Blog


Scurt tratat de minimalism

Scris de | 1 04 2019 | Despre: reflectii | 1 comentariu

Scurt tratat de minimalism

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie. Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții. Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește? Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat. În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte: Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe telefon când nu îl folosesc etc. Ideea e simplă: consum cât mai eficient, astfel încât costurile să fie minime. Din ajustările minore, în timp, apar simplificările mari, care aduc nu doar bani în portofel, ci și liniște în viață.Învăț să folosesc aceleași unelte pentru o varietate de sarcini. Societatea ne minte că, pentru fiecare nevoie, trebuie să avem unealta perfectă. Dar, exceptând situația când suntem un maestru în sarcina respectivă, realitatea ne arată că și cu produse mai puțin potrivite, lucrurile pot fi făcute foarte bine. Iar aici nu mă refer la a merge cu căruța în loc de mașină pentru a fi „minimaliști”, ci la a ști când să...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (4)

Scris de | 28 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (4)

În inima comercială a țării Moscheea Hassan II, Casablanca În lumina dimineții, orașul pare altul decât cel abandonat cu o seară înainte: e mai liniștit, mai curat și ne oferă mai mult spațiu de manevră. În drumul către autogară, ca un stilou pe o scrisoare de adio bine scrisă, ne perindăm prin câteva locuri explorate mai puțin: moscheea Koutoubia și Parcul Arsat Moulay, o oază de verdeață ce ne ridică starea de bine până la cerul ca oglinda. Clădirea Gării ne uimește prin cât de modernă se prezintă, dar stația de plecare a autocarelor se încadrează destul de bine în nota generală a țării. Mâncăm, boschetărește, pe bordura din față, după ce un chelner pucios ne alungă de la una din zecile de mese libere ale cafenelei companiei cu care urmează să călătorim. Drumul până în Casablanca durează aproape patru ore, iar întâlnirea cu cel mai mare port al Marocului nu e deloc de bun augur: aglomerația de pe străzi și clădirile lipsite de farmec ne dovedesc că nu am nimerit în cel mai turistic oraș al țării. Suntem, însă, deciși să stoarcem maximum din orice fărâmă de experiență, chiar și din cele care nu se anunță atât de pline de miez. Cazarea de pe Airbnb e situată exact pe promenadă, cu o priveliște superbă către Moscheea Hassan II – cea mai mare din Africa, având un minaret de 210 metri – cu oceanul mângâindu-i temeliile. Este, practic, singura atracție care merită, dincolo de a gusta atmosfera orașului și a depăna nostalgii de film de mult trecute. Apusul scaldă fațada de marmură a acesteia în culori de jar, în vreme ce ne înghesuim să prindem momentul pe senzorii aparatelor. Bucurie efemeră, a face fotografii devine mijloc către fericire: dacă inițial acestea erau amintiri, acum nu au ajuns decât hrană pentru ego. Ne întoarcem la gazde târziu, cât să dormim și nimic mai mult. Nu e cea mai curată locație, oamenii nu știu nici engleză, nici franceză, iar diferențele culturale se simt ca un zid ce nu poate fi dărâmat decât prin comunicare, care ne rămâne inaccesibilă – suntem lumi diferite menite să se întâlnească pe un teren neutru. Cu noaptea în cap, pornim către trenul de Rabat, destinația intermediară a zilei. Rătăcim pe străzi mizere în Medina și străbatem șantiere veșnic deschise, astfel încât răsuflăm ușurați când clădirile cu aer de America de Sud ale orașului se pierd pe ferestre. Dezamăgiți de tot ce înseamnă Casablanca, abordăm capitala cu așteptări scăzute și puțin pe grabă, căci timpul ne aleargă cu perseverență. Ieșim din gară într-un bulevard larg, străjuit de palmieri ale căror frunze murmură în vânt melodii de pace. În jur tronează aceeași atmosferă de dincolo de Atlantic, doar că nivelul pare mai ridicat. Nu avem multe obiective pe listă, dar Kasbah-ul de pe faleză este unul important. Îl atingem după ce hoinărim un pic pe lângă niște ziduri vechi, acum în reconstrucție, și după ce traversăm Medina agitată cu ai ei cumpărători și vânzători neobosiți. -Dacă o luați la stânga, ajungeți la punctul de belvedere! ne abordează un localnic. Îi mulțumim, încercând să nu ne lăsăm foarte mult ajutați. Din păcate, marocanii văd turiștii ca niște saci cu bani, astfel încât încearcă, pe orice cale, să stoarcă câte ceva. De asta, se bagă în seamă fără rușine, insistă...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (3)

Scris de | 22 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (3)

Înapoi în civilizație Moscheea Kotubia -50 de dirhami, Marrakech! ne abordează un șofer de taxi la ieșirea din sat, acolo unde ar trebui să apară microbuzul dorit. Nu are cum să ne coste atât de puțin, dar așteptăm să vedem deznodământul. Cum alți oameni însă nu mai apar ni se cer 300, dacă nu vrem să mai așteptăm. Bineînțeles că nu putea fi atât de ieftin! exclamăm, zâmbind, mândri că începem să prindem șmecheriile localnicilor. -Avem timp să așteptăm, nu e problemă: -It is to much! tranșăm situația, coborând. Microbuzul de Asni pleacă abia peste o oră. Marocanul știe cum să descurce lucrurile: își crează un context favorabil și abia atunci îți servește veștile proaste. Nici noi nu cedăm, totuși: mai zăbovim, din următorul sat sigur găsim legătură ieftină. -250 și vă duc eu! intră în tablou un alt șofer. -Nu, mulțumim, ne păstrăm noi calmul, este prea mult! Negociem între noi și decidem că 150 de dirhami ar fi un preț corect, ținând cont că am evita anumite bătăi de cap și că am câștiga timp de vizitat. -150! ne încercăm noi norocul, fără mari șanse de reușită. -It’s not much! răspunde el. Și continuă o discuție cu primul șofer dar și la telefon, cu o a treia persoană. Minutele trec, iar ei știu că microbuzul se apropie de plecare: situația devine un joc de totul sau nimic. -200 și mergem direct în Marrakech, doar voi doi, plecăm imediat! -150 și batem palma! insistăm noi. -180?!? încearcă, mai mult întrebând, încă o dată. -Nu, 150 e maximul și iei câți oameni mai găsești! accentuez eu decizia. -Alright, 150 is top! repetă, ca un ecou, șoferul. Merg să văd dacă mai sunt pasageri mai sus și apoi plecăm.   În sfârșit, începem să ne descurcăm cu oamenii locului – spre deosebire de prima zi când ne-au ușurat de bani, acum ne simțim în control deplin. Plecăm câteva minute mai târziu, împărțind mașina cu încă trei localnici, dar sunt prea pierdut în peisajul de pe fereastră ca să îmi pese. Valea pe care șerpuim e tot mai verde cu cât pierdem din altitudine, iar faptul că las munții în urmă mă scufundă într-o melancolie moleșitoare. În Marrakech nu am de ales și trebuie să îmi revin, haosul orașului e ca o găleată cu apă rece turnată direct în creștet! Rămași fără internet, ne conectăm la un wi-fi neparolat ca să găsim un magazin al companiei de telecomunicații pentru a lămuri situația. La birou, vânzătoarea e plictisită de tot ce înseamnă muncă, iar abordarea ei e mai mult decât delăsătoare: -Nu am ce să vă fac, vi s-au explicat greșit beneficiile și acum trebuie să plătiți! Mă aprind, dar nu o scot la capăt. Mințiți fiind în aeroport cu privire la ceea ce cumpărăm, am consumat 5 euro pe doar câteva minute internaționale, așa că avem nevoie de extra credit. Încerc să îi explic că au o politică de doi bani, dar fetei nu îi pasă: -It’s not my company! ne scuipă, adăugând: here it is a third world country, I am sorry.   -Nici nu mă mir! scrâșnesc printre dinți, în timp ce ieșim din magazin. Soluția cea mai ieftină e să reîncărcăm tot de la ei – o nouă cartelă ar costa și mai mult. Cu sacii în căruță,...

Citește mai mult

Primăvara speranțelor mele

Scris de | 20 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Primăvara speranțelor mele

Ninge cu frunze de aurÎn primăvara speranțelor meleMi se așază toate-n tezaurPeste-așteptările vieții prea grele. Urc cu privirea spre ceruri,Plămădind bogățiile-n laur. Se pierd chiar și asprele geruri:Ninge cu frunze de aur. Mă-ngân prin pădure spre zare,Luptând să pricep ce-mi spune-a ta vrere.Ce-i sus seamănă tare a mareÎn primăvara speranțelor mele. Și urc, urc, oftând tot departe,Meșterind la cărare ca faur – Mai spune-mi, te rog, două șoapte,Mi se așază toate-n tezaur. Zâmbesc, tot visând revenireaDe dincolo de zilele rele…Așterne-ți în mine privireaPeste-așteptările vieții prea grele. Peste-așteptările vieții prea greleMi se așază toate-n tezaur,În primăvara speranțelor meleNinge cu frunze de...

Citește mai mult

Om sub scrum

Scris de | 19 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Om sub scrum

În seara asta n-am să dorm,Mai vreau să mă gândesc un pic la tine – Dă-mi voie să visez și sorbDin frumusețea ta de vorbe line. Ne-am cunoscut cu veșnicia,Când nu știam ce e pe lume viitor;Am încropit, la pas, tovărășiaA unei vieți sub soare și sub nor. Te știu, cumva, dintotdeauna,Dar altfel parcă-mi ești așa străin! O chip de lut senin ca luna,Ce cauți, încă, peregrin? S-au strâns pe sticla-mbătrânirii,Mulți ani prea scurți, ce păreau lungi –Te vezi în geamul nemuririiȘi nu știi de să râzi, sau plângi. Ești norocos că ești în viață,O știi, prea bine, orișicând;Ești trist că nu trăiești odată,Acea speranță de neînfrânt! Ca toți din jur, o suflet tânăr,Aveai noian de visuri de atins…Dar le-ai pierdut pe-alte tărâmuri,Ca un tăciune s-au tot stins. Mă tot gândesc de mult la tine,Mi-e dor să mă avânt spre-albastrul cer –Așteaptă-mă, te rog, pe mine,Chiar dacă-am obosit sa sper! Ridică-mă din praful aspruAl zilelor fără sfârșit de pași pe drum – Mai dă-mi din luciul tău de astru,O, om, uitat de toți sub scrum!  Și-atunci, în ziua-aceea mare, Când vom putea în ochi să ne privimNe vom zâmbi cu încântare,Chiar de târziu ne...

Citește mai mult

De ce mediocritatea e bună

Scris de | 18 03 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

De ce mediocritatea e bună

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult. Intrăm, pe nesimțite, într-o cursă care nu se poate sfârși decât cu abandon. Un abandon nu neapărat fizic, dar sigur unul al fericirii de a fi în viață. Performanța rămâne, dincolo de toate, o utopie. Puțini suntem construiți pentru succes, majoritatea suntem doar carne de tun care nu contează decât în statistici. Și, dacă tocmai ai impresia că te scufunzi și mai tare în inutilitate, mai așteaptă două secunde: a înțelege că nu ești făcut pentru a fi în vârful piramidei te face să crești în proprii ochi, nu să scazi! Stima de sine e dată de diferența dintre ceea ce crezi că ești și ceea ce ești, de fapt....

Citește mai mult

Liniștea din necuvinte

Scris de | 14 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Liniștea din necuvinte

Mi-e dor să ascult liniștea din necuvinte,Cu ale lor împletiri de argint lustruitCe-aduc șoapte mulțime în minte,De când încă aflam cum e în iubit. Mă arunc către cerul mai negru ca noapteaSă caut lumina ce zbate din el – Mai lasă-mi o urmă de bine în carteaCe-o scrii la plecare, s-o citesc tot la fel. Nu e durere mai mare în sufletul singurDecât amorsare de-amurg în culori –Cu roșul din ele încep să mai gângurMetafore, versuri și rime din sori.  Închid ochii în așteptarea de gheațăA zilei de mâine ce nu vreau să vină.Îmi strâng peste inima cârpă o zdreanță,Crezând c-o s-apară și-un pic de lumină....

Citește mai mult

Oameni și oameni

Scris de | 12 03 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Oameni și oameni

Probabil asta este înțelepciunea supremă: să ajungi să îi iubești pe cei din viața ta ca și când ar rămâne acolo o veșnicie, deși știi că vor pleca chiar mâine. Pe unii nu-i alegi, trebuie să îi iubești așa cum îi găsești. Până la urmă, nu doar ei îți strică viața ci și tu le-o încurci pe-a lor din plin. Dar, dacă reușiți să vă sincronizați și acceptați, îți construiești o familie nu doar în acte, ci și în realitate. Cu alții, însă, e mai complicat. Lumea e plină de indivizi comuni, dar care se cred speciali. În linii mari, toți suntem la fel – doar unele detalii ne diferențiază. Trăind, te lovești de tot felul de oameni. Majoritatea sunt străini și străini îți rămân. Unii se dovedesc străini chiar și după ce ai dormit cu ei în pat, dar sunt câțiva care îți devin apropiați. Cu ei, traiul parcă capătă sens. Îi numești prieteni, chiar dacă nu toți te consideră la fel. Povestești, te joci, explorezi, te bucuri alături de ei de tot ceea ce lumea asta are de oferit. Treceți împreună prin greutăți, dar și prin fericiri. Sunt, totdeauna, lângă tine. Ei, evident, reprezintă cazurile rare. În celelalte, lucrurile nu stau chiar așa roz. De multe ori rămâi singur, fix când aveai cea mai mare nevoie de cineva. Constați, cu stupoare, că rolul ți s-a terminat și că e vremea să ieși din scenă, chiar dacă tu mai ai de zis câteva replici. Pentru unii, ești stâlp când îi bate furtuna. Pentru alții, ești vâslă când nu bate vântul. Pentru cineva, devii batistă când sufletul îi e sfâșiat. Pentru altcineva, portofel când buzunarele îi sunt găurite. De la fiecare, primești câte un rol. Efemer, așa cum sunt toate pe lume. Iar când îți vine rândul, nu ai de la cine să ceri, teatrul e pustiu… Uneori, te gândești dacă ei se gândesc la tine. Dacă, în tumultul nebun al societății, există oameni care se opresc și zic, în sinea lor, de bine. Cărora le e dor să te vadă, să te asculte râzând sau să se bucure cu tine în preajmă. Te întrebi dacă, așa cum uneori tu le simți lipsa, și tu însemni ceva pentru ei. Dar, cum tăcerea spune mereu fix ce nu vrei, nu o să afli niciodată. În timp, te obișnuiești. Nu mai oferi și nu mai aștepți să primești. Cu durere, înveți să te pui mereu pe tine primul – dacă ai loc și pentru ei, mai vezi. Îți înșiri, deci, zilele, egoist, dar și fără satisfacții. Există însă și altfel de oameni: cei distanți, dar care îți sunt aproape. Aceia cu care nu interacționezi decât rar și, de cele mai multe ori, indirect: un comentariu de susținere pentru ceea ce faci, un mesaj cu privire la ceva ce i-a inspirat, o vorbă bună când nu îi vede nimeni. Bulversat, înțelegi că sufletele pot fi apropiate, indiferent cum s-au întâlnit, cât s-au cunoscut sau cât vor rămâne împreună. Și aceștia – oameni pe care parcă nu îi meriți – compensează din plin lipsa celorlalți. Până la urmă, întreaga viață nu e decât un joc al întâlnirilor necontrolate – nu știi niciodată cine merită și cine nu, cine te va susține sau abandona, cine se va bucura alături de tine sau cine te...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (2)

Scris de | 11 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (2)

Fragmentând Atlasul Cu Atalsul in spate Nu îmi place să lenevesc dimineața, dar astăzi fac o excepție: corpul, învățat cu ora din țară, e gata de treabă prea devreme. Din păcate, am aflat că nu putem merge pe vârf fără un ghid local, așa că noul plan al zilei ne permite o trezire decentă și fără grabă. Amân soneria de câteva ori, deși gândurile despre eșecul turei neîncepute mă țin într-o somnolență de fațadă – odată cu lumina sporadică a dimineții, sar pe terasă și aștept soarele, privind în golul dintre satele răspândite pe versanți. Cu harta în mână, încropesc un traseu care, deși nu ne duce în inima Atlasului, ar trebui să ne descopere câte ceva din frumusețea sălbatică a zonei, ca o consolare de pus pe rană. Ieșim dintre case urmând niște localnici, pe o potecă ce urcă lin pe firul unei ape. Avem câteva dificultăți de orientare, dar apoi dăm de un drum principal care merge pe vale, trecând pe lângă un sat înghețat în timp. Pentru mine, întâlnirea cu arhitectura locului constituie o noutate pe care o notez, mental, pentru păstrare: construcțiile sunt simple, din beton sau cărămidă, fără fațade impunătoare și fără acoperișuri – ca un om pleșuvit devreme, casele se termină brusc, reflectând razele timide ale soarelui. Munții, însă, oferă zonei o măiestrie de tablou: ariditatea de la bază se pierde, treptat, în albul zăpezilor sclipitoare de pe vârfuri. La marginea civilizației, un polițist ne obligă să ne întoarcem, confirmându-ne veștile rele: nu putem înainta nici măcar până la refugiu. Cu un amestec de supărare și frustrare în suflet, ne întoarcem să obținem, totuși, maximum de la ziua care ne stă în față. Apucăm printr-o livadă de meri ce așteaptă, înșirați în terase, primăvara. Iarba își arată deja colțul verde sub ramurile pomilor, dar ei trebuie să mai rabde. Natura își urmează cursul în pace, lăsată neperturbată. Continuăm, urcând pe niște cărări în trepte, către o potecă ce ne primește dincolo de sat, pe marginea dealului. La umbră e frig de ne clănțăne dinții, în vreme ce la soare ne topim sub efort, astfel că alternăm mersul cu multe pauze, în care ne reglăm temperatura. Panta devine abruptă, însă apoi ne varsă într-o pădure de pini al cărei loc clar nu e în uscăciunea zonei, dar care oferă un farmec deosebit, umplându-ne cu energie. -Uite două persoane acolo sus! exclam eu, observând siluetele pierdute printre bolovanii zidului năprasnic din fața noastră.   Instant, schimbăm traseul: nu mai traversăm torentul ce ne taie calea, ci urmăm fantomele albicioase de deasupra, afundându-ne în umbra colosului numai gheață ce străjuiește aria. Înaintăm greu, croindu-ne calea printre pietre și ierburi uscate, alunecând adesea pe pământul nisipos, nelegat. Nu avem nicio țintă, dar explorarea ad-hoc mă încântă: din când în când, o ieșire din standarde nu strică. Uneori pe brânci, ne chinuim să atingem creasta, pe o pantă abruptă ce ne stoarce de puteri. Strâng din dinți și gâfâi accelerat – altitudinea începe să se simtă – dar trasul de cel care sunt către cel care pot fi mă motivează să merg mai departe.   Când îi ajungem, ei se pregătesc de plecare – ne salutăm scurt și ne vedem fiecare de ale noastre. Ei coboară către asfalt, noi facem un ocol scurt inițial, dar care se prelungește...

Citește mai mult

Sunt un frustrat

Scris de | 6 03 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

Sunt un frustrat

Nu că nu am fi toți, dar hai să mă rezum doar la mine. Mă frustrează multe pe lumea asta, știu. Sunt, în adânc, un optimist: cred și sper că planeta poate fi mai bună decât este, așa că lupt. Cam fără rezultat… Mă frustrează promovarea non-valorilor. A trendurilor ieftine și a superficialității. Urăsc consumul, confortul și toate „beneficiile” pe care lumea modernă ni le oferă. Și gălăgia. Și timpul petrecut pe Internet. Și relațiile care suferă pentru că stăm cu telefoanele în mână. Și politica, cu toate nulitățile ajunse în funcție. Și profesorii comuniști. Și prietenii care te caută doar când au nevoie de tine. Și oamenii care se leagă de cum le spui, ca să ignore ce le spui. De asemenea, mă frustrează că femeile nu mai sunt femei. Vor independență. Vor carieră. Vor să arate că se descurcă singure și că le pot face ele pe toate. A avea grijă de cei dragi a devenit o idioțenie, dar a avea grijă de șefi, e virtute. Evident, nici cu bărbații nu îmi e rușine: am ajuns o adunătură de plângăcioși, preocupați de asortarea hainelor, de lăsarea gleznelor goale și de pensarea sprâncenelor. Să fim responsabili, maturi și puternici, am uitat. Asta presupunând că am știut vreodată. Mă frustrează și moda, goana aceasta după cârpe uitându-le scopul. Și schimbatul smartphone-urilor periodic. Și mâncatul în oraș sau dormitul la hoteluri. Și aglomerarea vieții cu lucruri. Și cheltuitul banilor doar pe plăceri. Practic, cam tot ce ține de aparențe, îmi dă cu rest. Urăsc răutatea dintre oameni. Invidia, duplicitatea și diplomația. Dacă am fi mai direcți unii cu alții, am construi legături mai puternice. Așa, ne ascundem după măști cosmetizate, care devin, în timp, ziduri. Mă frustrează falsitatea. Sau o fată care îmi spune să o iubesc pentru suflet, dar ea se îngrijește doar de corp. Cu machiaj, țoale și altele. Nu pot accepta fuga de responsabilitate, traiul (doar) în prezent și mândria de a fi „milenial” – zero realizări, dar aroganță ca pentru 1000. E frustrant să faci parte din cea mai de rahat generație a ultimilor 200 de ani! Dar așa stau lucrurile și mergem înainte… Peste toate, mă frustrează singurătatea. Atât de puțini mai stăm pentru ceea ce contează! Căci, dacă te ridici și îți asumi cu voce tare valorile, ești marginalizat. Am ajuns să preferăm falsuri frumos ambalate, decât autenticitate brută, care uneori rănește. Suntem niște victime care luptăm pentru mila societății. A, mă mai frustrează ceva: că sunt un frustrat care nu vede nicio cale de ieșire din groapă. Sau, dacă o vede, își dă seama că nu merită efortul să iasă de acolo, lumea la fel o să rămână și peste ani. P.S: Chiar dacă unele frustrări sună a pozitiv (adică e bine să te deranjeze, de exemplu, incultura), să fii frustrat nu e niciodată de bine. Asta ca să îi scutesc pe cei care se pregăteau să ridice...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (1)

Scris de | 4 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (1)

O altă lume Cred că e la dreapta, îmi spun, încercând să ghicesc poteca pierzându-se dincolo de raza frontalei. -Hai pe aici! expun cu voce tare, luând-o, curajos, înainte. Suntem în Imlil, un sat înghesuit la poalele munților Atlas, locul de pornire către Toubkal, cel mai înalt vârf al Africii de Nord. E aproape 21:00 și ne căutăm, zăpăciți, cazarea rezervată cu doar câteva minute înainte pe Internet. Potecile șerpuiesc în toate direcțiile, iar oamenii întâlniți, din vreme în vreme, ne privesc cu ochi suspicioși. Liniștea, pe care o doream cu ardoare cu ore în urmă, acum îmi pare apăsătoare. De fapt, e la stânga. Și, cum urcăm, când cu ochii în harta de pe telefon, când scrutând bezna, filmul după-amiezii mi se derulează cu rapiditate – e abia prima zi în Maroc, dar s-au întâmplat atâtea că mi-ar ajunge pentru o lună! Zborul de la Bergamo la Marrakech a venit cum nu se poate mai bine: după alergat prin ploaie încercând să prindem câte o frântură din cochetul oraș de sub Alpi, zăduful Marocului mă reumple cu energie proaspătă, deși uscată și haotică. Labirintul aeroportului ne poartă întâi la vamă, apoi către un stand de unde cumpărăm o cartelă locală și, ulterior, către centrul orașului. Entuziaști, pornim la pas, pe trotuarul lat al unei străzi cu multe benzi, pe care se întrec, deopotrivă, automobile, pietoni, camioane și scutere de tot felul. În aer, mirosul de combustibil prost ars împrăștie o senzație apăsătoare, de capăt de lume. Culmea, din ea se nasc visuri, zâmbete și zbor alert către necunoscutul ce mă așteaptă în față, provocându-mă să-l descopăr. -Hai că suntem aproape! mă trezește Edi, arătându-mi luminile de la casa din apropiere ce ar trebui să fie hostelul nostru. Completăm niște hârtii cu tot felul de date despre noi, ni se oferă informațiile despre mersul lucrurilor și apoi suntem conduși pe niște scări exterioare către camera ce ne va fi casă timp de două zile. Nu sunt obișnuit să folosesc formele turistice de cazare în călătoriile mele, dar în această scurtă evadare sunt nevoit să fac această concesie. Interiorul este decorat simplu, cu gust, într-o notă specifică. Lumina caldă, aruncată filtrat peste încăpere, conferă un aer străin, dar primitor. Patul, îmbrăcat într-o pătură țesută cu motive tradiționale, mă îmbie la odihnă. Una peste alta, camera nu e rea – nu o să ii duc dorul cortului cu care m-am învățat să împart nopțile pe drumuri. Deși obosit, ies să caut un loc de unde să fotografiez valea, încercând să unesc bolta numai stele cu luminile artificiale ale pământului. Sub liniștea serii, firul întrerupt cu brutalitate mai devreme, se înnoadă de la sine: cum am ajuns aici? mă întreb. Piața Jemaa el-Fna, inima emblematică a Marrakechului, își aruncă culorile muzicale până la noi, doi zăpăciți în căutarea microbuzelor de Imlil, destinația serii. Conduși de GPS pe baza unor informații de pe un forum găsim așa-numitele “taxiuri colective” și, brusc, ne transformăm în atracția străzii – din toate părțile, localnicii ne asaltează cu nume de localități și cu oferte, doar să îi alegem pe ei. Din mulțime, un marocan deloc prezentabil ne iese în cale, ajutându-ne să descurcăm ațele încâlcite. Dar nu avem bani, așa că ne conduce, printre oamenii agitați și mașinile îngrămădite în intersecții, către o bancă, așa cum îl...

Citește mai mult

Troc

Scris de | 21 02 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Troc

Mi-e dor de-un infinit închis între cercuri, Care să se-avânte mai sus chiar de noriA nemuririi întinsele vrejuri,A cel ce tu ești, când ești gata să mori. Nu e metaforă aspră ca viața, Ce te învârte, abrupt, pân’ te ștergi. Nu e plăcută deloc dimineața, Când te trezești și la fel cum erai, încă ești. Dincolo de soarele ce-n flăcări apune,Grăbit spre un orizont mai curatE ultima izbucnire a unei inimi ce spuneCă totul s-a dus și că plânsul ți-e spart. Nu este cale de mers prin pustie, Iar în furtuni ți se șterg chiar și pașii:Rămâne a morții senină urgieCare te-aduce pe câmpul de mână cu lașii. Nu este dor mai mare în mine, Decât să sparg vârtejuri de-abis…Mai vreau o silabă de-un pic de mai bine, Să schimb greu coșmar, pe un dram sec de...

Citește mai mult