Calatorii


Cât de maiestuoasă poate fi o țară?

Scris de | 16 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Vântul ce zgâlțâie cortul cu putere mă trezește devreme, înainte ca prima rază de soare să se facă simțită. Degeaba mă mai învârt în sac minute bune, somnul nu mă mai ia, iar sforăitul lui Evelin sigur nu ajută. Mă îmbrac și, fără răbdare, ies să îmi ocup timpul cu o carte bună, până vom reuși să ne urnim. La lumina zilei, văd mai bine locul de campare: ne găsim la intrarea către o hidrocentrală, pe un spațiu verde bine amenajat și, evident, interzis. Sper, deci, să plecăm curând, căci nu mă simt deloc confortabil în a călca, cu bună știință, regulile. Constat că în zadar vin dintr-o țară coruptă, în care doar proștii respectă legile, nu am ce îmi trebuie să fiu la fel (sau poate tocmai pentru că sunt sătul de mârlănii, încerc să fiu cum trebuie până la capăt).

Pereții de stâncă se ridică sute de metri pe verticală, descoperind un cer senin, aspru cumva. Cochetez cu ideea de a mă întoarce la podul minune de cu seară, dar gândul că astăzi traversăm Durmitorul mă responsabilizează să mă menajez. Așa că rămân la ideea cu cititul, Kindle-ul fiindu-mi un bun companion în singurătate.

Dimineața, lângă barajul de pe râul Piva.

Plecăm târziu, după ce mă cert serios cu Evelin, ocazie cu care observ, încă o dată, cum doi oameni pot privi același tablou, dar vedea lucruri diferite. El e preocupat de odihnă prelungită, eu de a nu avea probleme absurde. El vrea să meargă puțin și repede, eu mai încet, dar mai multe ore. Deh…după posibilități!

Ziua începe lejer, șerpuind pe lângă râu câțiva kilometri cât să ne încălzim. Ba dăm și de o coborâre ce ne umple numai bine entuziasmul pentru ceea ce urmează: câteva zeci de kilometri abrupți, în plină căldură, de la 500 la 1900 de metri. Nimic însă nu avea să mă pregătească pentru „zid”: o șerpuire teribilă, a cărei menire este să ne scoată din defileu până pe platourile înalte ale Parcului Național Durmitor.

Muntenegru surprinde prin relieful divers și munții imenși. Nici cu drumurile nu îmi este rușine, construcția acestora este incredibilă!
Pe prima urcare a zilei, o șosea cu nenumărate tuneluri, unele chiar în serpentină!

Cu apa pe zero și energia la fel, sosim în prima localitate leșinați. Nu găsim decât 2-3 case mai mult pentru turiști și un restaurant, lângă care ne tracem sufletul. Povestim cu niște croați pe motocicletă și, după ce aprovizionăm, continuăm către inima Durmitorului. Nu înaintăm mult, căci vrem să mâncăm, iar apoi să ne odihnim. Nu ne permitem însă, iar coborârea de la orizont ne motivează să urcăm în șa. Iluzie deșartă! Altitudinea pierdută o adunăm iarăși, cu sudoare, într-un sat ca din povești, izolat, cu căsuțe din lemn și cu oameni ieșiți la fân cu unelte rudimentare. Pe margine, un canion infinit ne barează drumul – sperăm că nu trebuie să îl trecem! Dar nu e după speranța noastră, ci după măreția naturii: ne înfundăm la 1200 m (după ce suntem lăsați de un ranger să trecem fără bilet, pentru că nu avea plată cu cardul), iar apoi ne blestemăm zilele pe serpentine fără final, până pe celălalt mal. Către „pas” ne târâm alene, fără nicio motivație. Ziua prea caldă și relieful prea dur, ne-a sfărâmat spiritul…iar dacă nu ar fi fost spectaculozitatea locurilor, ne-ar fi fost și mai greu!

Parcul Național Durmitor, una din cele mai de marcă atracții naturale ale țării!
După infernul defileului, înapoi la altitudinea din urmă cu…vreo 4 ore.

Zablajak e orașul-stațiune de la poale, poarta iubitorilor de munte către crestele înalte. Pe străzi se vorbește în toate limbile, iar magazinele sunt ticsite. Din singurul supermarket mai mare, ies cu brațele pline, iar apoi dăm cu banul pentru traseu, pentru că nu avem informații despre cele două rute disponibile. Câștigă cea mai nordică, care urmează să ne scufunde în Canionul Tarei – până atunci, căutăm disperați apă pentru campat, dar și un loc protejat și liniștit. De băut, cerem la o casă, dar ne e rușine să plângem și cu dușul, așa că mai continuăm o vreme, doar-doar ne-o ieși o soluție în cale. Din păcate, părăsim satele, dar într-o grădină lângă pădure cresc legume, deci sigur o sursă de apă există! Inspectez zona și, da, apă curentă trece pe proprietate, de unde ne servim și noi cu câțiva litri, lăsând în schimb recunoștința noastră nerostită.

Atitudinea din punctul maxim al zilei, 1900 m.

Ne oprim curând, într-o stare de serenitate deplină, între șosea și pădure, nu departe de câteva case cochete. Pajiștea e de un verde îmbătător, iar luna ce se zărește peste silueta brazilor împrăștie argintul peste zare. Ne place finalul de zi, după dificultatea traseului, nimic nu cade mai bine ca o astfel de seară!

Panoramă de seară, cu masivul Drumitorului la orizont.

Căci într-o astfel de seară, sufletul și mintea își reamintesc de ce acceptă să se chinuie pe drumuri…

Ziua 10: Defileul Râului Piva – Borje, 75 km –
https://www.strava.com/activities/2601516086

DRUMURI DIVERGENTE, EP. 5: Prin munți în…Muntenegru.

La capătul Bosniei = la capătul lumii

Scris de | 6 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Peisaj rural, tipic pentru Bosnia.

Noaptea trece incredibil de repede, într-o liniște totală. Doar uneori mașini rătăcite mai chinuie motoarele la deal, iar dimineața acestea se tot întețesc. Nu ne mai stresăm însă, căci tot ce avem de făcut e să strângem, să mâncăm și să ne vedem de drum. În timp ce facem toate acestea, avem vreme să privim în jur: ne găsim între dealuri împădurite, într-un peisaj ce nu amintește cu nimic de tabloul pustiu al serii.

Îmi place când traseul începe în coborâre, dar astăzi plăcerea nu durează. Traversăm un râu – cred că e tot Neretva – iar apoi continuăm cu o urcare nu abruptă, dar ce se anunță lungă. Din fericire, curând ajungem la asfalt și, după ce ne împrospătăm și spălăm la un izvor curat, apăsăm în pedale către Kalinovik, orașul pe care îl urmărim de două zile pe hartă. Așezarea e o enigmă: cele câteva case încep și se termină la fel de brusc. Nu înțeleg care e rostul acestor oameni în aceste meleaguri pustii, dar poate că ei știu mai bine…Cel puțin unul, cu care legăm o scurtă conversație într-o germană maltratată, știe: e polonez și stă în Kalinovik de zeci de ani, căci s-a însurat cu o fată de-a locului. Dar ce o fi căutat inițial în zonă, înainte să îl condamne dragostea, tot nu e clar!

Biserica din Kalinovik, „orașul” de nicăieri.

Amiaza ne prinde pe drumul spre Foca, pe care îl rătăcim puțin dată fiind infrastructura precară. Explorăm drumuri pustii de pădure, fără început și sfârșit, dar care, într-un final, ne scot la șoseaua principală ce gonește către Muntenegru. Noi o luăm mai cătinel, ba chiar ocolim până în oraș, căci avem nevoie de mâncare pentru munții din următoarea țară. Mai mult, mai fac o pană, pe care o târăsc până la magazinul amărât de la parterul unui bloc comunist. Cât timp Evelin cumpără, eu desfac jumătate de bicicletă, schimb cauciucul și pun cameră nouă, dar încerc și să lipesc camerele stricate: fără succes, găurile sunt prea mici să se lase descoperite. Înainte de plecare, mai bag și eu o fisă consumeristă: două brațe pline de conserve și prostii, doar-doar ne-or ajunge pentru următoarele zile.

Ulterior, refuzăm să ne mai grăbim: deși am pierdut mai bine de două ore, ne relaxăm în apa rece a râului Drina. Nu mult, căci nu rezistăm nici frigului, nici curentului puternic care ne oprește din a intra serios în valuri. Măcar suntem curați, iar asta ne dă entuziasm pentru următorii kilometri: mai pedalăm vreo două ore, pe un drumeag îngust, pe care mașinile depășesc iresponsabil și care pare interminabil. Greu, sosim la graniță, unde ne strecurăm în față și de unde plecăm repejor, ca să campăm. Oboseala iarăși e acută și chiar sperăm la o oprire decentă, care să ne permită să ne refacem.

Luna ne anunță că e foarte târziu să fim încă pe drumuri.

Șoseaua însă are alte planuri: stă spânzurată pe coasta muntelui, străjuită de versanți împăduriți. Găsim o grădină cosită potrivită, dar nu avem apă deloc, așa că tragem de noi pe mai departe. Când găsim apă, nu mai avem locuri, așa că tragem și mai departe. Atât de departe că ajungem strânși între pereții de stâncă ai unui defileu abrupt, dar cu totul superb. Traversăm, cu ceva emoții, podul ce unește versanții, cu sufletul numai entuziasm: descoperisem acest loc în filmulețe pe YouTube cu luni în urmă, iar să fiu chiar acolo, pe viu, mă umple de recunoștință. Îmi place partea aceasta la drum: că mă învață umilința, perseverența, recunoștința etc.

Superbul pod din apropiere de Pluzine, descoperit în clipuri pe YouTube înainte de a ajunge în zonă – o minunăție.

Negociem unde petrecem noaptea și, după câteva idei năstrușnice și încercări eșuate, stabilim să folosim un spațiu îngrijit de lângă o hidrocentrală. Eu stau cu ceva teamă, dar Evelin e decis că e cea mai bună soluție și că ne vom descurca, orice ar fi. E beznă deja, așa că stabilim să plecăm devreme a doua zi, ca să nu ne facem probleme fără rost, totuși.

Sub un cer plin de stele, încă înmărmuriți de peisaj și de ingineria drumului, mâncăm o cină târzie. Frigul de pe canion ne face să strângem hainele pe noi și să intrăm la somn, în încercarea de a mai recupera ce mai putem din el. Se anunță zile faine în Muntenegru, abia am sosit și țara este fantastică deja!

Ziua 9: Ulog, Bosnia – Defileul Râului Piva, Muntenegru, 100 km –
https://www.strava.com/activities/2601507839

https://youtu.be/JqQJRsrNJBw
DRUMURI DIVERGENTE, EP. 4: Mostar și Bosnia rurală
DRUMURI DIVERGETE, EP. 5: Prin Munți în…Muntenegru

Cum aproape am ratat Mostarul: mai departe spre sud

Scris de | 1 10 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Priveliștea de dimineață de la locul de cort – Defileul Râului Neretva.

Soarele ajunge greu în fundul defileului unde noi meșterim strânsul taberei, versanții de stâncă stându-i neclintiți în cale. E rece la umbră, așa că plecăm îmbrăcați bine, ca de iarnă. Continuăm pe aceeași șosea aglomerată, pe lângă Neretva, către Mostar, ultimul oraș de marcă din țară. Curând, dăm hainele jos ca Baba Dochia cojoacele, într-o înaintare lentă și lipsită de entuziasm. Nu știu de ce, dar suntem prea obosiți pentru o nouă zi, parcă…

În Mostar ajungem,…dar nu prea. Urmăm Garmin-ul – ar trebui să ne ducă la vechiul pod otoman – pe un fel de centură tangentă cu așezarea, ce se menține pe coasta dealului, la o distanță considerabilă de centru. Mai mult, ne zăpăcește serios, obligându-ne să coborâm către zona veche după ureche, pe niște străduțe ca niște alei, pierdute printre case solide de piatră.

Stari Most-ul si Stari Grad-ul, principala atracție a Mostarului.

Stari Grad-ul pufăie de lume și de comercial, deși nu e nici 10:00 dimineața. Terasele sunt ticsite și ele, iar grupurile de turiști ce se înghesuie în zona pietonală îmbâcsesc atmosfera prea tare. Nu răzbim cu bicicletele printre șuvoaie, așa că ne separăm: eu rămân de pază, iar Evelin ia GoPro-ul și se pierde spre pod prin mulțime.

Analizând oamenii, constat: de ce fuge atât fericirea, că o alergăm prin tot felul de locuri? Ce nu ne ajunge acasă și încercăm să obținem pe drumuri? Ce are depărtarea, de ne cheamă cu așa glas de sirenă?

Orașul nu e special – cel puțin partea veche, căci pe cea nouă nu am vizitat-o – dar este considerat unul din cele mai atractive. Ciudat, căci Bosnia și Herzegovina are minunății naturale incredibile! Dacă ne întrebi pe noi, țara excelează exact la aspectele trecute cu vederea: relief divers și vegetație sălbatică, sate pustii pierdute în vârf de munte și atmosferă neîntinată de consumerismul turistic. Dar, până la urmă, nu știu de ce mă plâng: cu cât mai aglomerate sunt orașele, cu atât mai libere sunt restul frumuseților!

Pe o urcare tare lungă, în plin soare, bucurându-ne de orice detaliu.

Nu peste tot însă este la fel de frumos: aruncați în căldarea plată din jurul Mostarului, ne simțim ca în infern. Ieșirea, ca un progres spre nemurire, e cruntă: urcarea se întinde lin spre un cer ca oglinda, iar transpirația ce curge șiroaie ne înfrânează cu succes. E o căldură teribilă, probabil cea mai rea de până acum – iar cum suntem complet expuși, o simțim până în suflet. Mai mult, rămânem și fără apă, iar satele fantomă pe care le străbatem nu ne oferă nicio salvare. Târziu, când deja nodul setei e uriaș în gât, suntem ajutați de niște localnici prietenoși să umplem toate recipientele, cât să ne ajungă.

Treptat, solul pietros și golaș se acoperă de arbuști. Mai apoi, aceștia se transformă în păduri pitice, dar tot mai hotărâte. Suntem martori, cu viteza melcului obosit, la schimbările vegetației odată cu altitudinea. Până acolo că, părăsind asfaltul, sosim pe un platou doar al nostru, cu iarbă uniformă pipită, uneori, de pietre albe, ca de mormânt. E un pic sinistru peisajul dar, în același timp, e deosebit: îl inspirăm deplin și îl pictăm pe retine.

Pe drumul spre Kalinovik, pe un platou cu o atmosferă de vis. Ora de aur sigur a contribuit din plin la frumusețea peisajului.

Străbatem kilometri buni, fără grabă, prin această atmosferă de pace. Drumul e bun, fără pietre, iar locurile de campat sunt mulțime. Din păcate, nu avem apă suficientă pentru noapte. Din spate, câteva table comuniste pe roți, se apropie în zdrăngănituri – șoferul încearcă să lege o conversație cu noi, dar vorbele se lovesc obosite de bariera limbii. Ne înțelegem, totuși, primitiv, cât să povestim ce-i cu noi, dar și să primim apă proaspătă de izvor. Doar un copil, nepot al bătrânului probabil, stă lipit de geam ca venit de pe altă planetă: uimirea și curiozitatea din ochi sunt genul de detalii ce rămân mereu în amintire (sper să nu se facă cicloturist, peste ani, totuși).

Coborârea nu e prietenoasă, căci intrăm în pădure, unde noaptea se simte și mai aproape. Drumul devine mai pietros, iar înaintarea mai anevoioasă. Ajungem într-un cătun, Ulog, unde încercăm să ne aciuăm pe vreo fâneață. Pentru că toate sunt înclinate, căutarea se prelungește până târziu, când găsim un petic acceptabil la margine de drum, lângă o casă acum numai ruine. Toate treburile le realizăm pe „repede-nainte”, grăbiți de ziua lungă în șa, dar de dormit tot târziu dormim, pentru că ne întindem la vorbă și la citit, ca niște iresponsabili ce suntem. Eh, de parcă nu pentru asta e vacanța! Nu regretăm nimic, decât că timpul zboară și că nu ne putem bucura deplin de el…

Ziua 8: Donji Jasenjani – Ulog, 109 km –
https://www.strava.com/activities/2592309285
https://www.strava.com/activities/2601495607

https://youtu.be/JqQJRsrNJBw
DRUMURI DIVERGENTE, EP. 4: Mostar și Bosnia rurală