Blog


De ce votul e o iluzie (frumos ambalată, dar fără implicații reale)

Scris de | 8 11 2019 | Despre: reflectii | 2 comentarii

De ce votul e o iluzie (frumos ambalată, dar fără implicații reale)

Mai avem puțin până la vot și, deși mi-am promis că nu îmi dau cu părerea, nu pot să nu o fac. De ce? Pentru că privesc în jur și constat niște exagerări care ne-au intrat atât în sânge că nici nu le mai realizăm! Oricum, subiectul e complex, lung și generator de polemici, așa că țin să menționez că ce spun aici nu are valoare exhaustivă, dar dacă ridică niște întrebări și provoacă la gândire, pentru mine e suficient! O să notez „cu liniuță” câteva gânduri, în ordine aleatorie: A nu vota e tot un drept, ca și cel de a vota. Am obosit enorm să aud că doar cei care votează sunt cetățeni adevărați și responsabili! Că, dacă nu votezi, ești un fel de rebut ieftin al țării în care trăiești…E adevărat, există implicații în a nu merge la vot, dar există implicații și în a merge! Așadar, abținerea în fața alegerii nu înseamnă o lipsă de implicare, ci decizia cea mai bună pentru persoana respectivă, în contextul dat. Dezvolt în punctul 2:A vota nu e tot una cu a vota pe cine trebuie. Premisa alegerilor este aceea că cei înscriși sunt în politică pentru că merită. Ei bine, nimic mai greșit! Motivele pot fi diverse, dar meritocrația sigur nu este unul dintre ele. De aceea, a merge la urne nu înseamnă și că puterea care ți-a fost dată, ca cetățean, se va și materializa în ceva constructiv. Când ai în față doar alegeri proaste – și așa sunt toate, doar că unele nu sunt dovedite – aproape că nu mai contează pe care din ele o alegi! Când toate mâncărurile sunt stricate pe masă, din orice farfurie ai gusta, tot o să ai indigestie! Ajung astfel la punctul 3:Politicienii vor binele lor (și al partidului), nu al tău ca cetățean. Aici mi se pare că dăm cel mai adesea „fail” indiferent de nație. Oameni buni, chiar nu înțelegem că politica e un joc murdar, unde nu ajung decât oameni…murdari?!? Și, în cazul în care cineva corect intră în mocirlă, nu poate rămâne astfel, pentru că troaca e prea împuțită… Pur și simplu, sistemul politic și democrația este gândită nu pentru omul de rând, ci pentru cel din vârful piramidei, care are acces la putere, la bani și la influență. De asta, votul este o ditamai amăgirea: nu poți schimba, la modul real, nimic esențial, ci doar mize fără mare importanță! Votul tău e mai puțin important decât crezi. Aici îmi voi lua „hate” mare (dacă nu mi-am luat deja!), dar nu îmi pasă prea tare. Realitatea susține ce spun: cu cât ai mai mulți votanți, cu atât ponderea fiecărui vot e mai mică! Matematic vorbind, votul tău contează când ceilalți nu ies la vot – chiar dacă nu e reprezentativ, el atunci are cea mai mare putere. De aceea, trebuie regândit sistemul: o societate condusă la nivel local cu autonomie cât mai mare, ar oferi votului o putere enormă! Iar atunci, cu siguranță politicienii ar fi mai responsabili și mai puțin egoiști (atât cât se poate), pentru că interacțiunea cu alegătorii ar fi una reală, umană. Democrația este supralicitată ca formă de guvernare. Iarăși „hate”. Îl aștept! Dar oricine privește deschis în jur, vede că democrația așa cum o știm, nu ne prea ajută. Facem –...

Citește mai mult

Unde suntem cu țara

Scris de | 4 11 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

Unde suntem cu țara

Ne aflăm în prag de alegeri, unele din cele mai importante. Nu atât prin rolul pe care un președinte în are – constituția limitează destul de mult – cât prin încărcătura pe care o astfel de funcție o oferă și impactul politic pentru partidul asociat câștigătorului. Dar cu cine să votăm? Ne place să credem că în democrație e bine, că e cea mai bună formă de organizare. Poporul – nu-i așa? – conduce! Dar oare așa stau lucrurile? Cum, dacă toate opțiunile sunt proaste? Nepregătiți, corupți, jalnici…așa sunt toți candidații ce mâzgălesc buletinele de vot. De ce însă nu avem pe cine alege? Pentru că noi, românii, suntem exact cum sunt și politicienii care ne conduc. Și ei vin dintre noi, deși îi tratăm ca niște corpuri străine, ce nu ne aparțin. Unde suntem cu țara? Nici nu ne imaginăm în ce fund de groapă plină cu mizerii! După un meci de fotbal, găsesc un ceas pe teren. Îl aduc în vestiar, întreb al cui este, cineva îl revendică. Lumea, sceptică. El, că e al lui. Curg glumele. Obosit, nu iau în seama. Plec. Ulterior, constat că sunt fraier: ceasul e al altcuiva, nu dintre noi, iar eu mă simt ultimul prost. Mai mult, sunt și iresponsabil, pentru că ar fi fost datoria mea să îl înapoiez. Încerc, deci, să repar scăparea: cer ceasul înapoi. Glumețul refuză. Ba insistă în prostia lui: am glumit, îl dau eu înapoi, îl păstrez dacă nu vrea nimeni, mi l-ai dat mie! De două ori în nici 24 de ori, rămân mai prost – oameni cu care mă văd săptămânal, pe care îi credeam altfel, se dovedesc penibili. Merg pe stradă, cu bicicleta, dau de tot felul de șoferi. Taximetriști, bucureșteni, alții iresponsabili și aroganți. Se parchează unde se vrea, se blochează benzile pentru a cumpăra covrigi, se taie calea fără semnalizare sau/și asigurare. Mai mult, când atragi atenția, te expui agresivității, înjurăturilor și riscurilor nebănuite. Oameni buni, totul e o iluzie. Suntem cu țara în hazna, iar asta nu e vina politicienilor, ci a tuturor! Ba nu ne facem partea, ba ne-o facem prost, ba înghițim mârlăniile altora! Trebuie să recunoaștem: în esență suntem hoți, mincinoși și perfizi! Îi apreciem pe cei care se descurcă, îi aplaudăm pe cei care ne fură, îi votăm pe cei mai corupți. De secole, deștept e cel care știe cum să măsluiască zarurile, nu cel responsabil, care îl respectă pe cel de lângă el. Inima noastră știe, în adâncuri, că suntem ca ei, ca cei pe care îi ocărâm la TV – fiecare zi afară din casă sau în lumea internetului ne dovedește asta. Încă o dată, privesc în jur cu dezamăgire, nervi și frustrare – nu mai văd nicio soluție! Dacă pentru un ceas nu ne putem mobiliza să găsim proprietarul, cum să ne dăm mâna pentru lucruri mai mari? Dacă pentru un ceas ies eu acuzat că vreau să îl țin – caz clasic de hoțul strigă hoțul! – cum să fie altfel în proiecte sociale, civice sau de țară? Cum, dacă suntem cu țara în groapă, iar cu noi deasupra ei, sufocând-o? Într-o vreme, credeam în forța de schimbare a celor mulți, a celor buni. Nu am numere, dar mai există o sămânță fragilă în suflet care vrea să crească în bunătatea...

Citește mai mult

Prin infernul celei mai tinere țări din Europa

Scris de | 30 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Prin infernul celei mai tinere țări din Europa

La cort, viața se apropie mult mai tare de ritmul natural al omului: dormi odată cu noaptea, te trezești odată cu lumina. Simți, pe pielea ta, schimbările mai profund, iar acestea determină un anumit fel de răspuns, unul pe care din confortul modernității nu îl întrevezi. Ieșim la întâlnirea cu soarele chinuiți, doritori de mai multă odihnă. Căldura însă este insuportabilă – se anunță o zi dificilă. În timp ce împachetăm, admirăm lanțul muntos pe care l-am fi putut traversa, dacă nu am fi întors spatele efortului, ca lașii. Versanții sunt lipsiți de vegetație, dar abrupți, caracteristici unei zone calde, cu multă stâncă golașă. Probabil că sus, în pasuri, temperatura e mai înțelegătoare cu oamenii. Pornim la drum zăpăciți de zilele săptămânii: am pierdut socoteala, decalându-ne cu o zi. Practic, cum rutina bicicletei s-a instalat pe deplin, am amestecat denumirile. E prima oară când ni se întâmpla astfel în toți anii de călătorie, deci probabil că îmbătrânim. Sau ne plictisim, nu știu. Un defileu interesant în Kosovo, cam maximum zilei în materie de natură. Avem plat în program, din nord-vestul Kosovoului traversăm până în sud-vest. Singura atracție pe listă este Prizren, orașul cel mai recomandat de turiști în această țărișoară. Atmosfera e încinsă, și la propriu și la figurat. Haos în trafic, șantiere peste tot, oameni care se bagă în seamă cu o curiozitate debordantă. Pedalăm alene, plictisiți. Încep să regret că nu am testat aventura trecerii ilegale în Muntenegru (pe M9), dar durerea din mușchi mă aduce la realitate. Facem ce putem ca să nu ne dărâmăm: oprim des și îndelungat, timp în care povestim între noi sau în țară. În Prizren sosim după-amiaza, la capătul unei șosele transformată în bulevard cu mai multe benzi. Încă de la intrare, tronează clădirile seci din beton, toate în gri, dar și urme serioase de kitsch modern, importat din Occident. Partea veche însă e cam cum se scria pe Internet, cochetă și atractivă. Vizităm Moscheea Sinan Pașa, veche de pe la 1600, un deliciu de arhitectură, tradiție și culoare. Apoi ne pierdem puțin pe străduțele cu piatră cubică, înghesuite, făcând slalom printre terasele arhipline cu turiști. Îi invidiem puțin pe moment, dar continuăm, lăsându-i să ne invidieze și ei în rest. (Sunt conștient că nimeni nu invidiază un cicloturist, căci efortul pare crunt și lipsa de confort amară. De fapt, modul acesta de călătorie e chiar fain și nu e deloc atât de dificil pe cât pare. Per total, că unele momente da, sunt grele.) Ieșim din oraș epuizați, atât fizic cât și psihic. Căldura ne topește și ultimele resurse de energie, iar înaintarea devine o povară. Mâncare nu prea avem, dar din ce avem prindem la inimă. Până la granița cu Albania, parcă ne descurcăm mai bine. Intrăm pe autostradă, iar toate amintirile cu prima excursie în această țară mă învălmășesc buluc, grămadă. Nimic nu s-a schimbat, cu excepția infrastructurii care e mai dezvoltată, cu un număr mult mai mare de mașini pe șosele. În rest, aceeași mizerie, același stres constant cu șoferii, aceeași munți și aceeași căldură sufocantă – clar, trebuie să venim în sud primăvara sau toamna, în niciun caz în august! Starea de spirit după o zi petrecută la 300 m altitudine, în 36 de grade la umbră. În Kukes apucăm mai spre sud, dar trebuie să...

Citește mai mult

Ultimele zile în Muntenegru

Scris de | 23 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Ultimele zile în Muntenegru

Spre munții muntenegreni, înainte de urcările crunte spre Kosovo. Îmi plac enorm diminețile la munte, când soarele își aruncă razele peste cortul umed de rouă, în vreme ce eu strâng sacul de dormit mai aproape ca să mai adun puțină căldură! E ceva mitic, ancestral, adânc impregnat în ADN-ul uman care ne face să tânjim după simplitatea și liniștea vieții din natură, iar dimineața acest ceva capătă valențe eterne. Din această cauză iubesc cicloturismul: pot să mă bucur de frumusețe autentică dincolo de efort, de frig sau de oboseala cumulată. Pornim destul de târziu la drum, dar după ce ne-am rupt corpurile și mințile în Durmitor, orice oră pare prea devreme. Din fericire începem la vale, cu o coborâre de kilometri buni care ne scufundă lângă Tara, unul din râurile turcoaz caracteristice ale țării. Peste tot, oportunitățile turistice dau năvală: tiroliană peste canion, rafting în valuri, experiențe culinare etc. Le zicem pas elegant – deși tiroliana îmi cam făcea cu ochiul – și continuăm în amonte, printr-un defileu ce se anunță deja familiar, puțin cam prea cald și cu multă pădure. Totuși, aducem un element de noutate, ca să nu trăim toate zilele la fel: găsim un loc de scăldat în niște bazine naturale, de unde uităm să mai plecăm aproape două ore. Locul de baie al zilei, apa turcoaz face toți banii! La ieșirea din defileul Tarei, cu vegetație specifică zonei. Treptat, ieșim din zona montană înaltă, relieful devenind mai deschis, drumurile mai aglomerate, iar zonele mai locuite. Versanții ceva mai despăduriți sunt doldora de case, cocoțate până pe vârfuri, în tablouri pitorești. Ajunși în Mojkovac, un orășel prăfuit de comunism, ne aprovizionăm serios cu merinde, ne întindem la vorbă în țară cu cei dragi, iar apoi atacăm ultima urcare a zilei, o șerpuire lină de nici 3 kilometri. Din vârf, zburdăm pe o pantă nu foarte înclinată, dar care durează minute în șir, astfel încât, înainte să ne dăm seama, adunăm mai multă distanță decât ne-am propus. Campăm pe un câmp cu iarbă cosită, în mijlocul unui sat, fără ca apropierea oamenilor să ne amenințe sau deranjeze. Ne croim o potecă prin vegetația de lângă râu, cât să nu ratăm spălarea de seară, iar apoi ne întindem la povești în aerul rece al serii. Dimineața ne trezim târziu, grație orei târzii de culcare, așa că decalăm și plecarea neprevăzut de mult. Suntem invadați de limacși scârboși, așa că până îi îndepărtează soarele, luăm micul dejun, strângem bagajul și lipesc două camere sparte. Mănăstire din nu știu ce secol, înainte de a ajunge în zona musulmană a Muntenegrului. Călătoria continuă către Berane, unde virăm către est, către Rozaj. E ultima localitate mai mare din Muntenegru, dar până la ea avem de trecut un pas infinit, foarte abrupt, care îmi amintește că în ultimele zile doar pe urcări am fost și că mușchii au nevoie de odihnă. Din păcate, mai au de așteptat, căci relieful nu se îndulcește cu nimic. Ne îndulcim noi de la un supermarket, de unde Evelin vine încărcat cu de toate, în timp ce eu mă lupt afară cu niște cerșetori fără bun simț care insistă și insistă. Foarte aproape de Kosovo, orașul e marcat de influența de peste graniță: predomină musulmanii, tenul oamenilor e mai închis, traficul pe străzi e haos. Conștientizez că uitasem...

Citește mai mult

Nu mai astept

Scris de | 21 10 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Nu mai astept

În haosul complex, continuu bâzâind al societății contemporane, mă învățasem să aștept. Nemulțumit de joc, îmi înecam frustrarea în a sta, bosumflat, pe margine. Știam că pot câștiga în ring,..dar nu azi. Mâine, mâine voi lupta. Au trecut, astfel, ani. Ani dureroși, cât o veșnicie, în care nu am mișcat nimic. Am alergat, brownian, atât acasă, cât și pe drumuri. Mi-am ocupat timpul cu cărți, aventuri, proiecte. Am investit, zic eu, în relații. Dar, de fapt, toate acestea nu reprezintă nimic. Pentru că, de fapt, am așteptat. Nu m-am descătușat, pentru că nu am avut contextul. Nu am construit zgârie-nori, pentru că cerul era prea sus. Nu am ajuns faimos, pentru că faima implică superficialitate. Și, tot astfel, pentru fiecare eșec, am găsit o scuză. Nu am zburat, pentru că am așteptat ca aripile să îmi fie aduse de altcineva. Nu știu de unde mi-am creionat ideea că, într-o zi, cineva din afară va servi motivația care lipsește creierului meu. Habar n-am de unde prostia că, odată și odată, succesul va lovi, de nicăieri. De parcă ar cădea meteoriți de aur în curtea leneșilor, așa mă mințeam și eu! Deci, am așteptat… Fericirea, totuși, nu vine. Prea adesea un lux supraestimat, prea așteptat. Este și ea un zeu, dar unul care cere sacrificii prea mari. Normalitatea, cu decența ei, este mai ușor de îmbunat. Asta deși oricum traiul a devenit prea strict. Prețul civilizației, altă zeitate cruntă, care oferă prea puțin, nu? Însă, vreau să nu mai aștept. Decid să explorez, chiar dacă aceasta înseamnă să sar în gol, fără perechea de aripi ce încă se lasă așteptată. Tot fără drum, o să mă apuc să îmi construiesc unul. Prioritizat, în funcție de interese. Egoist poate, dar plin de satisfacție. Voi simți, pentru prima oară după ani, cum e să fii liber – descătușarea e doar la un pas! Bineînțeles, trebuie să mai aștept puțin până voi pune toate la cale. Să fie tot vechea așteptare, cea care m-a adus unde...

Citește mai mult

Trag de toamnă

Scris de | 17 10 2019 | Despre: invalmaseala de cuvinte | fără comentarii

Trag de toamnă

Mai trag de tine, toamnă, puțin,Să mă mai bucur de-a ta atmosferă…Încerc să-ți cuprind din ce ai mai divin,Să mă strâng sub clipa și-așa efemeră. Culorile abia se pătează-n văzduh,Pădurea se-ntrece-n concert, simfonie,Iar soarele – astru, ca rege de susSe luptă ca vară să mai tot fie. Prea repede ai venit pe pământ,Ne-ai surprins, iarăși, cu-a ta înghețare!Și mâine – curând – ca pe-un stâlp de mormântVei face din noapte domnia cea mare! Dar, pân’ atunci, mai trag de tine puțin,M-agăț să mai țin de vara din suflet…Iar zilele, nopțile, ce trec și ce vinMă lupt să le-ncânt cu-al meu umblet. Vei fi, ca-n trecut, vrăjitoareCu toane de gri și lacrimi căzând. Uita-vei că-n frig mai rău dorul doare,Vei merge ‘nainte, cu pas nepăsând. Iar în amurg, sub vifor ce cântăGrăbiți spre-adăpost cald de lut,Îi ninge pe oameni cu-o pace prea sfântă,Le pune în suflet gândiri ce n-au vrut. E plină de jale a anului toamnă:Privești către timpul ce repede-a curs. Aștepți să domnească a albului iarnă,Ca jalea din tine prefacă-se-n râs. Dar mai trag, de tine, toamnă, o vreme,Mai sper la poteci colorate-n amurg!Să-mi umplu ființa e toată-a mea vrere,Cu vorbe-nțelepte culese-n drum...

Citește mai mult

Cât de maiestuoasă poate fi o țară?

Scris de | 16 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cât de maiestuoasă poate fi o țară?

Vântul ce zgâlțâie cortul cu putere mă trezește devreme, înainte ca prima rază de soare să se facă simțită. Degeaba mă mai învârt în sac minute bune, somnul nu mă mai ia, iar sforăitul lui Evelin sigur nu ajută. Mă îmbrac și, fără răbdare, ies să îmi ocup timpul cu o carte bună, până vom reuși să ne urnim. La lumina zilei, văd mai bine locul de campare: ne găsim la intrarea către o hidrocentrală, pe un spațiu verde bine amenajat și, evident, interzis. Sper, deci, să plecăm curând, căci nu mă simt deloc confortabil în a călca, cu bună știință, regulile. Constat că în zadar vin dintr-o țară coruptă, în care doar proștii respectă legile, nu am ce îmi trebuie să fiu la fel (sau poate tocmai pentru că sunt sătul de mârlănii, încerc să fiu cum trebuie până la capăt). Pereții de stâncă se ridică sute de metri pe verticală, descoperind un cer senin, aspru cumva. Cochetez cu ideea de a mă întoarce la podul minune de cu seară, dar gândul că astăzi traversăm Durmitorul mă responsabilizează să mă menajez. Așa că rămân la ideea cu cititul, Kindle-ul fiindu-mi un bun companion în singurătate. Dimineața, lângă barajul de pe râul Piva. Plecăm târziu, după ce mă cert serios cu Evelin, ocazie cu care observ, încă o dată, cum doi oameni pot privi același tablou, dar vedea lucruri diferite. El e preocupat de odihnă prelungită, eu de a nu avea probleme absurde. El vrea să meargă puțin și repede, eu mai încet, dar mai multe ore. Deh…după posibilități! Ziua începe lejer, șerpuind pe lângă râu câțiva kilometri cât să ne încălzim. Ba dăm și de o coborâre ce ne umple numai bine entuziasmul pentru ceea ce urmează: câteva zeci de kilometri abrupți, în plină căldură, de la 500 la 1900 de metri. Nimic însă nu avea să mă pregătească pentru „zid”: o șerpuire teribilă, a cărei menire este să ne scoată din defileu până pe platourile înalte ale Parcului Național Durmitor. Muntenegru surprinde prin relieful divers și munții imenși. Nici cu drumurile nu îmi este rușine, construcția acestora este incredibilă! Pe prima urcare a zilei, o șosea cu nenumărate tuneluri, unele chiar în serpentină! Cu apa pe zero și energia la fel, sosim în prima localitate leșinați. Nu găsim decât 2-3 case mai mult pentru turiști și un restaurant, lângă care ne tracem sufletul. Povestim cu niște croați pe motocicletă și, după ce aprovizionăm, continuăm către inima Durmitorului. Nu înaintăm mult, căci vrem să mâncăm, iar apoi să ne odihnim. Nu ne permitem însă, iar coborârea de la orizont ne motivează să urcăm în șa. Iluzie deșartă! Altitudinea pierdută o adunăm iarăși, cu sudoare, într-un sat ca din povești, izolat, cu căsuțe din lemn și cu oameni ieșiți la fân cu unelte rudimentare. Pe margine, un canion infinit ne barează drumul – sperăm că nu trebuie să îl trecem! Dar nu e după speranța noastră, ci după măreția naturii: ne înfundăm la 1200 m (după ce suntem lăsați de un ranger să trecem fără bilet, pentru că nu avea plată cu cardul), iar apoi ne blestemăm zilele pe serpentine fără final, până pe celălalt mal. Către „pas” ne târâm alene, fără nicio motivație. Ziua prea caldă și relieful prea dur, ne-a sfărâmat spiritul…iar dacă nu ar fi fost...

Citește mai mult

Nu te simți viu decât pe marginea prăpastiei

Scris de | 7 10 2019 | Despre: de meditat | 6 comentarii

Nu te simți viu decât pe marginea prăpastiei

Îmi place riscul. Mă hrănesc din competiție. Dau ce am mai bun atunci când mă întrec, cu mine sau cu ceilalți. Ador aventura, necunoscutul și provocările. Fără acestea, nu aș putea să cresc. Fără acestea, viața nu ar fi viață. Există un ingredient în ființa omului care îl face să tânjească după dificultăți. Ca o amprentă în ADN, e scris peste tot să căutăm mai mult. Dacă putem merge, ne dorim să alergăm. Dacă alergăm, vrem să zburăm. Dacă zburăm… Nu suntem construiți pentru relaxare, ci pentru efort, pentru a trage către un potențial personal adesea intangibil, dar care știm că este posibil. Am ajuns unde suntem astăzi, ca societate, datorită indivizilor care și-au asumat riscuri. Doar pentru că au fost oameni care au înțeles că starea de fapt a lucrurilor nu e suficientă, marile progrese au avut loc. Fără toți acești pionieri care nu s-au mulțumit cu puținul, am merge și astăzi pe jos, am trimite scrisori, am spăla de mână sau mai știu eu ce am face! Probabil am freca două bețe în peșteră, de fapt… Week-end-ul acesta a fost un week-end tragic, cu două mari tragedii. Una, mai apropiată mie și urmărită mai de aproape, a fost cea a accidentului din Piatra Craiului, soldat cu doi morți. Cealaltă, mai sfâșietoare, 10 morți și 7 răniți pe DN2, spre București. În bula mea, s-a vorbit și se vorbește enorm de primul, dar nu se spune aproape nimic de al doilea. E interesant cum după o „luptă” apar judecătorii, toți acești copii frustrați care știu evenimentele, care sunt ași în organizarea concursurilor, care au cea mai bună idee despre ce se poate face și ce nu se poate face pe munte, care înțeleg oamenii perfect și care, dacă ar avea puterea, ar face ei dreptate. Oh, ce bine că nu o au! Ce bine că astfel de specimene nu au mai multă autoritate decât cea a unui smartphone prea scump pentru buzunarul lor pe care își pot scrie aberațiile! Citesc cu stupoare cum, indivizi de tot felul, aruncă cu noroi în tot ce prind: în victime, în voluntari, în organizatori, în oameni de munte, în Salvamont, în autorități, în Trump, în Dumnezeu chiar! Cu voci de megafon, ei știu ce e bine pentru lume și pentru ceilalți, din canapeaua lor tocită de fundul prea gras și împuțită de chipsuri, aruncă impertinența unde văd cu ochii! Ce este mai dureros însă nu sunt aceștia, ci oamenii de la care așteptările sunt mai ridicate. Cei care iubesc muntele, care se plimbă cu bicicleta, care explorează natura etc. Și aceștia, din păcate, calcă prea des pe pașii celor dintâi! De ce să alerge pe munte? e dilema lor principală. Dar de ce nu?!? vine și retorica mea tranșantă. Nu înțelegem că a căuta riscul face parte din însăși ființa umană. Nu vedem că dezvoltarea înseamnă a depăși bariere. Nu vrem să pricep că a crește cere efort, sacrificiu, expunere. Din cele mai vechi timpuri, dacă nu îți șlefuiai abilitățile, nu apucai ziua de mâine. Iar gesturile eroice și atitudinile curajoase erau un fel de a fi, nu o excepție. Dar contemporaneitatea și tehnologia au ucis orice urmă de nebunie din sufletul individului, iar împotriva celor care încă mențin această flacără aprinsă ne răzvrătim cu tărie. Din confortul social, îi ponegrim pe...

Citește mai mult

La capătul Bosniei = la capătul lumii

Scris de | 6 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

La capătul Bosniei = la capătul lumii

Peisaj rural, tipic pentru Bosnia. Noaptea trece incredibil de repede, într-o liniște totală. Doar uneori mașini rătăcite mai chinuie motoarele la deal, iar dimineața acestea se tot întețesc. Nu ne mai stresăm însă, căci tot ce avem de făcut e să strângem, să mâncăm și să ne vedem de drum. În timp ce facem toate acestea, avem vreme să privim în jur: ne găsim între dealuri împădurite, într-un peisaj ce nu amintește cu nimic de tabloul pustiu al serii. Îmi place când traseul începe în coborâre, dar astăzi plăcerea nu durează. Traversăm un râu – cred că e tot Neretva – iar apoi continuăm cu o urcare nu abruptă, dar ce se anunță lungă. Din fericire, curând ajungem la asfalt și, după ce ne împrospătăm și spălăm la un izvor curat, apăsăm în pedale către Kalinovik, orașul pe care îl urmărim de două zile pe hartă. Așezarea e o enigmă: cele câteva case încep și se termină la fel de brusc. Nu înțeleg care e rostul acestor oameni în aceste meleaguri pustii, dar poate că ei știu mai bine…Cel puțin unul, cu care legăm o scurtă conversație într-o germană maltratată, știe: e polonez și stă în Kalinovik de zeci de ani, căci s-a însurat cu o fată de-a locului. Dar ce o fi căutat inițial în zonă, înainte să îl condamne dragostea, tot nu e clar! Biserica din Kalinovik, „orașul” de nicăieri. Amiaza ne prinde pe drumul spre Foca, pe care îl rătăcim puțin dată fiind infrastructura precară. Explorăm drumuri pustii de pădure, fără început și sfârșit, dar care, într-un final, ne scot la șoseaua principală ce gonește către Muntenegru. Noi o luăm mai cătinel, ba chiar ocolim până în oraș, căci avem nevoie de mâncare pentru munții din următoarea țară. Mai mult, mai fac o pană, pe care o târăsc până la magazinul amărât de la parterul unui bloc comunist. Cât timp Evelin cumpără, eu desfac jumătate de bicicletă, schimb cauciucul și pun cameră nouă, dar încerc și să lipesc camerele stricate: fără succes, găurile sunt prea mici să se lase descoperite. Înainte de plecare, mai bag și eu o fisă consumeristă: două brațe pline de conserve și prostii, doar-doar ne-or ajunge pentru următoarele zile. Ulterior, refuzăm să ne mai grăbim: deși am pierdut mai bine de două ore, ne relaxăm în apa rece a râului Drina. Nu mult, căci nu rezistăm nici frigului, nici curentului puternic care ne oprește din a intra serios în valuri. Măcar suntem curați, iar asta ne dă entuziasm pentru următorii kilometri: mai pedalăm vreo două ore, pe un drumeag îngust, pe care mașinile depășesc iresponsabil și care pare interminabil. Greu, sosim la graniță, unde ne strecurăm în față și de unde plecăm repejor, ca să campăm. Oboseala iarăși e acută și chiar sperăm la o oprire decentă, care să ne permită să ne refacem. Luna ne anunță că e foarte târziu să fim încă pe drumuri. Șoseaua însă are alte planuri: stă spânzurată pe coasta muntelui, străjuită de versanți împăduriți. Găsim o grădină cosită potrivită, dar nu avem apă deloc, așa că tragem de noi pe mai departe. Când găsim apă, nu mai avem locuri, așa că tragem și mai departe. Atât de departe că ajungem strânși între pereții de stâncă ai unui defileu abrupt, dar cu totul superb. Traversăm, cu ceva...

Citește mai mult

Cum aproape am ratat Mostarul: mai departe spre sud

Scris de | 1 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cum aproape am ratat Mostarul: mai departe spre sud

Priveliștea de dimineață de la locul de cort – Defileul Râului Neretva. Soarele ajunge greu în fundul defileului unde noi meșterim strânsul taberei, versanții de stâncă stându-i neclintiți în cale. E rece la umbră, așa că plecăm îmbrăcați bine, ca de iarnă. Continuăm pe aceeași șosea aglomerată, pe lângă Neretva, către Mostar, ultimul oraș de marcă din țară. Curând, dăm hainele jos ca Baba Dochia cojoacele, într-o înaintare lentă și lipsită de entuziasm. Nu știu de ce, dar suntem prea obosiți pentru o nouă zi, parcă… În Mostar ajungem,…dar nu prea. Urmăm Garmin-ul – ar trebui să ne ducă la vechiul pod otoman – pe un fel de centură tangentă cu așezarea, ce se menține pe coasta dealului, la o distanță considerabilă de centru. Mai mult, ne zăpăcește serios, obligându-ne să coborâm către zona veche după ureche, pe niște străduțe ca niște alei, pierdute printre case solide de piatră. Stari Most-ul si Stari Grad-ul, principala atracție a Mostarului. Stari Grad-ul pufăie de lume și de comercial, deși nu e nici 10:00 dimineața. Terasele sunt ticsite și ele, iar grupurile de turiști ce se înghesuie în zona pietonală îmbâcsesc atmosfera prea tare. Nu răzbim cu bicicletele printre șuvoaie, așa că ne separăm: eu rămân de pază, iar Evelin ia GoPro-ul și se pierde spre pod prin mulțime. Analizând oamenii, constat: de ce fuge atât fericirea, că o alergăm prin tot felul de locuri? Ce nu ne ajunge acasă și încercăm să obținem pe drumuri? Ce are depărtarea, de ne cheamă cu așa glas de sirenă? Orașul nu e special – cel puțin partea veche, căci pe cea nouă nu am vizitat-o – dar este considerat unul din cele mai atractive. Ciudat, căci Bosnia și Herzegovina are minunății naturale incredibile! Dacă ne întrebi pe noi, țara excelează exact la aspectele trecute cu vederea: relief divers și vegetație sălbatică, sate pustii pierdute în vârf de munte și atmosferă neîntinată de consumerismul turistic. Dar, până la urmă, nu știu de ce mă plâng: cu cât mai aglomerate sunt orașele, cu atât mai libere sunt restul frumuseților! Pe o urcare tare lungă, în plin soare, bucurându-ne de orice detaliu. Nu peste tot însă este la fel de frumos: aruncați în căldarea plată din jurul Mostarului, ne simțim ca în infern. Ieșirea, ca un progres spre nemurire, e cruntă: urcarea se întinde lin spre un cer ca oglinda, iar transpirația ce curge șiroaie ne înfrânează cu succes. E o căldură teribilă, probabil cea mai rea de până acum – iar cum suntem complet expuși, o simțim până în suflet. Mai mult, rămânem și fără apă, iar satele fantomă pe care le străbatem nu ne oferă nicio salvare. Târziu, când deja nodul setei e uriaș în gât, suntem ajutați de niște localnici prietenoși să umplem toate recipientele, cât să ne ajungă. Treptat, solul pietros și golaș se acoperă de arbuști. Mai apoi, aceștia se transformă în păduri pitice, dar tot mai hotărâte. Suntem martori, cu viteza melcului obosit, la schimbările vegetației odată cu altitudinea. Până acolo că, părăsind asfaltul, sosim pe un platou doar al nostru, cu iarbă uniformă pipită, uneori, de pietre albe, ca de mormânt. E un pic sinistru peisajul dar, în același timp, e deosebit: îl inspirăm deplin și îl pictăm pe retine. Pe drumul spre Kalinovik, pe un platou cu o atmosferă...

Citește mai mult

Tot mai multă frumusețe pe drumul spre Mostar

Scris de | 27 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Tot mai multă frumusețe pe drumul spre Mostar

Dimineața începe cu urcare, dar una prea frumoasă ca să îi putem reproșa ceva! E greu să decid care sunt locurile cele mai frumoase dintr-o excursie, mai ales că o astfel de concluzie depinde de mulți factori. Vremea, peisajul, starea sufletească, oboseala și altele pot determina dacă o zonă este specială sau nu. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să revizitez un loc doar pentru a descoperi că îl privesc altfel: fie mai îngăduitor, fie mai apăsat. Bosnia și Herzegovina continuă, chiar și în a treia zi, să ne surprindă: după ce am nimerit pe unul din cele mai de dorit drumuri ale țării, ne lăsăm imersați în frumusețea naturii de pe aici. Și, deși dimineața e rece și pornim direct în urcare, nimic nu umbrește satisfacția din inimi și de pe chipuri. Poate doar puțin soarele care lipsește, dar, până la urmă, pentru astfel de împliniri am plecat la drum, nu? Vârful Puzim, peste 2000 de metri cu puțin, ce îmi aduce aminte de Dolomiți. Urmăm același drum de cu seară, către un vârf stâncos ce astăzi este acoperit de nori. Deși vegetația diferă puțin, relieful îmi amintește de Dolomiți, la o scară mai mică. Jos, satele acoperă pajiști îngrijite, în timp ce crestele sunt golașe, fără pădure sau iarbă. Practic, peisajul este segregat: lumea uriașilor impunători tronează peste viața măruntă de la poale. Priveliștea de la 1600 de metri, pe un drum fabulos, ce ne-a cucerit! O ultima privire către vârfurile abia lăsate în urmă. Degeaba zic eu de poale, căci drumul urcă abrupt până la peste 1600 de metri. Asfaltul este proaspăt, iar eu, cu ceva pesimism înnăscut, aștept după fiecare curbă să îl văd cum dispare. Astfel mă păcălesc până în vârf, de unde ne aruncăm la vale pe singura bandă disponibilă – suntem, foarte probabil, primii cicloturiști care testează această coborâre! Kilometrii se înșiră rapid, iar atmosfera se schimbă pe nesimțite: se face tot mai cald, satele se înmulțesc și asfaltul redevine crăpat și plin de găuri. Înainte să ne dăm seama, ne găsim pe valea unui râu – Neretva – unde suntem nevoiți să rezolvăm și prima pană a călătoriei, al cărei ghinionist mă găsesc. Cu Neretva între versanți, cu puțin înainte de prima pană a călătoriei. În Borci, după o urcare cruntă de 12%-14% și lungă nevoie mare, suntem puși la zid de luarea unei decizii: mergem pe drumul pietruit de munte ce urcă, cale de 15 km, către un platou necunoscut, sau alegem naționalul mai circulat, dar în stare bună? Eu înclin către primul – aventura prin Bosnia mi se pare de dorit – dar Evelin insistă pentru a doua opțiune. Ce facem? Aproape că dăm cu banul, dar balanța este înclinată de lipsa mâncării suficiente, așa că mergem către civilizație. Întorc capul de câteva ori, și mai comentez din când în când, dar lupt să îmi șterg alegerea din minte. Nu știu ce am pierdut, dar creierul îmi creionează peisaje paradisiace de care eu nu pot să mă bucur… Străbatem și zone mai populate, cu case cochete și peisaje deosebite. Recunosc că mi-ar plăcea o astfel de așezare: pădure, lac, natură, nu sună rău. Nu știu însă nici ce am câștigat, cel puțin până nu suntem puși față în față cu realitatea. Aprovizionăm din Konjic cât să ajungem în...

Citește mai mult

Cel mai frumos drum al Bosniei

Scris de | 23 09 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Cel mai frumos drum al Bosniei

Lângă Sinanovici, pe cel mai frumos drum al Bosniei. Îmi place cum sună ploaia pe supratenta întină, ritmul stropilor mă face să visez departe. Nu undeva anume – doar sunt deja departe de casă – cât într-un timp neumblat. Cumva, parcă prind aripi, iar gândurile și emoțiile se înlănțuie într-un dans lin ce se stinge într-o ultimă repriză de somn. Din cort ieșim târziu, când soarele parcă începe să se strecoare printre crengile grele ale brazilor. La braț cu el, ne strângem lucrurile, mâncăm, ne îmbrăcăm ca pentru o dimineață răcoroasă și ne avântăm către Sarajevo, cea mai lăudată capitală a Balcanilor. Sarajevo, la marginea Stari Grad-ului. Orașul e inedit, cel puțin la prima vedere. Dosit între munți dar, în același timp, aruncat pe versanți, pare o combinație ciudată de vechi și nou. Martor al unor lupte crâncene între grupurile etnice ale țării, Sarajevo este, deopotrivă, rupt între culturi și civilizații. Deși cartierele noi nu sunt neapărat diferite de alte orașe, partea veche (Stari Grad în limba locală) surprinde mix-ul locului. Străzile sunt înguste și pline de turiști răspândiți fie la plimbare, fie la terase. Peste tot, se servesc mâncăruri locale, dar care au o bogată moștenire turcă. Chiar și orașul vechi este, de fapt, un uriaș bazar, unde comercianții amestecă tot felul de nimicuri colorate, să fure ochii. Ce e frapant însă e densitatea religiilor: musulmani, creștini și evrei își dispută, practic, aceleași zone. De aici, în trecut, și războiul ale cărui urme încă se mai văd pe blocuri sau prin cimitire… Piața centrală din vechiul Sarajevo. Ploaia se întoarce curând, așa că o apucăm și noi la deal, pe o scurtătură nu știu unde găsită. Măcar prindem o frântură din oraș de sus, deși unghiul nu e cel mai potrivit, iar fotografiile și filmările nu-s prea reușite. Mâncăm într-o benzinărie, dar furtuna ne ocolește. Așa că ne avântăm pe drumul secundar de pe hartă spre…Mostar. Nu că ar fi drumul corect, conform unor cicloturiste din Germania pe care le întâlnim la intersecție, dar nu avem nimic de pierdut, nu? La vale spre…Paradis! E incredibil când descoperi astfel de locuri! Urcăm susținut, prin pădure, către o stațiune turistică importantă, situată la peste 1200 m. Norii negri apasă serios pe umerii noștri și așa obosiți, dar au milă și nu ne cern aproape deloc. Deși de apă avem nevoie, cel puțin până găsim, nesperat, un izvor de care aveam mare trebuință! De aici, continuăm mai cu zâmbetul pe buze, mai ales că ajungem în vârf, iar peisajul care ni se deschide de lasă cu gurile căscate: versanți stâncoși, drum șerpuind în soarele după-amiezii și pajiști întinse se aliniază special pentru noi. Bineînțeles, ne avântăm la vale, fără limite – cine ne-ar mai opri într-un astfel de paradis?!? Noaptea… Locul de cort, cu priveliște spre vârful pe sub care vom trece mâine. Campăm în zona unui sat pitoresc așezat pe un platou între munți, cu un fir de apă numai bun de spălat și priveliște de zile mari. Zăbovim cu ochii la stele…, iar cât se face supa, stabilim concluziile: cu siguranță, deși nu știam în ce ne băgăm, am descoperit, probabil, cel mai frumos drum al Bosniei! Ziua 6: Pale – Sinanovici, 67 km – https://www.strava.com/activities/2586208071 și https://www.strava.com/activities/2592300359 . DRUMURI DIVERGENTE, EP. 3: Cel mai frumos drum al...

Citește mai mult