Calatorii


Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (2)

Scris de | 11 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Fragmentând Atlasul

Cu Atalsul in spate

Nu îmi place să lenevesc dimineața, dar astăzi fac o excepție: corpul, învățat cu ora din țară, e gata de treabă prea devreme. Din păcate, am aflat că nu putem merge pe vârf fără un ghid local, așa că noul plan al zilei ne permite o trezire decentă și fără grabă. Amân soneria de câteva ori, deși gândurile despre eșecul turei neîncepute mă țin într-o somnolență de fațadă – odată cu lumina sporadică a dimineții, sar pe terasă și aștept soarele, privind în golul dintre satele răspândite pe versanți. Cu harta în mână, încropesc un traseu care, deși nu ne duce în inima Atlasului, ar trebui să ne descopere câte ceva din frumusețea sălbatică a zonei, ca o consolare de pus pe rană.

Ieșim dintre case urmând niște localnici, pe o potecă ce urcă lin pe firul unei ape. Avem câteva dificultăți de orientare, dar apoi dăm de un drum principal care merge pe vale, trecând pe lângă un sat înghețat în timp. Pentru mine, întâlnirea cu arhitectura locului constituie o noutate pe care o notez, mental, pentru păstrare: construcțiile sunt simple, din beton sau cărămidă, fără fațade impunătoare și fără acoperișuri – ca un om pleșuvit devreme, casele se termină brusc, reflectând razele timide ale soarelui. Munții, însă, oferă zonei o măiestrie de tablou: ariditatea de la bază se pierde, treptat, în albul zăpezilor sclipitoare de pe vârfuri.

La marginea civilizației, un polițist ne obligă să ne întoarcem, confirmându-ne veștile rele: nu putem înainta nici măcar până la refugiu. Cu un amestec de supărare și frustrare în suflet, ne întoarcem să obținem, totuși, maximum de la ziua care ne stă în față.

Apucăm printr-o livadă de meri ce așteaptă, înșirați în terase, primăvara. Iarba își arată deja colțul verde sub ramurile pomilor, dar ei trebuie să mai rabde. Natura își urmează cursul în pace, lăsată neperturbată. Continuăm, urcând pe niște cărări în trepte, către o potecă ce ne primește dincolo de sat, pe marginea dealului. La umbră e frig de ne clănțăne dinții, în vreme ce la soare ne topim sub efort, astfel că alternăm mersul cu multe pauze, în care ne reglăm temperatura. Panta devine abruptă, însă apoi ne varsă într-o pădure de pini al cărei loc clar nu e în uscăciunea zonei, dar care oferă un farmec deosebit, umplându-ne cu energie.

-Uite două persoane acolo sus! exclam eu, observând siluetele pierdute printre bolovanii zidului năprasnic din fața noastră.  

Instant, schimbăm traseul: nu mai traversăm torentul ce ne taie calea, ci urmăm fantomele albicioase de deasupra, afundându-ne în umbra colosului numai gheață ce străjuiește aria. Înaintăm greu, croindu-ne calea printre pietre și ierburi uscate, alunecând adesea pe pământul nisipos, nelegat. Nu avem nicio țintă, dar explorarea ad-hoc mă încântă: din când în când, o ieșire din standarde nu strică. Uneori pe brânci, ne chinuim să atingem creasta, pe o pantă abruptă ce ne stoarce de puteri. Strâng din dinți și gâfâi accelerat – altitudinea începe să se simtă – dar trasul de cel care sunt către cel care pot fi mă motivează să merg mai departe.  

Când îi ajungem, ei se pregătesc de plecare – ne salutăm scurt și ne vedem fiecare de ale noastre. Ei coboară către asfalt, noi facem un ocol scurt inițial, dar care se prelungește până la peste 3000 de metri, de unde zăpada înghețată ne forțează să ne întoarcem  – uneori, prudența e o cale mai de dorit decât avântul fără limite.

De sus, totul capătă un aer magistral. Spre dreapta, un cătun se scaldă în căldura primăvăratică a zilei, liber de orice apăsare a societății. În stânga, Imlilul și satele adiacente se întind, molcome, ca niște reptile avide de soare. Iar în față, dincolo de drumul ce șerpuiește prin pas, se ridică un vârf pământiu ce ne cheamă să îi descoperim secretele. Dar când să avem timp pentru toate minunile de pe lume? Natura are atâtea de oferit, că nu ne-ar ajunge o viață să îi ciupim din frumusețe! Iar asta, pe cât de extraordinar este, pe atât de frustrant poate să devină: suntem prea mici în raport cu vastitatea planetei.

Devenim, așadar, datori să nu ne trăim zilele la fel. Să evadăm din rutină nu e doar un moft, ci o necesitatea urgentă. Ca să simțim viața, trebuie să avem curajul de a ne deschide către ceea ce există în jurul nostru. Nu securitatea, nu job-ul și nu tehnologia ne vor face mai fericiți, ci înțelegerea simplă a unui trai curat, în armonie cu dorințele stringente ale sufletului. Călătoritul, mai mult decât toate – și muntele, deasupra tuturor – te ajută să îți depășești chiar și limitele cele mai solide, eliberându-te către orizonturi necuprinse.

Coborârea este solicitantă, mai ales că abandonăm traseul, pentru a scurta din distanță. La asfalt ajungem epuizați, dar mai avem încă de mers. Împărțim ultima parte cu munțomanii văzuți mai devreme, povestind despre interese, vieți și fericiri. Întâlnirile acestea, fără oră și loc, sunt cele mai de dorit apropieri dintre oameni: descoperi, astfel, câte ceva dintr-un străin, apropiindu-ți-l ca prieten.

Sunt un cuplu din Elveția, în penultima lor zi de explorat Marocul. Pentru mine, el este aproape un model: locuiește într-un microbuz, își câștigă traiul din sărit cu parapanta și se bucură de viață în feluri cât mai autentice.

-Cum vi s-a părut țara? îi întrebăm, sperând la câteva sfaturi nedescoperite pe Internet.

-Superbă! exclamă, în cor, cu ochii numai strălucire. Dar important e să nu o faci ca un turist, ci pe cont propriu, cât mai aproape de realitate, adaugă el.

Nelămurit la ce se referă, îi cer explicații.

-Am fost în deșert, e o experiență de vis, dar după doar două zile mă simțeam închis între cerințele ghidului și propria manieră de a cunoaște locurile! îmi spune.

Îl înțeleg, căci și eu aș simți aceeași luptă. Prins între o industrie de miliarde – turismul – și crearea unor experiențe autentice, pe cont propriu, aleg întotdeauna varianta din urmă. Astfel, simt că mă dezvolt și că pot percepe țara și oamenii mai de aproape, ca unul mai de-al lor, nu ca un intrus bun doar de plată.

-De asta nici nu am mai mers pe Toubkal, nu voiam să plătim, ci să facem traseul în propriile condiții, adaugă.  

-Și noi exact la fel! îi răspund, simțind o sincronizare excelentă în viziunea asupra lumii. E plăcut să vezi că nu singurul nebun, așa cum ți se spune acasă…

Seara se scurge rapid, în contrast total cu ziua liniștită: cazare, duș, alte haine, dat de veste în țară și coborât în sat să mâncăm. Ne-am dat întâlnire cu toții la un mic restaurant, unde împărțim un tajin și unde jucăm cărți, într-o atmosferă de voie bună, ca între prieteni. Cum și suntem, de altfel, fiindcă pe drumuri barierele sociale nu prea își găsesc locul. În ciuda efortului de peste zi, ne despărțim târziu în noapte, fiecare parcurgându-și propria cale. Și la propriu, dar și la figurat, către aventuri cine știe cum și când scrise.    


(Partea a treia urmeaza saptamana viitoare. Pana atunci, fotografiile se pot vedea aici.)

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (1)

Scris de | 4 03 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

O altă lume

Cred că e la dreapta, îmi spun, încercând să ghicesc poteca pierzându-se dincolo de raza frontalei.

-Hai pe aici! expun cu voce tare, luând-o, curajos, înainte.

Suntem în Imlil, un sat înghesuit la poalele munților Atlas, locul de pornire către Toubkal, cel mai înalt vârf al Africii de Nord. E aproape 21:00 și ne căutăm, zăpăciți, cazarea rezervată cu doar câteva minute înainte pe Internet. Potecile șerpuiesc în toate direcțiile, iar oamenii întâlniți, din vreme în vreme, ne privesc cu ochi suspicioși. Liniștea, pe care o doream cu ardoare cu ore în urmă, acum îmi pare apăsătoare.

De fapt, e la stânga. Și, cum urcăm, când cu ochii în harta de pe telefon, când scrutând bezna, filmul după-amiezii mi se derulează cu rapiditate – e abia prima zi în Maroc, dar s-au întâmplat atâtea că mi-ar ajunge pentru o lună!

Zborul de la Bergamo la Marrakech a venit cum nu se poate mai bine: după alergat prin ploaie încercând să prindem câte o frântură din cochetul oraș de sub Alpi, zăduful Marocului mă reumple cu energie proaspătă, deși uscată și haotică. Labirintul aeroportului ne poartă întâi la vamă, apoi către un stand de unde cumpărăm o cartelă locală și, ulterior, către centrul orașului. Entuziaști, pornim la pas, pe trotuarul lat al unei străzi cu multe benzi, pe care se întrec, deopotrivă, automobile, pietoni, camioane și scutere de tot felul. În aer, mirosul de combustibil prost ars împrăștie o senzație apăsătoare, de capăt de lume. Culmea, din ea se nasc visuri, zâmbete și zbor alert către necunoscutul ce mă așteaptă în față, provocându-mă să-l descopăr.

-Hai că suntem aproape! mă trezește Edi, arătându-mi luminile de la casa din apropiere ce ar trebui să fie hostelul nostru.

Completăm niște hârtii cu tot felul de date despre noi, ni se oferă informațiile despre mersul lucrurilor și apoi suntem conduși pe niște scări exterioare către camera ce ne va fi casă timp de două zile. Nu sunt obișnuit să folosesc formele turistice de cazare în călătoriile mele, dar în această scurtă evadare sunt nevoit să fac această concesie. Interiorul este decorat simplu, cu gust, într-o notă specifică. Lumina caldă, aruncată filtrat peste încăpere, conferă un aer străin, dar primitor. Patul, îmbrăcat într-o pătură țesută cu motive tradiționale, mă îmbie la odihnă. Una peste alta, camera nu e rea – nu o să ii duc dorul cortului cu care m-am învățat să împart nopțile pe drumuri.

Deși obosit, ies să caut un loc de unde să fotografiez valea, încercând să unesc bolta numai stele cu luminile artificiale ale pământului. Sub liniștea serii, firul întrerupt cu brutalitate mai devreme, se înnoadă de la sine: cum am ajuns aici? mă întreb.

Piața Jemaa el-Fna, inima emblematică a Marrakechului, își aruncă culorile muzicale până la noi, doi zăpăciți în căutarea microbuzelor de Imlil, destinația serii. Conduși de GPS pe baza unor informații de pe un forum găsim așa-numitele “taxiuri colective” și, brusc, ne transformăm în atracția străzii – din toate părțile, localnicii ne asaltează cu nume de localități și cu oferte, doar să îi alegem pe ei. Din mulțime, un marocan deloc prezentabil ne iese în cale, ajutându-ne să descurcăm ațele încâlcite. Dar nu avem bani, așa că ne conduce, printre oamenii agitați și mașinile îngrămădite în intersecții, către o bancă, așa cum îl rugăm. Pare binevoitor, dar mă surprind, fără să vreau, cu garda sus.

Nu plecăm imediat, fiindcă nu avem mâncare pentru munte – pierdem mai bine de o oră într-un supermarket găsit nu departe de autogară. Din păcate, decalajul e suficient ca să dea peste cap tot planul minuțios însăilat, dar atât de fragil: microbuzele nu mai merg până la finalul rutei, iar taxiul este prea scump pentru bugetul nostru. Mă oftic, dar nu renunț – dacă abandonez, măcar să o fac pe baricade! Un alt localnic rupe puțină engleză și ne explică cum să procedăm: microbuz până în Tahnaout, apoi taxi până în Asni și apoi alt taxi până în Imlil. Pare o soluție complicată, puțin controlabilă și nu neapărat ieftină, dar riscăm să vedem unde ne duce.

Afară se înserează, soarele ascunzându-se după linia perfect dreaptă a orizontului. Înăuntru, înghesuiala e la cote maxime, cu oameni urcând și coborând în fiecare sat. Din când în când, mai schimb vorbe cu ghidul nostru ad-hoc, care continuă să ne asigure că vom găsi legături la prețuri convenabile.

-Do not worry, my friend! repetă într-una.

În prima localitate ajungem cu întârziere, iar taxiul nu îl putem închiria decât cu 150 de dirhami, ceea ce e de vreo 5 ori mai mult decât suma promisă inițial. Cu toate eforturile, negocierile noastre nu duc nicăieri, decât la a mai da încă 10 dirhami unui bătrânel ce a “intermediat” discuția cu șoferul, în ciuda rezultatelor proaste – măcar ne-am cumpărat, la pachet, și liniștea că ajungem unde ne-am propus, în siguranță și nu chiar jupuiți de piele.

Vântul ce suflă printre versanți mă face să închei prematur cu fotografiile, chiar dacă imaginile nu sunt perfecte. Privindu-mi ceasul, realizez că a trecut aproape o oră – brusc, simt cum oboseala acumulată peste zi, de care uitasem, mă îngenunchează, obligându-mă să mă prăbușesc într-un somn adânc, dar plin de vise, în care oameni arși de soare și locuri pustii se amestecă în povești fără capăt și fără sens, care se cer explorate fără întârziere.

(Partea a doua urmeaza saptamana viitoare. Pana atunci, fotografiile se pot vedea aici.)

Cum nu am ajuns pe Elbrus (deși am vrut)

Scris de | 20 12 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Peisaj selenar, pe Pământ

-Trebuie să mă întorc! le strig eu, din spate, celorlalți. 

Sunt ultimul în coardă pe versantul abrupt al Elbrusului, într-o dimineață de gheață. Temperatura nu depășește -10 grade, dar lipsa odihnei din nopțile precedente mă face să o resimt cu totul altfel. 

-Nu reușesc să mă încălzesc, iar picioarele îmi sunt cel mai afectate, abia îmi mai simt degetele! adaug.

Ziua vârfului, 5 dimineața

Andrei – ghidul – m-ar mânca din priviri. Cerul e senin, vântul inexistent, zăpada încă e accesibilă – o zi perfectă pentru vârf, distrusă de inconveniente tehnice. 

-Ne întoarcem toți! decretează. 

Nu reușesc să îl înduplec să cobor pe cont propriu, deși riscul e aproape de zero. Vizibilitatea e bună, iar corpul are energie pentru efort. Dar nu, oprește toată echipa și gata – au și banii prețul lor. 

Coborând, am timp să reevaluez ultima săptămână, încă de la decolarea din România, trăgând învățăturile…la cald, să zicem. 

M-am bucurat enorm când am aflat că am ocazia să mă reîntorc în Caucaz, la nici trei luni de la excursia cu bicicleta prin regiune. Totuși, din cauza bugetului limitat, am ales să abordez aventura în stilul caracteristic: fără pretenții, cu tras de mine și cu deschidere către orice conjunctură. 

Norocoși, am prins vreme superbă, cu călduri care m-au făcut să urc până la 3800 m, doar în tricou și pantaloni scurți, deși e Octombrie. Totuși, altitudinea mi-a dat metabolismul peste cap, împiedicându-mă să mă odihnesc pe măsura efortului. În câteva nopți, am citit trei cărți, măcar cultivare să fie, chiar la capătul pământului!

Aclimatizare – 4200

Aclimatizarea a mers bine, iar muntele nu cere altceva decât rezistență. Fizică, dar mai ales psihică, să fii gata să urci ore în șir printr-o mare de alb, către un vârf care, deși e aproape, îți e total inaccesibil. 

Eșecul mă roade, deși, pe de altă parte, sunt împăcat cu el. Am descoperit, grație aventurii acesteia, cu ce îmi rezonează sufletul, când merg pe munte: cu păduri întinse, cu lacuri, cu seri la cort, cu foc de tabără etc. Elbrusul, este, însă, un colos care nu îți oferă – exceptând satisfacția de a fi atins vârful – nimic din toate acestea. Cât vezi cu ochii, gheață și stâncă, atât. 

Mai de aproape – 3800 m

-Cum a fost? ne întreabă oamenii din tabără, când sosim. 

-Se putea mai bine! concluzionez eu, iar apoi detaliez situația. 

De aici, totul devine o cursă către casă, în care puține lucruri mai contează. Suntem, cu toții, rupți, dar și apăsați de acest deznodământ mai puțin luat în calcul. Personal, aleg să separ ce merită și să mă bucur de ce a fost frumos. Iar ce nu a mers, îmi devine lecție pentru viitor. 

Maximul de peisaj obținut

Povestea, pe larg, a expediției pe Elbrus o poți citi în „Ținutul dintre Mări”, ultima mea carte, despre lumea Caucazului și locurile incredibile de acolo. Dacă ești pasionat de bicicletă, călătorii și munte, sigur o vei găsi o lectură plăcută și captivantă! Ai detaliile și posibilitatea de a comanda aici!