată-ne cu jumătate din haine în rucsaci, flancați de un curcubeu cât un neant, urcând pe valea râului Bălăneasa spre Bozioru și Brăești. Cu alte cuvinte, azi o facem prin așa-numită Țară a Luanei, un tărâm de basm din Subcarpații de Curbură, încărcat cu istorie, legende și tradiție. După un drum cu relief vălurit și cu asfalt impecabil, ajungem să dăm și de noroiul de care ne-am tot temut. Din fericire, grav rău de tot nu devine decât în ultimii kilometri de urcare, când ne simțim solicitați mult peste 100%. Panta e criminală – Garmin-ul nu îmi arată decât numere din două cifre – iar solul moale preia o bună parte din cuplul de forță. Totuși, continuând fără oprire, înaintăm. Vântul se întețește și el, iar pe vârf ne dă cu spic de zăpadă. Ne simțim biciuiți, dar simțim că trăim. Curăț cauciucurile de clisa cumulată și, după ce fac câteva poze cu pastelul pădurii, continuăm către coborâre. Peisajul e rupt dintr-o altă lume: soarele își dispută bolta cu întunecații nori,...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Slovenia: prima și celelalte impresii (Ziua 25)

Scris de | 26 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Slovenia: prima și celelalte impresii (Ziua 25)

Fâș, fâș! Hârș… – Auzi? îmi spune Evelin, încă înainte de a adormi. – Da! Oare ce o fi? îi răspund eu. Și, cu atenție ca să nu sperii orice ar fi afară, caut lanterna și deschid cortul. Îmi fixez lumina pe trunchiurile groase ale copacilor, dar nimic nu se întrezărește. – Nu se vede nimic! continui eu, intrând înapoi în cort. Probabil e vreun șoarece sau veveriță sau vreun alt animal de genul ce ronțăie scoarță sau ceva semințe… – Da, probabil da, dar nu e deloc plăcut să adorm cu necunoscuta asta în peisaj, concluzionează fratele meu. Dar asta este, să dormim! Dimineața ne găsește obosiți, agitați și stresați. Somnul ne-a fost întrerupt de multe ori de zgomote venite din pădure, așa că numai de pedalat nu ne arde nouă. Totuși, strângem pe fugă și, după o masă copioasă la margine de drum, parcă ni se mai înseninează și nouă puțin cerul. Urcăm pe valea râului Idrijca, într-un fals plat deloc solicitant, deci plăcut. Dacă toate merg bine, diseară ar trebui să fim trecuți de capitală. Aproape de prânz, văzând că urmează să lăsăm firul apei în urmă, ne oprim să ne bucurăm de luxul unei băi generale. Au trecut vreo 5 zile de la ultima spălare pe bune, iar apa rece și curată de munte se simte extraordinar pe corpurile noastre încinse de soare! De ce nu ne bucurăm noi zilnic de așa privilegii? Mai departe, începem să gustăm din fața Sloveniei mai puțin plăcută, de a cărei existență nici măcar nu știam. Din contră, încă de prima dată când am ajuns în această țară, am descoperit cât e de frumoasă, atât ca peisaje, cât și ca oameni și organizare. Totuși, se pare că nu am văzut întregul tablou. Mai întâi, un TIR-ist ne depășește la milimetru, claxonând agresiv și, probabil, înjurând printre dinți. Nu știm exact de ce căci, deși l-am prins într-o parcare pe traseu, nu a fost rost să ne înțelegem. Cert e că ne trimitea undeva în șanț, ca să poată el să treacă. Mai apoi, Evelin are parte de un eveniment ce se putea termina și mai urât. Ieșind dintr-un sens giratoriu, un tractorist intră hotărât în el, claxonând la fel de nesimțit. Raționamentul? Să urce pe trotuar unde, se pare, autoritățile încropiseră o bătaie de joc numită pistă de biciclete! Din fericire, existența unei mici rampe evită nenorocirea: Evelin reușește să ferească impactul în ultima secundă, trecând pe trotuar, printre pietoni. Gonind cu furie după șofer, îl prindem la ieșirea din localitate și începem să urlăm ca disperații la el: nu îl doare nici măcar în cot, ce să mai zic de c*r! Nervoși, îi spunem câteva de dulce pe românește și engleză și plecăm, dar o facem arzând de dorința de a-i dezumfla roțile sau de a-i da două palme să îi intre mințile în cap. Căci, pe bune acum, astfel de oameni ori sunt idioți și proști, ori sunt nesimțiți și au probleme la mansardă! Cum poți tu, cocoțat în cabina unui TIR, sau din spatele volanului unui tractor sau autovehicul să intri, cu maximum de intenție, într-un ciclist? Practic, e ca și când ai lua un pistol și ai trage, pe motiv că nenorocitul ăla pe două roți te-a încetinit pe tine cu 2 secunde!!! Și ce...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Ultima zi în Alpi: pasul Vrsic, Triglav (Ziua 24)

Scris de | 23 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Ultima zi în Alpi: pasul Vrsic, Triglav (Ziua 24)

– Ah, cât îmi place la sloveni! spune Evelin ieșind din benzinărie. – Păi? îi răspund eu. – Știu englezăăăă! Pot și eu, în sfârșit, să îi rog să ne încarce Garmin-ul fără să mă mai chinui jumătate de oră să le explic! – Ție chiar nu ți-a plăcut în Italia! continui eu discuția. – Ba munții și peisajul mi-au plăcut enorm, cu italienii nu mă împac, încearcă el să mă corecteze. Dar haide să mâncăm că nu mai pot, adaugă el. Și ne întindem masa pe o bordură, jumătate la soare, jumătate la umbră, dar cu siguranță cu fața către măreții munți ce străjuiesc orizontul. Abia am intrat în Slovenia, țara cu numărul 10 a călătoriei noastre pe două roți. Vremea este superbă cum nu a mai fost demult, iar ziua se anunță a fi una de vis. Nu ne pare rău că am părăsit Italia, ne cam săturasem, să fim sinceri. Nu că nu ar fi fost frumoasă partea pe care am vizitat-o – din contră, a fost magnifică! – dar, după cum se spune, ce e mult strică. Și, cum și o nostalgie fină după drumurile de acasă începe să se simtă, am tras destul de tare ca să schimbăm, cât de cât, decorul. După mai bine de o oră de stat, de spălat pe cap la chiuveta de la toaletă și de mâncat cum se cuvine, ne aruncăm iarăși pe biciclete și îi dăm la vale. Pentru puțin timp coborâm pe lângă Sava, râul care străbate Liubliana, Zagrebul și Belgradul și cu care urmează să ne întâlnim pe traseu și mai târziu. Mai apoi, în Kranjaska Gora mai exact, virăm la dreapta și începem cei 11 kilometri de cățărare până în pas. Urcușul teribil, cu o pantă medie de 14%, mă solicită la maximum. Până sus avem de parcurs 50 de serpentine în ac de păr, pe un drum îngust, pavat când cu asfalt prost, când cu piatră cubică. Pe deasupra, e super mare aglomerație de mașini, se vede că suntem în zona cea mai vizitată a Sloveniei! Și adevărul e că oamenii au și de ce să vină aici: munții sunt fantastici, iar traseele de picior sunt cu siguranță unele speciale. Trebuie să recunosc: nu puține au fost momentele în excursia aceasta când mi-am dorit să schimb bicicleta cu bocancii sau cu adidașii de trail ca să dau o fugă pe văi și creste! Vârful pasului e destul de manelizat, ceva gen Bâlea de la noi. Practic, pasul e transformat într-o parcare de unde oamenii pornesc în drumeție. Nu ne place atmosfera, așa că nu zăbovim prea mult. Nu îmi place să recunosc, dar ne-am cam sălbăticit în atât de mult timp pe drum. Coborârea vine la pachet cu aceeași înclinație nebună, același asfalt prost și aceleași peisaje de vis. La baza serpentinelor oprim pentru masa de prânz într-o parcare construită sub adăpostul pădurii. Deși e abia început de după-amiază, ne simțim împliniți. Decidem, deci, să nu mai mergem mult și să oprim. Dar socoteala noastră nu se potrivește deloc cu realitatea, căci localitățile sunt aglomerate, iar locurile de campare nu prea se găsesc. Mai mult, deși mergem pe firul unei ape, drumul ne poartă pe versantul muntelui, astfel încât șansele noastre sunt minime. Treptat, ne luăm „adio” și de la campatul devreme, dar...

Citește mai mult

Troc cu inimi rănite

Scris de | 20 10 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Troc cu inimi rănite

Ar fi frumos să nu îi ținem pe ceilalți în jur doar pentru ceea ce pot să ne ofere. Ar trebui, adică, să îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce au. Nimeni nu e perfect. Totuși, ne raportăm la alții ca și când noi am fi. Ca și când am ști cel mai bine și am avea dreptate absolută. Nu realizăm, însă, ironia: cu cât ne considerăm mai buni, cu atât suntem mai răi. Oamenii au nevoie să fie înțeleși. Suntem, cu toții, diferiți. Când vine vorba de suflete, nu se poate să folosești aceeași măsură. Nu poți aduna sentimentele fără să îți dea cu rest. Căci iubirea nu se cântărește, ci se oferă. Ne-am învățat să îi apreciem pe oameni pe baza a ceea ce au. Sau a ceea ce pot. Și a ceea ce oferă. De asta nu avem prieteni de care nu putem profita. Am transformat societatea, poate fără să vrem, într-un bâlci plin de interese. Facem, clipă de clipă, troc cu inimile. Dar, dacă profitul nu iese, călcăm cu nepăsare chiar și pe ele. Uităm, însă, că ceilalți nu ne sunt inferiori. Și, așa cum noi avem probleme, nefericiri și frustrări, așa e și viața lor. Nimănui nu îi e ușor, chiar dacă unele drumuri par roz și pline de flori și parfum! Până nu ai mers braț la braț pe aceeași cărare cu altcineva nu ai cum să realizezi cât de dure și ascuțite sunt pietrele sau câți țepi îți sfâșie tălpile… În viață, e nevoie de înțelegere. Și de sprijin. Nimeni nu se schimbă împins de la spate. Dar nimeni nu rămâne neschimbat în prezența dragostei adevărate....

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Explorând piste nebănuinte în ultima zi în Italia (Ziua 23)

Scris de | 17 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Explorând piste nebănuinte în ultima zi în Italia (Ziua 23)

Sunt unele nopți care ți-ai dori să dureze la nesfârșit…Sunt altele, însă, care abia aștepți să se termine. Să se termine fie ca să o iei de la capăt, să te bucuri de noua zi, fie pentru că nu te-ai putut bucura de un somn așa cum ai avut nevoie. Ceva de genul am pățit eu până aproape de lumina zilei – somn agitat, treziri dese, odihnă mai puțină. Și, după minute care abia s-au scurs, parcă nimic nu vine mai bine ca o rază rece de soare strecurată prin pânza cortului. E ciudat, adevărat, să nu ai somn după aproape 25 de zile cumulate de pedalat, dar se mai întâmplă. Și nu, nici nu a fost cazul de pericole sau gălăgie, adăpostul de picnic chiar a fost locul perfect de petrecut noaptea! Măcar trezitul matinal oferă avantajul plecării la timp pe traseu. Azi lăsăm Dolomiții – ăia mari și adevărați – în urmă. Coborâm pe valea unui râu o bună bucată de vreme, iar apoi trecem și la partea de urcare a zilei: Pasul Mauria. Nu știm nici altitudinea – totuși nu are cum să fie foarte înalt – și nici lungimea acestuia, dar vremea e plăcută, deși puțin cam răcoroasă. Străbatem niște zone parcă înghețate în timp: localitățile sunt micuțe, cu clădiri vechi și destul de dărăpănate, iar străzile sunt înguste, pustii și cu asfalt prost. Unde vedem oameni, parcă sunt toți îmbătrâniți de timp peste măsură. Fără să vrem, ne încearcă spatele un fior… Pădurea, în schimb, contrastează prin frumusețe. Șoseaua este liberă, iar versanții se văd ca niște falnici străjeri ce ne veghează calea. Suntem aproape doar noi…iar uneori a fi doar tu cu tine e plăcut tare. Fără să vreau, mă încearcă urme acute de nostalgie: urc lin, dar sufletu-mi coboară. Mă simt ca într-o balanță care mă poartă dintr-un taler încărcat cu aventură și necunoscut, către un altul rutinizat și destul de gol. Căci pe drum, întotdeauna m-am simțit un altfel de om: mai plin, mai hotărât, mai decis. Parcă pe drum am și eu un loc al meu, deși, culmea, nu stau niciodată locului! Mai avem kilometri mulți de parcurs până în țară, dar excursia parcă se simte la capăt. O parte din mine își dorește acerb să ajungem, pe când cealaltă (cea mai lașă), nu vrea altceva decât să fugă, indiferent de destinație… Printre gânduri, ajung să zăresc vârful: 1298 m. Cu el, totul mi se spulberă. Mai bine mă bucur de ce am, încercând să obțin maximum din orice, decât să mă preocup de ceea ce îmi lipsește. Coborârea e lină, iar odată cu ea pătrundem într-o altă lume: munții își domolesc crestele, iar pădurile înalte de conifere lasă locul unei vegetații tot mai aride, asemănătoare celei mediteraneene. În Ampezzo oprim pentru o binevenită masă de prânz, iar în Tolmezzo ne aprovizionăm cum trebuie de la un Lidl. Tot aici cotim spre nord, având destinația Treviso. Zona pe care o parcurgem e super interesantă: suntem într-o vale largă, joasă ca altitudine, dar mărginită de versanți abrupți, acoperiți cu vegetație măruntă. Drumurile – național, autostrada și pista de biciclete – fac un slalom nebun atât peste râu, cât și prin sufletul muntelui. Pista pe care ne aflăm este, pur și simplu, incredibilă! Construită pe terasamentul unei foste linii de tren, ne...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Traversând două pasuri către Perla Dolomiților(Ziua 22)

Scris de | 14 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Traversând două pasuri către Perla Dolomiților(Ziua 22)

Se pare că e foarte greu să scapi de ceea ce nu vrei să ți se întâmple. Parcă aceasta e metoda de distracție a vieții: să îți ofere ceea ce nu îți dorești. Nu de alta, dar să te întărească și să îți arate că poți să învingi orice adversități, când nu ai de ales. Plouă iarăși, deci dimineața e mohorâtă. Somnul, după cum e și normal, ni se prelungește. Totuși, în jur de 9:00 putem să ieșim din cort și să punem de un mic-dejun pe fugă. Cu toți norii de deasupra, nu se știe când se dă iarăși startul. Totuși, ceața care începe să se ridice din vale și din pădurile ce acoperă cu îmbelșugare versanții, ne oferă speranță către mai bine. Ne ia cam o oră să mâncăm și să strângem, timp în care chiar observăm că se înseninează. Ne-ar prinde fantastic de bine să avem vreme cu soare, ținând cont că trebuie să trecem două pasuri de peste 2000 m. Până acum, pe parcursul întregii excursii, chiar am prins niște zile superbe prin munți – fie că a fost vorba de Carpați sau Alpi, nu avem de ce să ne plângem. Până la baza Pasului Pordoi mergem destul de agale, neîncălziți. Nu ne putem opri, însă, din admiratul peisajului și al modului în care aceste localități sunt promovate pe harta turismului: sunt pline de oameni, care mai de care mai angrenați în activități. În Canazei ne lovim de dilema drumului de urmat: putem să ajungem în Cortina d’Ampezo fie prin Pasul Fedaia și Pasul Giau, fie prin Pasul Pordoi și Falzarego. Distanțele fiind aceleași, dar neștiind care rută e mai ușoară sau mai spectaculoasă, o luăm pe varianta cu care am venit de acasă. Până în vârful Pasului Pordoi (aprox. 2200m) avem de parcurs 12.2 km de serpentine ce ni se descoperă sub un cer plumburiu și amenințător. Deși turăm motoarele la maximum (nu cred că am urcat vreodată atât de repede!), pe ultimii kilometri începe să ne cearnă ușor. Totuși, natura e îngăduitoare cu noi astăzi, așa că apucăm să ajungem sus, să ne îmbrăcăm și să facem câteva poze, iar apoi să gonim pe coborâre. Spun „gonim” pentru că, dacă referitor la ritmul de urcare mai există ceva dubii cu privire la cât de rapid a fost, când vine vorba de coborârea de pe Pordoi, sunt 100% că niciodată nu mi-am asumat atâtea riscuri! Pur și simplu, frica de a nu fi prinși de vremea rea pe vârf de munte, ne-a făcut să ne concentrăm cât de mult posibil, astfel încât să câștigăm minute bune față de o ocazie obișnuită. Bine, e adevărat, am sacrificat pozele și admiratul peisajului, dar măcar a meritat. A meritat pentru că jos soarele încălzește ușor, iar frigul aproape că nu se mai simte. Norii cei negri și urâți par toți agățați de vârfurile din jurul pasului pe care tocmai l-am părăsit. Totuși, nu îndrăznim să ne considerăm salvați, căci avem de urcat iarăși la peste 2100 m până în vârful Pasului Falzarego. E spre seară, iar oboseala zilei se simte destul de serios în picioare. Nu vrem, însă, să înnoptăm înainte de Cortina, așa că strângem puțin din dinți și îi dăm, cu toate forțele, la deal. Din păcate, deși Evelin e tot în formă și urcă susținut, eu nu...

Citește mai mult

[Jurnal de cicloturist 2016] Prima zi cu ploaie adevărată și intrarea în Dolomiți (Ziua 21)

Scris de | 12 10 2016 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

[Jurnal de cicloturist 2016] Prima zi cu ploaie adevărată și intrarea în Dolomiți (Ziua 21)

– Evelin, în dimineața asta poți să dormi cât vrei! – Plouă? îmi răspunde el tot cu o întrebare. Cât e ceasul? – Aproape 9:00. Dar o ține așa de azi-noapte, nu cred că o să fie o zi prea bună nici mai departe. Și, zicând acestea, îmi caut Kindle-ul și mă apuc să citesc. Asta nu îmi place, când vine vorba de ploaie: nu numai că nu mă pot bucura de pedalat și de peisaje, dar nici altceva cu care să îmi umplu timpul nu găsesc. Dorm, citesc, mănânc…dar cât să te întreții numai cu astfel de activități? După încă vreo oră, îmi fac curaj să ies după mâncare. Vrem să fim pregătiți pentru orice eventuală fereastră ce ne-ar permite să strângem cortul, să ne echipăm și să plecăm. Să mănânci în cort nu e chiar plăcut, mai ales dacă ești doi și nu ai un hol adecvat. Dar ne descurcăm, cu chiu și vai, deși cu această îndeletnicire chiar nu avem experiență. În jur de 11:00 reușim să pornim, deși ploaia nu a stat chiar de tot. Totuși, față de agresivitatea cu care a turnat ore în șir, acum aproape că am putea face și plajă! Din păcate, nu durează și, după numai câțiva kilometri, reîncepe, dar impermeabilele rezistă. Doar încălțămintea ne e fleașcă, iar picioarele ude, deși eu am huse de protecție iar Evelin a încropit unele din niște pungi de plastic. La primul Lidl, tragem pe dreapta și intru să mai ne aprovizionăm cu mâncare. Nu ne arde deloc de pedalat, așa că folosim orice scuză posibilă ca să stăm cât mai mult la adăpost. Aici mă simt că în țară: toți vorbesc română, dar nimeni nu vorbește cu noi. E puțin ciudat, recunosc, să stai de ploaie sub același acoperiș într-un imens grup de români, dar nimeni să nu te bage în seamă. Totuși, noi ne vedem de ale noastre: mâncăm pe săturate și aranjăm bagajele. Iar mai apoi, urcăm în șa și îi dăm la vale! Ne petrec ultimele discuții ale celor din spate: „Să meargă pe biciclete pe așa vreme! Și vorbeau românește…”. Da, vorbim. Și sigur nu am fi refuzat o invitație la un ceai cald sau la un loc adăpostit. Dar, cum nimeni nu s-a gândit că un pic de ajutor nu ar strica, ne vedem de drum. Avem moralul sus – ceea ce nu se întâmplă des în astfel de condiții. Zâmbim, chiar. Într-un fel, parcă ne simțim niște eroi – nu oricine îndrăznește să stea afară pe așa vreme! În zona Trento ne lovim și de aglomerație, dar și de mult prea multe drumuri care ne încurcă traseul. Nu e deloc ușoară orientarea prin localitățile de la marginea orașelor, dar ne descurcăm. Ocolim noi puțin, dar o scoatem la capăt. În Lavis părăsim artera principală și virăm iarăși către munți. Pe hartă arăta că vom urca pe valea unui râu – deci decent, speram noi -, dar realitatea dă cu noi de pământ imediat: avem serpentine de parcurs și pante serioase de urcat. Totuși, soarele își face milă de noi și apare, mai întâi timid dar apoi tot mai hotărât, dintre nori. Treptat, renunțăm la haine și, odată cu ele, lăsăm în urmă și dorința de a ne opri și de a ne adăposti în cort. Așa se face...

Citește mai mult

Frustrați razna prin București

Scris de | 10 10 2016 | Despre: reflectii | fără comentarii

Frustrați razna prin București

Se întâmplă de câteva ori pe an ca Bucureștiul, această capitală „magnifică” a acestei „fantastice” țări, să fie mai puțin neprimitoare de cât e de obicei. Cum e posibil? Păi, datorită unor evenimente, sportive sau culturale, pentru un timp prioritățile se schimbă. Adică se ignoră dorința maselor și se pune accent pe niște chestii care au rolul nu doar de a distra pe unii, ci și de a promova orașul, de a-l redescoperi sau de a-l duce la un nou nivel. Ei bine, ieri a fost una din ocaziile de genul, grație Maratonului Internațional București. Evenimentul a fost deja la a noua ediție și și-a făcut, pe bună dreptate, numele de cel mai mare și important eveniment sportiv din țară. Pe scurt, în cadrul lui au alergat nu mai puțin de 14.000 de oameni, fie că au fost ei copii, adolescenți sau adulți cu acte în regulă. Și, dacă ne luăm să socotim și numărul mare de organizatori (cred că vreo 3000), dar și numărul de copii, părinți și bunici care s-au bucurat de „noua” față a orașului, e clar că implicațiile au fost mult, mult mai mari. Dar, pentru că niciodată efectele nu pot fi numai pozitive, maratonul a venit la pachet și cu un set de inconveniente. Dintre acestea, cel mai important a fost, bineînțeles, închiderea traficului pe artere importante din centrul orașului. Rezultatul? Un haos total pe celelalte străzi cu scop de rute ocolitoare. E, și aici uite că îmi sare țandăra pe bune. Ieri a fost o zi în care nu am putut să nu mă încarc cu energie, să nu respir un aer mai curat și să nu mă bucur de un oraș mai pentru oameni. Astăzi, în schimb, frustrarea a umplut paharul, căci prea am dat pe Internet de multe comentarii și aberații ale unor persoane nemulțumite groaznic de închiderea străzilor! Problema lor? Păi cum, dom’le, să îți permiți să fii atât de nesimțit și să nu te gândești la urgențele din viața lor și să nu îți pese că ei stau în trafic cu mașina ore bune, din cauza maratonului? Adică na, auzi și tu: cum să închizi un oraș pentru niște nebuni care au ieșit pe străzi să alerge, că parcurile nu le mai ajung? Și de aici un întreg război între oamenii deschiși (alergători sau nu), care pot să înțeleagă că un oraș nu trebuie să existe ca să te plimbi cu mașina prin el, ci ca să te bucuri, în cât mai multe moduri, de ceea ce are să ofere și ceilalți, voit opaci, dar cu pretenții cum că orașul e al lor, că doar au venit ei cu el de acasă! Rezultatul? Nervi peste măsură, înjurături fără un dram de bun-simț și claxoane fără oprire. Din fericire, pe viu eu nu m-am lovit de ele – am fost ocupat cu alergatul, plimbatul în voie pe lângă fântânile de la Unirii și mersul cu metroul. (Serios acum, e fantastic cât de bine poate să arate orașul când îl golești de mașini și de cei lipsiți de bun simț!) Dar mi-a povestit fratele meu care a avut puțină treabă cu bicicleta prin oraș: pe fiecare stradă coloanele de mașini erau interminabile, iar fiecare șofer își încingea la maximum claxonul, de parcă ei erau la concurs, nu noi! În cuvintele lui: „De...

Citește mai mult