Blog


De ce mediocritatea e bună

Scris de | 18 03 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

De ce mediocritatea e bună

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit. Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați. Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul. Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute. Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme. Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc. Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire. Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine. Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult. Intrăm, pe nesimțite, într-o cursă care nu se poate sfârși decât cu abandon. Un abandon nu neapărat fizic, dar sigur unul al fericirii de a fi în viață. Performanța rămâne, dincolo de toate, o utopie. Puțini suntem construiți pentru succes, majoritatea suntem doar carne de tun care nu contează decât în statistici. Și, dacă tocmai ai impresia că te scufunzi și mai tare în inutilitate, mai așteaptă două secunde: a înțelege că nu ești făcut pentru a fi în vârful piramidei te face să crești în proprii ochi, nu să scazi! Stima de sine e dată de diferența dintre ceea ce crezi că ești și ceea ce ești, de fapt....

Citește mai mult

Liniștea din necuvinte

Scris de | 14 03 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Liniștea din necuvinte

Mi-e dor să ascult liniștea din necuvinte,Cu ale lor împletiri de argint lustruitCe-aduc șoapte mulțime în minte,De când încă aflam cum e în iubit. Mă arunc către cerul mai negru ca noapteaSă caut lumina ce zbate din el – Mai lasă-mi o urmă de bine în carteaCe-o scrii la plecare, s-o citesc tot la fel. Nu e durere mai mare în sufletul singurDecât amorsare de-amurg în culori –Cu roșul din ele încep să mai gângurMetafore, versuri și rime din sori.  Închid ochii în așteptarea de gheațăA zilei de mâine ce nu vreau să vină.Îmi strâng peste inima cârpă o zdreanță,Crezând c-o s-apară și-un pic de lumină....

Citește mai mult

Oameni și oameni

Scris de | 12 03 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Oameni și oameni

Probabil asta este înțelepciunea supremă: să ajungi să îi iubești pe cei din viața ta ca și când ar rămâne acolo o veșnicie, deși știi că vor pleca chiar mâine. Pe unii nu-i alegi, trebuie să îi iubești așa cum îi găsești. Până la urmă, nu doar ei îți strică viața ci și tu le-o încurci pe-a lor din plin. Dar, dacă reușiți să vă sincronizați și acceptați, îți construiești o familie nu doar în acte, ci și în realitate. Cu alții, însă, e mai complicat. Lumea e plină de indivizi comuni, dar care se cred speciali. În linii mari, toți suntem la fel – doar unele detalii ne diferențiază. Trăind, te lovești de tot felul de oameni. Majoritatea sunt străini și străini îți rămân. Unii se dovedesc străini chiar și după ce ai dormit cu ei în pat, dar sunt câțiva care îți devin apropiați. Cu ei, traiul parcă capătă sens. Îi numești prieteni, chiar dacă nu toți te consideră la fel. Povestești, te joci, explorezi, te bucuri alături de ei de tot ceea ce lumea asta are de oferit. Treceți împreună prin greutăți, dar și prin fericiri. Sunt, totdeauna, lângă tine. Ei, evident, reprezintă cazurile rare. În celelalte, lucrurile nu stau chiar așa roz. De multe ori rămâi singur, fix când aveai cea mai mare nevoie de cineva. Constați, cu stupoare, că rolul ți s-a terminat și că e vremea să ieși din scenă, chiar dacă tu mai ai de zis câteva replici. Pentru unii, ești stâlp când îi bate furtuna. Pentru alții, ești vâslă când nu bate vântul. Pentru cineva, devii batistă când sufletul îi e sfâșiat. Pentru altcineva, portofel când buzunarele îi sunt găurite. De la fiecare, primești câte un rol. Efemer, așa cum sunt toate pe lume. Iar când îți vine rândul, nu ai de la cine să ceri, teatrul e pustiu… Uneori, te gândești dacă ei se gândesc la tine. Dacă, în tumultul nebun al societății, există oameni care se opresc și zic, în sinea lor, de bine. Cărora le e dor să te vadă, să te asculte râzând sau să se bucure cu tine în preajmă. Te întrebi dacă, așa cum uneori tu le simți lipsa, și tu însemni ceva pentru ei. Dar, cum tăcerea spune mereu fix ce nu vrei, nu o să afli niciodată. În timp, te obișnuiești. Nu mai oferi și nu mai aștepți să primești. Cu durere, înveți să te pui mereu pe tine primul – dacă ai loc și pentru ei, mai vezi. Îți înșiri, deci, zilele, egoist, dar și fără satisfacții. Există însă și altfel de oameni: cei distanți, dar care îți sunt aproape. Aceia cu care nu interacționezi decât rar și, de cele mai multe ori, indirect: un comentariu de susținere pentru ceea ce faci, un mesaj cu privire la ceva ce i-a inspirat, o vorbă bună când nu îi vede nimeni. Bulversat, înțelegi că sufletele pot fi apropiate, indiferent cum s-au întâlnit, cât s-au cunoscut sau cât vor rămâne împreună. Și aceștia – oameni pe care parcă nu îi meriți – compensează din plin lipsa celorlalți. Până la urmă, întreaga viață nu e decât un joc al întâlnirilor necontrolate – nu știi niciodată cine merită și cine nu, cine te va susține sau abandona, cine se va bucura alături de tine sau cine te...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (2)

Scris de | 11 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (2)

Fragmentând Atlasul Cu Atalsul in spate Nu îmi place să lenevesc dimineața, dar astăzi fac o excepție: corpul, învățat cu ora din țară, e gata de treabă prea devreme. Din păcate, am aflat că nu putem merge pe vârf fără un ghid local, așa că noul plan al zilei ne permite o trezire decentă și fără grabă. Amân soneria de câteva ori, deși gândurile despre eșecul turei neîncepute mă țin într-o somnolență de fațadă – odată cu lumina sporadică a dimineții, sar pe terasă și aștept soarele, privind în golul dintre satele răspândite pe versanți. Cu harta în mână, încropesc un traseu care, deși nu ne duce în inima Atlasului, ar trebui să ne descopere câte ceva din frumusețea sălbatică a zonei, ca o consolare de pus pe rană. Ieșim dintre case urmând niște localnici, pe o potecă ce urcă lin pe firul unei ape. Avem câteva dificultăți de orientare, dar apoi dăm de un drum principal care merge pe vale, trecând pe lângă un sat înghețat în timp. Pentru mine, întâlnirea cu arhitectura locului constituie o noutate pe care o notez, mental, pentru păstrare: construcțiile sunt simple, din beton sau cărămidă, fără fațade impunătoare și fără acoperișuri – ca un om pleșuvit devreme, casele se termină brusc, reflectând razele timide ale soarelui. Munții, însă, oferă zonei o măiestrie de tablou: ariditatea de la bază se pierde, treptat, în albul zăpezilor sclipitoare de pe vârfuri. La marginea civilizației, un polițist ne obligă să ne întoarcem, confirmându-ne veștile rele: nu putem înainta nici măcar până la refugiu. Cu un amestec de supărare și frustrare în suflet, ne întoarcem să obținem, totuși, maximum de la ziua care ne stă în față. Apucăm printr-o livadă de meri ce așteaptă, înșirați în terase, primăvara. Iarba își arată deja colțul verde sub ramurile pomilor, dar ei trebuie să mai rabde. Natura își urmează cursul în pace, lăsată neperturbată. Continuăm, urcând pe niște cărări în trepte, către o potecă ce ne primește dincolo de sat, pe marginea dealului. La umbră e frig de ne clănțăne dinții, în vreme ce la soare ne topim sub efort, astfel că alternăm mersul cu multe pauze, în care ne reglăm temperatura. Panta devine abruptă, însă apoi ne varsă într-o pădure de pini al cărei loc clar nu e în uscăciunea zonei, dar care oferă un farmec deosebit, umplându-ne cu energie. -Uite două persoane acolo sus! exclam eu, observând siluetele pierdute printre bolovanii zidului năprasnic din fața noastră.   Instant, schimbăm traseul: nu mai traversăm torentul ce ne taie calea, ci urmăm fantomele albicioase de deasupra, afundându-ne în umbra colosului numai gheață ce străjuiește aria. Înaintăm greu, croindu-ne calea printre pietre și ierburi uscate, alunecând adesea pe pământul nisipos, nelegat. Nu avem nicio țintă, dar explorarea ad-hoc mă încântă: din când în când, o ieșire din standarde nu strică. Uneori pe brânci, ne chinuim să atingem creasta, pe o pantă abruptă ce ne stoarce de puteri. Strâng din dinți și gâfâi accelerat – altitudinea începe să se simtă – dar trasul de cel care sunt către cel care pot fi mă motivează să merg mai departe.   Când îi ajungem, ei se pregătesc de plecare – ne salutăm scurt și ne vedem fiecare de ale noastre. Ei coboară către asfalt, noi facem un ocol scurt inițial, dar care se prelungește...

Citește mai mult

Sunt un frustrat

Scris de | 6 03 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

Sunt un frustrat

Nu că nu am fi toți, dar hai să mă rezum doar la mine. Mă frustrează multe pe lumea asta, știu. Sunt, în adânc, un optimist: cred și sper că planeta poate fi mai bună decât este, așa că lupt. Cam fără rezultat… Mă frustrează promovarea non-valorilor. A trendurilor ieftine și a superficialității. Urăsc consumul, confortul și toate „beneficiile” pe care lumea modernă ni le oferă. Și gălăgia. Și timpul petrecut pe Internet. Și relațiile care suferă pentru că stăm cu telefoanele în mână. Și politica, cu toate nulitățile ajunse în funcție. Și profesorii comuniști. Și prietenii care te caută doar când au nevoie de tine. Și oamenii care se leagă de cum le spui, ca să ignore ce le spui. De asemenea, mă frustrează că femeile nu mai sunt femei. Vor independență. Vor carieră. Vor să arate că se descurcă singure și că le pot face ele pe toate. A avea grijă de cei dragi a devenit o idioțenie, dar a avea grijă de șefi, e virtute. Evident, nici cu bărbații nu îmi e rușine: am ajuns o adunătură de plângăcioși, preocupați de asortarea hainelor, de lăsarea gleznelor goale și de pensarea sprâncenelor. Să fim responsabili, maturi și puternici, am uitat. Asta presupunând că am știut vreodată. Mă frustrează și moda, goana aceasta după cârpe uitându-le scopul. Și schimbatul smartphone-urilor periodic. Și mâncatul în oraș sau dormitul la hoteluri. Și aglomerarea vieții cu lucruri. Și cheltuitul banilor doar pe plăceri. Practic, cam tot ce ține de aparențe, îmi dă cu rest. Urăsc răutatea dintre oameni. Invidia, duplicitatea și diplomația. Dacă am fi mai direcți unii cu alții, am construi legături mai puternice. Așa, ne ascundem după măști cosmetizate, care devin, în timp, ziduri. Mă frustrează falsitatea. Sau o fată care îmi spune să o iubesc pentru suflet, dar ea se îngrijește doar de corp. Cu machiaj, țoale și altele. Nu pot accepta fuga de responsabilitate, traiul (doar) în prezent și mândria de a fi „milenial” – zero realizări, dar aroganță ca pentru 1000. E frustrant să faci parte din cea mai de rahat generație a ultimilor 200 de ani! Dar așa stau lucrurile și mergem înainte… Peste toate, mă frustrează singurătatea. Atât de puțini mai stăm pentru ceea ce contează! Căci, dacă te ridici și îți asumi cu voce tare valorile, ești marginalizat. Am ajuns să preferăm falsuri frumos ambalate, decât autenticitate brută, care uneori rănește. Suntem niște victime care luptăm pentru mila societății. A, mă mai frustrează ceva: că sunt un frustrat care nu vede nicio cale de ieșire din groapă. Sau, dacă o vede, își dă seama că nu merită efortul să iasă de acolo, lumea la fel o să rămână și peste ani. P.S: Chiar dacă unele frustrări sună a pozitiv (adică e bine să te deranjeze, de exemplu, incultura), să fii frustrat nu e niciodată de bine. Asta ca să îi scutesc pe cei care se pregăteau să ridice...

Citește mai mult

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (1)

Scris de | 4 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (1)

O altă lume Cred că e la dreapta, îmi spun, încercând să ghicesc poteca pierzându-se dincolo de raza frontalei. -Hai pe aici! expun cu voce tare, luând-o, curajos, înainte. Suntem în Imlil, un sat înghesuit la poalele munților Atlas, locul de pornire către Toubkal, cel mai înalt vârf al Africii de Nord. E aproape 21:00 și ne căutăm, zăpăciți, cazarea rezervată cu doar câteva minute înainte pe Internet. Potecile șerpuiesc în toate direcțiile, iar oamenii întâlniți, din vreme în vreme, ne privesc cu ochi suspicioși. Liniștea, pe care o doream cu ardoare cu ore în urmă, acum îmi pare apăsătoare. De fapt, e la stânga. Și, cum urcăm, când cu ochii în harta de pe telefon, când scrutând bezna, filmul după-amiezii mi se derulează cu rapiditate – e abia prima zi în Maroc, dar s-au întâmplat atâtea că mi-ar ajunge pentru o lună! Zborul de la Bergamo la Marrakech a venit cum nu se poate mai bine: după alergat prin ploaie încercând să prindem câte o frântură din cochetul oraș de sub Alpi, zăduful Marocului mă reumple cu energie proaspătă, deși uscată și haotică. Labirintul aeroportului ne poartă întâi la vamă, apoi către un stand de unde cumpărăm o cartelă locală și, ulterior, către centrul orașului. Entuziaști, pornim la pas, pe trotuarul lat al unei străzi cu multe benzi, pe care se întrec, deopotrivă, automobile, pietoni, camioane și scutere de tot felul. În aer, mirosul de combustibil prost ars împrăștie o senzație apăsătoare, de capăt de lume. Culmea, din ea se nasc visuri, zâmbete și zbor alert către necunoscutul ce mă așteaptă în față, provocându-mă să-l descopăr. -Hai că suntem aproape! mă trezește Edi, arătându-mi luminile de la casa din apropiere ce ar trebui să fie hostelul nostru. Completăm niște hârtii cu tot felul de date despre noi, ni se oferă informațiile despre mersul lucrurilor și apoi suntem conduși pe niște scări exterioare către camera ce ne va fi casă timp de două zile. Nu sunt obișnuit să folosesc formele turistice de cazare în călătoriile mele, dar în această scurtă evadare sunt nevoit să fac această concesie. Interiorul este decorat simplu, cu gust, într-o notă specifică. Lumina caldă, aruncată filtrat peste încăpere, conferă un aer străin, dar primitor. Patul, îmbrăcat într-o pătură țesută cu motive tradiționale, mă îmbie la odihnă. Una peste alta, camera nu e rea – nu o să ii duc dorul cortului cu care m-am învățat să împart nopțile pe drumuri. Deși obosit, ies să caut un loc de unde să fotografiez valea, încercând să unesc bolta numai stele cu luminile artificiale ale pământului. Sub liniștea serii, firul întrerupt cu brutalitate mai devreme, se înnoadă de la sine: cum am ajuns aici? mă întreb. Piața Jemaa el-Fna, inima emblematică a Marrakechului, își aruncă culorile muzicale până la noi, doi zăpăciți în căutarea microbuzelor de Imlil, destinația serii. Conduși de GPS pe baza unor informații de pe un forum găsim așa-numitele “taxiuri colective” și, brusc, ne transformăm în atracția străzii – din toate părțile, localnicii ne asaltează cu nume de localități și cu oferte, doar să îi alegem pe ei. Din mulțime, un marocan deloc prezentabil ne iese în cale, ajutându-ne să descurcăm ațele încâlcite. Dar nu avem bani, așa că ne conduce, printre oamenii agitați și mașinile îngrămădite în intersecții, către o bancă, așa cum îl...

Citește mai mult

Troc

Scris de | 21 02 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Troc

Mi-e dor de-un infinit închis între cercuri, Care să se-avânte mai sus chiar de noriA nemuririi întinsele vrejuri,A cel ce tu ești, când ești gata să mori. Nu e metaforă aspră ca viața, Ce te învârte, abrupt, pân’ te ștergi. Nu e plăcută deloc dimineața, Când te trezești și la fel cum erai, încă ești. Dincolo de soarele ce-n flăcări apune,Grăbit spre un orizont mai curatE ultima izbucnire a unei inimi ce spuneCă totul s-a dus și că plânsul ți-e spart. Nu este cale de mers prin pustie, Iar în furtuni ți se șterg chiar și pașii:Rămâne a morții senină urgieCare te-aduce pe câmpul de mână cu lașii. Nu este dor mai mare în mine, Decât să sparg vârtejuri de-abis…Mai vreau o silabă de-un pic de mai bine, Să schimb greu coșmar, pe un dram sec de...

Citește mai mult

Niciun rost

Scris de | 2 02 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Niciun rost

Respiri. Constați plângând realulUnei sosiri pe alte culmi,Te leagănă pe brațe valulCelei ce „mamă” o să-i spui. Tot crești. Fără să știi spre undeÎncerci s-alergi, ca să cuprinzi. Asculți cum glas de șoapte blândeTe cheamă, pașii să-ți perinzi. Frumos. Așa-i la tinerețe,Deși dilemele se strâng. Nu ai uitat să dai binețeCelor ce-n spate stau și plâng. Ai cale lungă. Către zare Te-avânți cu visuri de mărgean…De-acum, ajuns-ai și tu mare, Cu forțe strânse, de oștean. Te temi. Dar frica nu-i virtute,Așa c-alegi, cu mult curaj,Să explorezi nu căi bătute,Chiar sufletul ți-ai pune gaj! Și-o faci. Cu clipe adunateTe lauzi că ești cineva. Târâș spre țintele sperateÎncerci s-ajungi oareceva. Dar obosești. Căci goana doareȘi nu te poartă pe visări! Ești, totuși, om – iar omul moare, Oricât se-avântă el spre zări! Oftezi. Căci înțelegi, cu lacrimi,Cum viața nu așa se-așază…Constați c-ai strâns buchet de patimiCe se stâlcesc acum în vază. Însă, gonești. Ca într-o cursăUnde sosești pe locul doi!Scrâșnești să-ntreci a vieții bursă, Dar cazi, amarnic, în noroi. Și plângi. Cum n-ai făcut vreodată,Suspini cu noduri în gâtlej. Vezi calea-n față, înfundată,Și totu-n jur doar un vârtej. Te zbați. Sfârșind în agoniaDin disperare făurită;Îți râde-n față ironiaDe viață lungă, prost trăită. Apoi oprești. E libertateÎn abordări de infinit…Din fericiri nu depărtateE timp să guști, nestingherit. Deci, înțelegi. Cum e cu viațaCând te grăbești ca să obții: Se subțiază sigur ațaCând lupți să ai, dar nu să fii. … Coboară, azi, din nebuniaCe ne-a cuprins ca într-un laț.Hai să-nvățăm ce-i fericireaCe ne așteaptă la un braț! Și-n ziua-aceea, de lumină,Vom fi senini, pe propriul drum,Cu-o inimă ce tot alinăAmarului din sine scrum! Va merita atunci efortulDe luptă, zbatere și chin: Vom ști că ne-am adus aportulCătre un cer mult mai...

Citește mai mult

Cândva

Scris de | 30 01 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Cândva

Cândva, stelele șopteau o povesteDe iubire, farmec și gând către bine – Urlau munții-atunci de pe creste,Chemându-mă, zilnic, să vin către mine. Era lumea mai caldă odată,Singurătatea fugea să dispară-n uitări,Țineau sufletele altfel pe tavăSperanțe de inimi legate-n valori. Dar azi a rămas doar chip de-apăsare,Cu vânt șuierând prin cotloane de fier,Ridic apăsat voința-mi spre zare,M-aplec în noroi, încercând tot să sper. La ce? Nu am niciun gram de știință,Doar vreau să descopăr al vieții final!Ating în oglindă-al meu chip de ființă,Cândva, a trăi nu era doar...

Citește mai mult

Sunt în zadar

Scris de | 27 01 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Sunt în zadar

Sunt tot ce sunt și ce voi fi, Dar, tot ce sunt, sunt în zadar.Prefer să fiu cum n-aș mai fi,Și azi, și ieri, nicicând și iar. Îmi caut locul printre astre, Târându-mi pașii prin noroi. Ascult chemări din zări albastre, Rămân străpuns, cu ochii goi. Mă lupt pentru o zi mai bună, Încerc s-ajut cu cel ce sunt. Întind, din când în când, o mână, Celor mai jos de pe pământ. Respir atent la ce-nconjoară, Un trai anost și fără sens,Mă uit la giulgiul ce-nfășoară, A zilelor prezent consens. Mă torn în foc să scap de zgură, M-arunc în hău să mă despart. Alerg spre-a munților alură, Mă mătur din nisip uscat. Înșir cuvinte pe hârtie,Vorbesc în jur când prind curaj,Dar ce să spun bine să fie, Când sufletul în lumi mi-e gaj? Am ape liniștite-n mine,Ce cad cu spume și vâltoriMă scurg prin case doar ruine, A tot ce-am fost fără de nori. Și uit să fiu cum mi se spune, Mai caut să îmi aflu drum.M-opresc la furcile din lume, S-aștept să ard până la scrum. Abia atunci, mai trag speranță,Că voi afla a fi iubitCând în a traiului balanță, Voi fi doar praf...

Citește mai mult

Matematica relațiilor

Scris de | 17 01 2019 | Despre: de meditat | 1 comentariu

Matematica relațiilor

1 + 1 = NOI. Așa s-ar rezuma ecuația unei relații de cuplu. La modul ideal, cel puțin, căci în realitate necunoscutele încurcă socoteala simplă a așteptărilor. 1 + 1 = EU. Cam așa stau, de fapt, concluziile. Iar asta nu e de rău, dacă pui lucrurile în context. Nu neapărat de rău, cel puțin. Că nu mai suntem în stare să construim relații durabile e un fapt. Ca oameni, ne găsim paralizați în fața schimbărilor sociale, economice și emoționale, încercând să abordăm viitorul cu metode care funcționau doar în trecut. Astăzi, lumea se învârte diferit decât acum câteva sute (sau, mai bine zis, zeci) de ani, iar romantismul cu care am crescut nu face decât să adâncească prăpastia dintre standarde. Nimic nu te împlinește mai tare ca o relație cu o persoană de sex opus – și, totuși, nimic nu te dărâmă mai rău. Care este, deci, cheia care face diferența? Cum să abordezi situația în așa fel încât ceea ce construiești să nu se năruiască peste noapte? Ca să fiu sincer, habar nu am! Nu pentru că nu aș putea să îmi dau cu părerea, ci pentru că nu cred în rețete. Suntem persoane dinamice, care, deși asemenea când vine vorba de nevoi, suntem diferite în fața împlinirii acestora. A înțelege, însă, ce căutăm într-o relație e crucial pentru buna ei desfășurare ulterioară. Bărbații și femeile funcționează în cu totul alți parametri. Avem – în linii mari – aceleași corpuri, dar creierele sunt departe de a se asemăna. Fiecare, deci, caută și abordează ideea de cuplu/familie prin prisma propriilor ochelari. Fără să despic firul în patru, femeia vrea siguranță. Nici mai mult, nici mai puțin, doar siguranță! Din această cauză alege un bărbat cu bani și putere, uneori mult mai în vârstă decât ea. De asta te toacă mereu să îi spui că o iubești (chiar și când e evident), cerându-ți gesturi de afecțiune. De asta, până la urmă, nu e niciodată mulțumită: nici de tine, nici de casa în care stați, nici de ultimul concediu etc. Și, tot de asta, adună haine și pantofi, se machiază excesiv și se dă în spectacol pe internet: are nevoie de resurse și de validarea pe care o primește, de la ceilalți, prin ele. Bărbatul, în schimb, e mai simplu. Obișnuit să se descurce singur, gata oricând să dea piept cu pericolele vieții, el vrea un context stabil, care să nu îi chinuie mintea la fiecare pas. Vrea, deci, o viață predictibilă, unde cauza X să determine efectul Y. Și mai vrea sex, dacă tot a venit vorba. Și liniște. Cât mai multă. Alături de o femeie frumoasă (lângă care se va simți mai bărbat), dacă se poate. Ca să relaționeze, cei doi intră într-un joc riscant, dar care poate să le aducă câștiguri pe măsură. Practic, într-o relație are loc un troc: dacă îmi oferi ceva atractiv, îți ofer și eu ce cred că am atractiv. Dai ca să primești și primești ca să dai – tot ce ajunge în zona cu investitul necondiționat e o prostie fantastică care sporește nefericirea. Știu, sună cinic, dar realitatea asta arată: relaționăm ca să obținem, chiar și atunci când (aparent) nu obținem nimic (sau nimic plăcut)! Când înțelegi că ești într-o relație pentru ceea ce primești, abia atunci poți începe să construiești....

Citește mai mult

Singurătatea

Scris de | 16 01 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Singurătatea

Prea multa liniște din juru-mi,Mă strânge-n menghină de timp – Admir cum gingaș tu îmi murmuri,Că uit să fiu și să mai simt. Nu văd prin bezna ce-nconjoară,A sufletului albe taine – Inspir adânc – a câta oară? – Tot căutând a tale haine. Nu ești reală, nu exiști, Dar ești în tot ce sunt și-am fost. Refuz să-ți umplu ochii triști, Mai sper, să aflu, totuși, rost! Încerc, în zile și-nserare,Să te descopăr cum nu ești.Mă mângăie-a naturii boare, Purtând parfum de aspre vești. Nu e nimic în depărtare, Iar viitorul e doar vis – M-aplec, cu-o ultimă suflare, M-așez pe margine de-abis. Și iau singurătatea-n brațe, Să ne iubim ca doi nebuni. Las adâncimea să ne-nalțe,Zburând, senini, spre alte...

Citește mai mult