Blog


Nu ai cui

Scris de | 1 07 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu ai cui

Singur te naști și singur mori, Deși sunt oamenii mulțime!Nu știe unul ce-i în tine,Nici chiar când spui – Chiar de spui bine! Vorbești cu toți, discuți cu nimeni,Nu sunt urechi să mai asculte. Îneci în tine și suspine,Dar și plăcerea…De mai vine. Te-nveți să mergi pe solitarePoteci umplute de străini. Încerci să fii o alinare, Deși nu poțiCăci pași-s spini. Și, uite-așa, trec zile toate,Iar la final par firimituri. Curg pe pământ suspine sparte, Iar la sfârșit, la căpătâiÎți spune „Bună!”Sora Moarte. Căci singur mori, singur te naști,Tot între ele-i doar minciună – Deși sunt roși de plâns, a raci,Te vor lăsa, cu toții,-n urmă. Dar ce e trist nu e finalul, E strigătul făr’ căpătâiCe l-ai striga în gura mare,Dar nu-l poți spune, că n-ai...

Citește mai mult

Prietenii sunt trecători

Scris de | 24 06 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Prietenii sunt trecători

Cum se înșiră clipele în zareȘi valurile mării se sparg pe nisip,Așa vin oamenii și trec,Așa trec prietenii…când vin.Nu să apară,Ci doar să lase gol, durereCând, fără a ta vrereTe părăsesc c-un simplu punct. Apăsat fără gând de rănire,Dar muiat în sânge de sufletEști lăsat cu-al tău umblet,În pas prea stingher. Ai pierdut și ținta odată cu ei,Nu mai știi chiar nimic:Nici ce-i iubirea…Sau fericirea. Și-un munte de mai, Ce-ai vrea să-l mai ai! Cu ei, într-o seară la foc,Strânși grămadă în loc,Cu inimile unite în unaȘi pace trimisă de lunaCe veghează Povești rămase nescrise. Istoriile însă nu pleacă,Cu ele se-ngroapă visarea Spre culmea răsfrântă în zareaFiinței ce plânge a gol. V-ați dus, oameni dragi, la mai bineȘi nu vă acuz de nimic –Cum am putut, v-am ținut lângă mine,Dar, cel ce sunt, e prea mic! Și rău și greu de-nghițit,Ca o băutură amarăCe poate că vindecă-o rană,Dar pune mulțime de alte în loc. Deci nu arunc cu noroi, Doar spun că-mi lipsiți cu suspine…Prietenii, să știți, sunt trecători, Deși prietenia rezistă...

Citește mai mult

Nu toate valurile sunt pentru surf

Scris de | 30 05 2019 | Despre: reflectii | 3 comentarii

Nu toate valurile sunt pentru surf

Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute. Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie). Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul. În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți. Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău? Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne ridicăm și să lucrăm pentru ceea ce ne dorim. Există atât de multe opțiuni, că nu știm pe care să le alegem. Există, cu alte cuvinte, o presiune enormă de conformare, determinare a fericirii și definire a unei vieți bine trăite. Deși în post-modernism fiecare e liber să facă ce vrea, puțini sunt conștienți că această libertate vine cu un preț: respingere și judecată, dar și pierderea unor beneficii. Viața, până la urmă, e un joc – fie înveți regulile și câștigi, fie joci după propriile reguli și ești exclus. Culmea este că, deși multe aspecte nu aduc nicio împlinire, sunt promovate la scară largă, până acolo că nimeni nu...

Citește mai mult

Încotro?

Scris de | 28 05 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Încotro?

Mă-ntreabă sufletu-n oglindăCe-am mai făcut de când ne știm…M-agăț de a speranței grindăȘi-n ochi, tăios, noi ne privim. E beznă-n luciul dinăuntru,Scântei de vis…nu mai răsar!Nu mai aștept să-mi vină rândul,Pe scena vieții n-am s-apar. Pe unde? Strigă tot în mine,Sunt drumuri multe-n asfințit!Iar căutarea de mai bineMă lasă stors și obosit… Aștept, cu inima-n neștire,Respir să prind curaj pe drum;Mă uit la cel din amintire,Îl scotocesc prin lut și scrum. Deci, încotro? Cum dai de caleaNescrisă-n hărți, în semn sau vis?Nu o cunoști, dar îi simți boareaCu izul ei de-adânc abis. Cu mâna tremurând a gheață Șterg praful sticlei peste timp:Scot la iveală o povață:Dator ești să te ții de ritm! Nu să învingi, nu asta-i cheia,Nu cu averi, cu nume mari…Să cauți drumu-i datoria,Când ai căzut, să-nveți să sari! Atunci, în clipa cea eternă,Când ceasul stă fără suspinUmblarea-ți scurtă, dar perenăÎși pierde, drastic, din...

Citește mai mult

Victoriile ca înfrângeri

Scris de | 17 05 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Victoriile ca înfrângeri

Există două feluri de frici: frica de a eșua și frica de a reuși. Ambele, deși nu pare, sunt la fel de dăunătoare: netratate, te paralizează în lipsă de acțiune, blocându-ți potențialul. Constat, cu tristețe, că omul post-modern a ajuns un fel de zeamă a predecesorului său: dacă bunicii știau să se lupte pe front, să crească 10 copii, să zidească o casă cu propriile mâini și să facă o soție fericită, noi, bebelușii cu aere de bărbat dar cu fițe de prințesă, nu știm nici cum să păstrăm niște aparențe, dar să livrăm ceea ce suntem datori să oferim! Ne-am obișnuit într-atât în confort încât ne-am pierdut sensul de a mai lupta. Practic, cele mai mari probleme cu care ne confruntăm sunt de la ce magazin să ne cumpărăm tricoul de firmă, cum să ne schimbăm smartphone-ul și cum să arătăm mai bine în poza de pe Insta. Fără alte repere, aceste victorii nesemnificative ni se par eterni pași înainte, către un viitor strălucit. În realitate însă batem pasul într-o mocirlă pe care nu doar că nu o vedem, dar care ne apare și călduță. E normal să îți fie frică. Când nu știi ce te așteaptă, logic e să te temi, nu să te arunci cu capul înainte, necalculat. În bezna viitorului nu sari, ci pășești cu grijă, ca să fii sigur că supraviețuiești necunoscutului. Numai proștii nu se tem și doar cei care se tem se întorc să ne spună poveștile despre curaj. Tehnologia ne-a eliberat de multe probleme practice, dar ne-a încătușat mințile într-o mediocritate puerilă. Ca bărbați, nu știm să ne mai asumăm responsabilități. Așa am fost educați, fără expunere la pericole, iar acum plătim prețul: imaturi, fugim de tot ceea ce ne sperie. Iar fără bărbați responsabili, nu ai cum să ai o societate matură. Prea des, le învinui pe fete că nu mai apreciază profunzimile – de unde să le ia, dacă noi nu le mai construim? E incredibil cât de greu a ajuns să luăm decizii. E adevărat, lumea a devenit mai complexă, cu implicații pe multe planuri, dar tot nu e justificată frica de înaintare. Astăzi, când vedem pe cineva puternic, ne lăsăm impresionați – dar de ce nu facem eforturi să îi devenim asemenea? Din păcate, nu știm drumul către țintă: observăm rezultatele în viața altora, dar suntem prea pierduți ca să o scoatem singuri la capăt. Soluții există, dar necesită alegeri, curaj și dorința de a ne învinge fricile. Putem începe prin a ne stabili realitatea și starea de fapt. Continuăm prin a dărâma ce nu e constructiv și apoi luptăm să clădim valori durabile. Ne întoarcem către exemplul înaintașilor (sau urmărim mai de aproape zonele de pe glob unde supraviețuirea, în sine, e un act de curaj) și învățăm să privim frica în ochi, doborând-o. Înaintarea, până la urmă, nu e o alegere, ci o necesitate. Doar asumându-ne că nu suntem perfecți, putem crește. Doar expunându-ne pericolelor, ne putem dezvolta. Doar luptând (cu noi) putem câștiga. Nu există progres în confort – când vom înțelege această realitate, vom putea începe să lucrăm în direcția propriei îndreptări. Până atunci, să ne bucurăm că am mai terminat un nivel la jocul de pe tabletă, că am mai editat un selfie și că am știut cum să cumpărăm un sandviș...

Citește mai mult

Bikepacking Bucovina: 4 zile pe bicicletă în Nordul României

Scris de | 7 05 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Bikepacking Bucovina: 4 zile pe bicicletă în Nordul României

Pe drumul vieții, ai două opțiuni: fie aștepți să înceapă ploaia, fie te bucuri de soarele ce încă încălzește. Cu astfel de gânduri pedalez, prin tărâmuri de vis, către nordul îndepărtat al țării. Mai ocolesc câte o baltă de apă clisoasă, mai ridic privirea din dârele de camion către versanții împăduriți, mai alerg cu mintea pe poteci nedescoperite – toate reprezentând borne importante ale unei călătorii depărtate de civilizație, timp de câteva zile. Încă e soare, deși norii se înghesuie hotărâți unii în alții. Sunt albi ca niște rotocoale de vată în primă instanță, dar se înnegresc cu fiecare oră ce trece. Cu toții simțim, din când în când, nevoia de o vacanță liniștită, departe de tot ceea ce înseamnă viața așa cum o știm. Majoritatea alege să schimbe macazul și să caute relaxarea totală, fără griji și fără riscuri; câțiva, mai nebuni, din tagma celor priviți încruntat de ceilalți, preferă efortul, transpirația și necunoscutul. Aceștia înțeleg că un concediu nu e o evadare, ci o încununare a unui trai pe care îl construiești, pe cât posibil, zi de zi. După o iarnă superbă, cum nu îmi amintesc vreo alta (ajutată fiind și de mutarea în Brașov), a urmat o primăvară capricioasă, cu temperaturi scăzute și precipitații bogate – coșmarul oricărui îndrăgostit de natură și mișcare. Dar, cum în fața stihiilor nu poți decât să te supui, înveți să jonglezi cu problemele, adaptându-te să fii fericit în orice condiții. Asfaltul din Broșteni ne întâmpină cum îl știam, îmbătrânit de petice și denivelări. Cu o prognoză meteo deloc încântătoare, ne descoperim deja la 40 de kilometri de mașină, exilați pe bicicletele încărcate cu echipament, cam la fel cum sufletul ne e îndesat cu un optimism solid, dar fără ancore reale. Urcarea și coborârea din Puzdra ne reamintesc de ce e România frumoasă, dar îngrozitoare. Din păcate, nu ne putem bucura de viață, dacă nu avem infrastructura necesară să o explorăm. Fără șosele decente, a parcurge distanțe mari devine un coșmar, pe care nicio zonă deosebită nu îl va transforma în ceva digerabil. Una peste alta, țara în care trăim e o ruină: de la oameni până la clădiri, totul se scufundă în paragină. Avem parte de vreme încurajatoare și a doua zi, străbătând satele pitorești ale Bucovinei, către o graniță care nu știm dacă este deschisă. Cu un traseu făcut pe genunchi, inițial gândit pentru 8-9 zile, apoi scurtat pentru 6-7, ne lăsăm surprinși de explorare, fără o țintă clară în minte. Ca în viață, avem repere despre tot ceea ce ne-am dori, dar nimic nu e suficient de bine definit încât să ne avântăm cu toate forțele înainte. Asfaltul face loc drumului de țară, iar acesta, domol, se retrage în fața noroiului mestecat de vehiculele 4×4 ale celor mai înstăriți din zonă. Ca un laitmotiv, alternanța de rău și bine ne urmărește indiferent de opțiunea abordată. Satele însă au o pace a lor, rar întâlnită pe tărâmurile amintirilor. Depănând istorii străvechi, acestea ne arată că civilizația nu este indispensabilă unui trai fericit. Privind chipurile oamenilor printre țambrele șubrede ale gardurilor, înțeleg că pacea are mai mult de a face cu interiorul, decât cu succesul. Zâmbitori, localnicii îmi amintesc despre înaintări succinte către esențial, ce par atât de greșite în ochii modernității! Pe aici, timpul are altă valoare. Banul e...

Citește mai mult

Fericire de mai

Scris de | 6 05 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Fericire de mai

E lungă noaptea în mai,Dar dragostea încă prea scurtă –Aș vrea să te rog să mai staiCu vocea-mi șoptită și surdă. Prea fuge lumina în mai,Cu înserarea te-oprești depărtare…Îmi plâng vremea când încă-mi-eraiȘi strigăt, și dor, și-alinare! Chiar fericirea e strânsă în mai,Și scurtă, și lungă ‘opotrivă. Te rog, doar puțin, să mai stai,În noi iubirea devină...

Citește mai mult

Nu s-a schimbat

Scris de | 23 04 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Nu s-a schimbat

Sunt pași ce se unesc pe drumulPierdut, departe, către cer. Sunt lupte duse-acerb pe frontulVisărilor ce-n suflet pier.  Lovesc, în noi, noian de șoapte,Ce urlă, aprig, a suspin. Gonim, fricoși, în miez de noaptePe urme ce se duc…sau vin.  Tânjim, timizi, după iubire,Ne sperie să o găsim…Ne trec fiorii seci prin fireCând oameni iarăși devenim. Parcurgem drumul împreună,Deși porniți spre nicăieri.Fugim, deciși, mână în mână,„Oriunde„-i ținta ce mai speri! Nu s-a schimbat nimic pe-afară,Dar totu-i altfel între noi:Privim minunea cum coboară,Sunt eu, ești tu…și suntem...

Citește mai mult

Mai târziu

Scris de | 14 04 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Mai târziu

Mai bine mai târziu, atenți la ce-i zidire,Decât fugind, pe grabă, către nicăieri…Să îți cunosc, deplin, tot ce-i ascuns în fireE visul meu de azi, mâine și ieri.  Mai bine mai târziu, sub cerul numai stele,Gustând a ierbii în amurg doar bruma;Mai bine mai târziu, cu martore doar ele,Mai bine mai târziu, dar pentru...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (6)

Scris de | 9 04 2019 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (6)

Înapoi în timp După o seară în oraș, experimentând cu mâncare tradițională, și un somn de vis, numai bun după efortul de peste zi, e vremea să ne continuăm zig-zag-ul prin țară, înapoi către sud. Traseul, gândit ca o buclă cu începutul în Marrakech, ni se termină în Fes, un alt oraș încărcat de istorie și cultură. Ca să ajungem să ne bucurăm de ce are de oferit însă avem de parcurs un drum de aproximativ trei ore, din nou cu autobuzul. -Mai vine sau ce face? aruncă Edi, retoric. Nu sunt învățat să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când călătoresc. Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control, prefer să îmi fac vacanțele în șaua bicicletei, fără să dau socoteală nimănui. Rezonez eu mai bine cu simplitatea drumului: un cort, două roți și un peisaj fain îmi sunt mai mult decât suficiente. Surprinzător, întârzierea plecării nu mă neliniștește, ci o iau ca parte a experienței. Încă de la început, mi-am dorit să las deoparte hainele de turist și să mă imersez, cât mai mult, în stilul de viață al locului, astfel încât aventura să fie cât mai completă.           După mai bine de jumătate de oră, un autocar obosit trage în parcare, iar marocanul de serviciu începe să urle cu insistență destinația: -Fes! Fes! Ouazane! Fes! Fes! se aude în toată zona, de parcă îți vine să urci, chiar dacă nu într-acolo mergi. Înăuntru pute îngrozitor, se vede că am schimbat operatorul de transport. Ni se cer bani în plus pentru bagaj, în ciuda hotărârii cu care ne opunem. Cei câțiva străini ne facem cât mai confortabili printre localnici, fiecare privind situația din propria perspectivă. Totul reprezintă, până la urmă, o alegere. Înaintăm încet, oprind din localitate în localitate, să adunăm sau să lăsăm pasageri. Se vorbește tare, se stă în picioare, se ascultă muzică la difuzor – imersarea îmi devine scufundare. Continui însă să mă bucur de toate, admirând peisajul contrastant ce se zărește prin fereastra murdară: afară e soare, e verde și…liniște. -În ritmul ăsta sigur nu ajungem la 13:00! gândește, cu voce tare, tovarășul meu de călătorie. Nu ne grăbim nicăieri însă, nu înțeleg de ce e atât de stresat; poate puțin mai multă obișnuință cu ce înseamnă să călătorești fără pretenții e soluția! Dar vecinii de scaune nu sunt atât de norocoși: din cauza decalajului, își ratează zborul către casă. Autogara în care coborâm aduce mai mult a cimitir de autobuze și a groapă de gunoi, dar m-am învățat într-atât cu atmosfera că nu clintesc niciun mușchi. Avertizați cu privire la ghizii falși ce bântuie prin Medina, ne aventurăm să ne găsim riad-ul pe cont propriu, doar cu harta și GPS-ul. Operațiunea ne reușește și, după ce mâncăm ultimele rămășițe de hrană, plecăm să ne înfruptăm din magia orașului. Fes este cel mai vechi din cele patru Orașe Imperiale ale Marocului, iar Medina acestuia face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Aici trăiesc aproximativ 150.000 de oameni, iar întreaga zonă este exclusiv pietonală – cele aproximativ 9500 de străzi constituie cea mai vastă rețea urbană fără autovehicule. Pentru un străin, totul e o mare de necunoscut: zidurile, oamenii și magazinele seamănă într-atât, că orientarea devine, în sine, o provocare. Ne simțim curajoși însă și o luăm la picior, încercând să...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (5)

Scris de | 4 04 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (5)

Albastru și verde Medinele marocane sunt labirinturi întortocheate pe ale căror străduțe îți e imposibil să nu te rătăcești. Nelipsite din orașele istorice ale țării, acestea sunt locurile în care spiritul autohton se manifestă cu deplinătate, oferind o atmosferă unică și autentică. Totuși, atunci când trebuie să îți găsești hostelul printre tarabele împrăștiate, vânzătorii insistenți și copiii ce se aleargă veseli, abia atunci înțelegi, de fapt, câte probleme poate ridica o asemenea așezare. Într-un final, mai mult întrebând decât urmărind GPS-ul, găsim cazarea, unde Sandra, proprietara numai zâmbet, ne întâmpină ca la ea acasă. De loc din Columbia, dar emigrată în Spania cu ani în urmă, acum se ocupă de această mică afacere în Maroc, împreună cu soțul ei. Amenajat simplu, dar cu gust, riad-ul e primitor, iar gazdele îi sporesc enorm farmecul. Vrem să rămânem două nopți, însă disponibilitatea e limitată – suntem prea obosiți să ne mai ocupăm și de problemele care nu sunt urgente, așa că lăsăm pe a doua zi găsitul unei alte camere. Până atunci, ne grăbim să ne umplem stomacurile și să facem un duș fierbinte, de care simțim că avem acută nevoie. La somn ajungem târziu, după ce întocmim planul pentru ziua următoare, ce se anunță provocatoare și plină de explorare. Noaptea, însă, vine cu peripeții: Edi are probleme cu stomacul, astfel încât dimineața pare din altă realitate: e obosit, slăbit și tremură de frig. -Nu te simți în stare de traseu, nu? întreb, mai mult retoric, încercând să gândesc o variantă acceptabilă pentru amândoi. -Clar nu! răspunde, mai mult oftat. Și adaugă: -Nu vin azi, rămân să te aștept până după-amiază. Plec, așadar, singur. Într-o zonă necunoscută dintr-o țară străină, căutând niște poteci prin munți neumblați. Ciudat, dar nu îmi e teamă, ci sunt chiar entuziasmat – să mă pot bucura de natură constituie, pentru mine, cea mai bună alegere. E dimineață de week-end, iar străzile sunt pustii, doar copiii mergând către școală întrerupând liniștea cu pașii lor ritmați. Albastrul de pe ziduri mă transpune într-o poveste cu care devin una, cu cât mă chinui mai tare să îmi găsesc drumul spre pădure. Mă opresc des să fotografiez orașul, încercând să pun mâna pe o parte din atmosfera aceasta de vis amestecat cu realitate bine conturată. Lăsând clădirile în urmă, poteca șerpuiește până la un drum neasfaltat, care se pierde în serpentine abrupte. Cotesc pe curbă de nivel și grăbesc pasul către urcarea propriu-zisă, fredonând ușor un cântec necunoscut. Străjuit de versant de o parte, mă rostogolesc către vale, de cealaltă, unde satele abia se trezesc. -Bonjour, ca va? mă abordează un bărbat între două vârste, imediat ce ajung în fața micului restaurant pe care îl deține. -Oui, ca va! îi răspund eu, bucuros că nu am uitat chiar toată franceza învățată în școală. Mă descoase ce caut – ca turist singur, atrag atenția -, unde merg și ce planuri am. De asemenea, mă invită să cumpăr de mâncare, dar mi-am făcut plinul în vale. Îmi explică, hotărât, că nu pot merge pe vârf, pentru că e zi de vânătoare și că o să am probleme cu câinii hăitași. Buimac, insist să aflu o altă variantă de a traversa muntele, dar omul e categoric: -Nu poți decât să te întorci, e periculos astăzi! Ne despărțim mulțumindu-i pentru informații, alegând să mai...

Citește mai mult

Scurt tratat de minimalism

Scris de | 1 04 2019 | Despre: reflectii | 1 comentariu

Scurt tratat de minimalism

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie. Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții. Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește? Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat. În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte: Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe telefon când nu îl folosesc etc. Ideea e simplă: consum cât mai eficient, astfel încât costurile să fie minime. Din ajustările minore, în timp, apar simplificările mari, care aduc nu doar bani în portofel, ci și liniște în viață.Învăț să folosesc aceleași unelte pentru o varietate de sarcini. Societatea ne minte că, pentru fiecare nevoie, trebuie să avem unealta perfectă. Dar, exceptând situația când suntem un maestru în sarcina respectivă, realitatea ne arată că și cu produse mai puțin potrivite, lucrurile pot fi făcute foarte bine. Iar aici nu mă refer la a merge cu căruța în loc de mașină pentru a fi „minimaliști”, ci la a ști când să...

Citește mai mult