Petrecem noaptea lângă orașul Peștera, la poalele Munților Rodopi, loc al agoniei noastre. Dimineața e departe de a ne oferi căldura așteptată, dat că totul e acoperit de o pâclă cenușie. Astăzi începem ultima etapă a călătoriei, una marcată de atracții turistice mai cunoscute, concentrate în orașe. Primul în care sosim este Plovdiv, a doua cea mai mare aglomerare urbană a Bulgariei, după capitala Sofia. Ca orice oraș, acesta ni se dezvăluie în straturi: periferia e industrială, mijlocul este, mai întâi, marcat de complexe rezidențiale noi, iar mai apoi de blocuri cu iz comunist, iar centrul reprezintă miezul cel mai vechi și cel mai vizitat.
Noi facem opriri destule, aproape pe fiecare nivel, căci vrem să nu ratăm nimic din ce-i mai frumos. Urcăm la statuia țarului Alexandru, agățată în vârful unui deal de unde se poate admira toată depresiunea acoperită de construcții. Apoi facem o pauză într-o zonă pietonală unde vizităm niște ruine tracice și o biserică ortodoxă și, abia la final, ne pierdem pe străduțele pietruite ale muzeului în aer liber din oraș: clădirile restaurate, frumos colorate, care apar la prima căutare despre Plovdiv. Cum înaintarea e destul de greoaie pe lângă biciclete, ne întindem până târziu după prânz, dar suntem mulțumiți: am trecut pe la moschee, am intrat în curtea unei biserici (chiar și în spate unde nu aveam voie), am ajuns până pe vârful colinei de unde am mai admirat o dată orașul, am trecut pe la teatrul roman și am văzut cam toate casele importante de negustori, atât de vestite în lume (apropo, se pare că mult din lemnul acestor case e lemn din pădurile Carpaților).
Până seara, recuperăm puțin din distanța rămasă, tot apropiindu-ne de munte. E pustie zona, cu puține localități, cu câmpuri pe care a înflorit rapița ce contrastează tare bine cu albul de pe creste. Din păcate, trebuie să sacrificăm Hisarya, pentru că nu găsim loc de campat cu apă înainte de oraș – deși am fi vrut să vizităm ruinele romane de aici, ne mulțumim cu o trecere fugitivă, nesatisfăcătoare. Așezarea e un fel de centru de tratament, foarte îngrijită și curată, cu ziduri masive ce se amestecă cu locuințele actuale. Nu e o destinație foarte cunoscută pentru turiști, dar ce păcat! Merită să fie pe lista oricărui vizitator…Oprim, ca o consolare, într-o livadă de cireși înfloriți, iar la duș avem apă termală luată din parc. Miroase altfel primăvara de aici comparativ cu cea din Rodopi, ne bucurăm de statul afară fără să înghețăm…
A doua zi ne trezim cu singura țintă importantă în minte: să urcăm Pasul Troyan, la aproximativ 1500 m altitudine, în Balcanii Centrali. Mai avem câțiva kilometri până la poale, dar aceștia trec repejor, fără evenimente notabile. Cățărarea e lungă – vreo 20 km – și suficient de abruptă cât să ne țină în corzi câteva ore. Peisajele, tot mai frumoase cu fiecare pedală, ne taie respirația – în vale orizontul ni se deschide tot mai complet. Sus zăbovim câteva minute, dar tot nu urcăm la monumentul ca o poartă ce păzește această parte a masivului, pur și simplu nu reușim să ne motivăm pentru ture dus-întors (ca la Buzdluja la prima trecere a munților). Compensez cu drona, pe care o trimit în recunoaștere peste creste, ca să am ce pune în jurnalul video de pe YouTube, bucuros că vremea mă lasă să trag câteva cadre de vis. Se simte bine reușita, suntem la una din cele mai mari altitudini ale excursiei și e chiar plăcut să cucerești pasuri montane pe bicicletă! Mai departe? Coborâre, coborâre, coborâre, o goană prin pădurea tot mai verde, peste asfaltul peticit, cu nori negri de furtună deasupra capului, până în Troyan, prima mare localitate de pe partea nordică.
Orașul nu oferă mare lucru, sau cel puțin nu îi găsim noi frumusețea în blocurile de beton cenușii și dezolante. Străzile sunt proaste, locuitorii ne par toți ciudați, iar totul are un aer fantomatic. Ne bucurăm când îl lăsăm în urmă, deși relieful numai câmpie nu e un aspect care să ne atragă. În plus, s-a și încălzit enorm…am trecut de la frig crunt la căldură teribilă – cine să ne mai mulțumească?
Ziua se prelungește mult, fiindcă nu găsim nicăieri apă de băut. Șoseaua trece pe lângă sate lipsite de viață, așa că forțăm până în Lovech, la prima benzinărie. Pentru locul de cort, facem cale întoarsă și ne strecurăm printr-o pădure până la râu. E târziu, abia ne spălăm pe fugă, avem peste 100 km parcurși și murim de oboseală. În plus, finalul de aventură începe să ne apese pe umeri, ducând la o tensiune inexplicabilă.
Lovech e un orășel foarte cochet, ce ne-a surprins foarte plăcut. Ajutat de poziționarea strategică pe malul râului, între versanți stâncoși, acesta se prezintă cu un centru vechi îngrijit și pitoresc. Există un pod de lemn acoperit, o piață cu cafenele pentru lenevit și un cartier cu case vechi străjuit de fortăreața de pe creste. Bineînțeles, la marginea nordică (în afara defileului) regăsim izul familiar de comunism, halele părăsite și mormanele de fier vechi, ruginit, dar cine a zis că totul e frumos pe lumea asta?
Astăzi e zi dedicată atracțiilor naturale, în special Peșterii Devetashka și Cascadelor Krushuna. La prima ajungem repejor, plătim cei 3 leva de persoană și dăm o tură prin galerii. Deși portalul e uriaș, peștera e destul de scurtă, dar e una vestită pentru multitudinea de specii de lilieci ce trăiesc aici. Există și un mic pârâiaș subteran ce o străbate, dar și câteva „ferestre” în tavan ce dau un aer epic întregului tablou. Cascadele Krushuna sunt mai spectaculoase, atât prin debit, cât și prin înălțime. Costă 5 leva intrarea, iar vizitarea înseamnă să parcurgi un traseu de drumeție de câțiva kilometri, pe poteci destul de bine amenajate. Din păcate, nu există un circuit care să lege toate cascadele în mod fluid, astfel că durează destul de mult timp să treci prin tot parcul, ceea ce poate deveni frustrant, dacă nu ai o zi întreagă la dispoziție.
De aici, avem drum întins până la graniță, la Sviștov. Plănuim să trecem cu bacul la Zimnicea, pentru că vrem să evităm drumurile foarte circulate din nordul Bulgariei. Relieful a devenit anost per total, iar înaintarea plictisitoare. Tragem de noi să ajungem la vamă, cu speranța vaporului de ora 21:00. Programul de pe internet e inexact însă, ultima trecere fiind la 19:00 seara, iar prima la 10:00 dimineața. Ne întâlnisem cu un bătrânel ciclist înainte de oraș care ne spusese că ne grăbim în zadar, dar, din lipsă de locuri de campare, am sperat până la capăt. Nevoiți să așteptăm, tragem în parcul de vis-a-vis de Dunăre, într-un colț retras. Nu sunt circulate străzile adiacente, dar suntem, totuși, în oraș! Prea puțin conteaza pentru Evelin, se duce să caute apă pentru duș, în timp ce eu rămân să pregătesc cina și să întind cortul. Seara decurge normal și noaptea la fel, doar că nu prea ne odihnim din cauza vântului și a mașinilor. La 9:00 suntem la vamă, la 10:00 pornește barca, pe la 11 fără ceva intrăm în România – după două săptămâni iată-ne mai acasă!
Finalul aventurii e destul de anost, cu o aprovizionare în Zimnicea (Doamne, ce sat cu statut de oraș!) și apoi cu mulți kilometri în șir prin Câmpia Română. Ne mai aleargă o ploaie, mai salutăm niște puradei dezbrăcați, ne mai oprim să ne mai tragem sufletul și, uite-așa, sosim la Giurgiu, orașul din care plecam cu doua săptămâni în urmă. De aici, ne transformăm în roboți: despachetăm, punem bicicletele pe mașină, mâncăm cât să ne ajungă pe drum și la drum către Buzău.
Iacă-te mai făcurăm o călătorie! Și ce aventură…
