După două zile de pauză, iată-ne gata să repornim la drum, în ciuda burniței reci de afară. Realitatea e mai rea decât prognoza, însă nu știu ce ne-ar opri să ne urcăm în șa…date cele două zile lungi de „arest” la cazare! Ieșim din Kardjali pe un pod pietonal, obligați să dăm direct piept cu urcarea: urmează trei zile de stat prin munți, prin zone sălbatice, deosebite.
Norocul nu ne surâde, picurii se transformă, curând, în fulgi albi de nea. Pădurea devine tot mai albă, iar aventura, o provocare! Pe urcări transpirăm sub stratul gros de haine, dar pe coborâri înghețăm complet: mâini, picioare, față. Ca să punem sângele în mișcare, alternăm pedalarea cu mersul pe jos, răbdarea cu ignorarea dificultăților și speranța cu iluzia de mai bine. Trecem prin Ardino, apoi ajungem pe defileul râului Arda – un vis ce se duce imediat spre coșmar: se pornește o furtună de zăpadă care acoperă totul în cale. De peisaj nici nu mai poate fi vorba, abia vedem la câțiva metri în față! După ninsoare, iese soarele pentru o vreme. Apoi ploaie și apoi soare. Ploaie din nou. Zonele străbătute sunt superbe, cu sate izolate înfipte în coasta muntelui, drumuri bune și versanți pitorești. Campăm la marginea unei localități, presați de ploaia de seară și înghețați ca în toiul iernii.
Koshnitsa e un sat înghesuit pe valea superioara a râului Arda, la aproximativ 1000 m altitudine. Dimineața e mohorâtă, dar prind câteva cadre cu drona, chiar dacă pictate în cenușiu. Ne-ar fi plăcut să explorăm neumblatul, să mergem în amonte până la capăt, dar precipitațiile sigur au transformat neasfaltul în mocirlă, pe drumuri. Apucăm la push-bike peste un munte care ne scoate în Smolean, reședința județului. Până la el dăm de noroaie, zăpadă și ploaie. Nu vizităm mare lucru din oraș, doar centrul vechi, deși aveam pe listă „Canionul Cascadelor”, o drumeție numai bună de ridicat fundul din șa. Plafonul de nori e jos, deja plouă, nu are niciun sens ocolul…
Urcarea spre pasul de 1700 m e adevăratul test, însă. Ne-am obișnuit să ne ningă, să bată vântul, să avem zăpadă pe carosabil. Înaintăm cu grijă, împăcați cu situația, dar pregătindu-ne mental pentru înghețul de pe coborâre. Dârdâim când ajungem jos, dar sătucul pitoresc în care ne odihnim ne mai aduce puțin entuziasm. La fel și soarele, care dă să iasă, cât timp zăbovim la masa de prânz, acompaniați de o gașcă de bulgari opriți, și ei, ca să mănânce. Finalul de zi e dimineața în oglindă: mult gri peste tot, așezări puține și fără opțiuni reale de cazare, așa că forțăm până găsim un adăpost acoperit într-un vârf de deal. La limită, dar locul ajunge să întindem cortul și avem chiar și masă pentru activitățile serii, feriți de ninsoarea ce tocmai începe afară. O ultimă noapte să rezistăm, de a doua zi prognoza anunță soare…
Afară e totul alb, când scot capul din cort. Măcar nu mai ninge, iar oceanul de nori dă semne de fragilitate. Până e gata Evelin, dau o tură cu drona prin împrejurimi, să văd tabloul și din alte perspective. Apoi urcăm pe biciclete și ne așezăm la drum către Dospat, orașul de suflet al lui Evelin. Nu că ar fi extraordinar (deși e frumos), ci că el a mai fost anul trecut prin regiune, tot la cicloturism. Inevitabil, eu am dat bicicleta pe Rila și Pirin atunci, dar uite că m-am întors să recuperez, cât să nu rămân dator.
Zona e plină de lacuri de acumulare care oferă diversitate versanților acoperiți de pădure. Aici, spre deosebire de est, predomină coniferele, altitudinile fiind mai ridicate. Toată ziua stăm pe drumuri doar ale noastre, cu asfalt bun, dar multe umezite de zăpada recentă. După amiază sosim la lacul Batak, un alt bazin de apă înghesuit între munți – de aici vedem până departe, către Rila cel alb în totalitate. Ne unduim pe maluri o vreme, dar, pentru că e încă devreme și pentru că vrem să fie mai cald, forțăm coborârea din munte. În vale ne așteaptă orașul Peștera, cu mult verde crud de primăvară, pomi înfloriți și temperaturi mai ridicate.
Obosiți după cele mai grele trei zile de cicloturism din viața noastră, tragem pe un islaz unde ne întindem, alene, cortul. Apa din duș e tot rece, dar moralul e mai aproape de soare, dată fiind lipsa zăpezii din jurul nostru. Intrăm la somn cât de devreme putem, analizând suișurile și coborâșurile acestei excursii: pleci la drum cu un gând, pe drum afli cât de mult trebuie să te adaptezi, iar, în final, nu îți rămâne decât să mergi înainte, dacă vrei să o scoți la capăt.
