Nu știu alții cum sunt (vorba maestrului), dar mie nu îmi place să încep ziua cu partea cea mai dificilă, nici măcar la cicloturism. Dar acum s-a nimerit astfel să fie, așa că ne alungăm gândurile de nemulțumire în paralel cu apăsatul pedalelor – serpentinele până în Pasul Shipka nu se termină, cu siguranță, singure! Partea bună e că s-a încălzit simțitor peste noapte și, deși e prea devrme ca soarele să străbată pădurea deasă de conifere, atmosfera e chiar de primăvară dorită.
Planul de acasă e să ajungem sus, de unde să facem stânga pe creastă până la Buzdluja, o „farfurie zburătoare” comunistă amplasată 10 kilometri spre est. Mai întâi însă urc la Mausoleul Shipka (Evelin preferă să sară peste), cale de 1000 și ceva de trepte, de unde mă lămuresc că nu sunt dispus să parcurg zig-zag-ul până la celălalt monument. Nu sunt împăcat cu decizia, dar nici nu rentează abatarea care ne-ar lua vreo două ore, așa că mă învârt pe lângă Shipka, a consolare. Muntele e încă neîmblânzit de căldură, pe alocuri se vede zăpadă, dar panorama nestăvilită de niciun zid natural își face treaba: cobor hotărât să continuăm la vale, fără regrete.
E plăcută senzația de zbor pe șoseaua liberă, mai ales că verdele naturii ne cuprinde tot mai rapid. Jos ne învârtim să vizităm niște morminte tracice, dar intrarea ni se pare scumpă (6 leva la fiecare – 3 bucăți), deci nu ne alegem decât cu timpul pierdut. În depresiune se plantează pomi de toate felurile și rapiță care e gata în floare – un spectacol de culori, ce să mai! Cu muntele ca strajă, zona mi se pare chiar pitorească, deși nu vreau să îmi imaginezi cuptorul ce trebuie suportat vara!
Treptat, ne afundăm în zone mai neumblate: întâi sate ce par nelocuite, apoi o pădure nesfârșită, care ne urcă cale de 25 de kilometri. Ne place natura, ne place muntele, ne place pădurea, dar aceasta prea e lungă! Într-un final, sosim în vârf unde nu găsim decât câteva cabane, apoi coborâm într-o câmpie deluroasă, cu sate în care localnici uimiți ne privesc muți: voi de unde ați mai apărut? Ne oprim lângă o pădurice de salcăm, cu un mic râu în apropiere (numai bun pentru duș), după ce strângem, în sfârșit!, 100 km.
A doua zi, încă de dimineață, natura ține morțiș să ne anunțe că are de gând să respecte prognoza cu frig și ploaie pentru această săptămână: e nor bine, e mai rece, iar vântul adie a schimbare. Știm că mai avem o zi la dispoziție, așa că încercăm să ajungem cât mai departe către sud. Trecem prin Cirpan, un oraș banal, poate chiar puțin neprimitor, dar care nouă ne oferă două surprize: 45 de leva găsiți lângă un coș de gunoi și o interacțiune cu un bulgar care rupe ceva română. Ne simțim chiar delăsători că nu știm chiar nimic în bulgară, așa că ne luăm de exersat: alfabetul, saluturi, cuvinte uzuale. Nu reușim mare lucru, până la final de excursie, dar măcar încercăm…
Toată ziua străbatem drumuri pustii, destul de proaste, monotone chiar. Spre după-amiază intrăm mai în munte, pe o rută care ne forțează la urcări abrupte și coborâri la fel, perfect de stors energia fizică și psihică din noi! Dar Evelin e entuziasmat – suntem la porțile Rodopilor, munții prin care el a mai pedalat un pic vara trecută, de care a rămas încântat. Satele sunt, toate, cocoțate pe dealuri, caselele stau unele peste altele, iar versanții încep să fie pregătiți pentru folosință. Suntem, deci, martorii unui autentic tablou rural, care dovedește că omul, oricât de modern ar fi, tot parte din natură este.
Locul de campat îl alegem pe sprânceană, în vârf de deal, dar cu pădurea crudă fix lângă noi. Apă avem de la o cișmea din apropiere, iar în vale admirăm orașul Kardjali, localitatea în care ne luăm cazare pentru următoarele două nopți. Mă joc puțin cu drona cât îmi mai permite lumina, amân spălarea pentru chirie și încheiem ziua: nu oricum, ci cu speranța unei plecări pe uscat a doua zi. Bineînțeles, se întâmplă pe dos: coborâm printr-o ploaie rece direct la Lidl-ul din oraș unde așteptăm confirmarea de la apartament, apoi ne întâlnim cu gazda și ne baricadăm înăuntru. Cu greu, rezistăm cele două zile închiși, abia dacă putem ieși să ne facem provizii și să ne dezmorțim în parcul de vis-a-vis – deși e destul de mare, Kardjali nu are mare lucru de oferit în materie de turism (o mănăstire ortodoxă deși zona e musulmană, niște lacuri de acumulare acum acoperite de ceață și câteva ruine de cetăți în apropiere). Vrem, nu vrem, ne ocupăm timpul cu un mic service la biciclete, spălat de haine, uscarea cortului și a echipamentului, citit și pierdut vremea. Ne odihnim, practic, cât nu am obosit: dar ce bine urma să ne prindă pe mai departe!
