Calatorii


7 lecții învățate pe drumuri

Scris de | 5 12 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Puține activități te dezvoltă mai mult decât călătoritul, necunoscutul la care te expui devenind cel mai bun profesor. Și, cu cât maniera de a străbate lumea este mai expusă și non-conformistă (ca mersul pe bicicletă), cu atât lecțiile sunt mai numeroase.

Recent, am încheiat cea de-a 4-a excursie pe două roți prin Europa, prin țările de la marginea continentului: Georgia, Azerbaidjan, Armenia și Karabah. În total, am bifat peste 3000 de kilometri și o lună întreagă de dormit la cort, prin ținuturi pe care nu le știam decât de pe hartă. Cartea „Ținutul dintre Mări” care conține întreaga poveste a aventurii va fi lansată în mai puțin de două săptămâni (te poți înscrie pentru eveniment aici, e gratis), dar pentru cei care nu vor ajunge în posesia ei, am rezumat mai jos câteva sfaturi care te vor ajuta în viitoarele călătorii.

Lecția 1 – Dezvoltă-ți curajul ca să pornești

Bine, acest sfat nu e de prin excursie, ci dinainte, dar cred că e cel mai important: fără curaj, aventurile nici măcar nu s-ar întâmpla. Prea adesea, auzim ce nu putem să facem și de ce nu putem, în loc să ni se spună că e realizabil și că merită. Astfel, ajungem să credem că ceea ce e rar întâlnit e riscant și greșit, chiar dacă, în sine, activitatea respectivă e mai mult decât de dorit. Personal, mi-am construit curajul de a pleca în necunoscut brusc: de nicăieri, m-am aventurat în a străbate Europa, pe bicicletă, timp de 3 luni. Totuși, consider că mai înțeleaptă e o trecere treptată, de la mici aventuri în spatele casei, până la nemărginitul de la orizont. În acest fel, îți oferi timp să te documentezi, să te antrenezi și să afli cu ce se mănâncă greul la care vrei să te înhami.

Lecția 2 – Planifică, dar nu planifica prea mult

Oamenii sunt diferiți, când vine vorba de orice, nu doar de a călători. Practic, ceea ce suntem se manifestă în orice realizăm sau încercăm. O aventură în necunoscut va fi trăită în stilul propriu, care te reprezintă. Totuși, să planifici exagerat de mult, la virgulă și aranjând fiecare fundă, nu o să te facă mai fericit, ci doar mai stresat. Poate că e doar felul tău de a vedea lucrurile, însă de ce mai pleci la drum, dacă nu ca să fii surprins? Personal, am nevoie să controlez, în linii mari, ceea ce urmează să se întâmple – însă niciodată nu țin cu dinții de ceea ce am stabilit. Am fost, foarte des, confruntat cu a schimba traseul, cu a rezolva probleme neprevăzute sau, pur și simplu, cu a renunța la obiective pe care mi le doream – în astfel de momente, planificarea nu te ajută decât ca să vezi cât de mult deviezi. Iar asta nu e de rău, atât timp cât reușești să fii responsabil și să te bucuri de aventură.

Lecția 3 – Învață o limbă cunoscută în zonă

Sfatul acesta e poate un pic dificil, dar îl menționez, deși eu nu mă încadrez în limitările lui. Deși știam că urmează să vizitez o regiune care a făcut parte din URSS, nu am reușit să mă mobilizez deloc să învăț câteva expresii de bază în rusă. Am încercat, cât de cât, dar am abandonat rapid. Ulterior, frustrarea a atins cote maxime: am ratat atâtea interacțiuni doar pentru că nu aveam o punte comună de comunicare! Acum, știu, dacă mergi în zonele dezvoltate ale globului, engleza învățată la școală (sau de la filme) te va salva – însă niciodată nu strică să te familiarizezi cu limba locală, oamenii se vor simți apreciați când îți vor observa eforturile.

Lecția 4 – Nu ai nevoie să cheltui cât vrei

Ca români, suntem săraci, asta e un fapt. Muncim mult și câștigăm puțin, marea majoritate. Însă, nici din ce câștigăm nu suntem în stare să păstrăm. Pentru că suntem complexați și vrem să arătăm că o ducem bine. Și, treptat, ajungem să ne identificăm cu stilul acesta de viață, în care măsurăm fericirea după cât consumăm. În concedii și la sărbători, cel puțin, nimeni nu ne ajunge la nas, chiar dacă după tragem pe rupte ca să supraviețuim. Din experiență spun, însă, că nu e nevoie să fim atât de iraționali: ne putem bucura de locurile vizitate și fără să mâncăm la toate restaurantele și fără să ne cumpărăm înghețată pentru că toată lumea o face dar și fără să stăm în nu știu ce hotel. Atunci când înveți să fii mulțumit cu puțin, vei conștientiza câte oportunități ți se deschid. Și știu ce spun, căci mâncând din supermarketuri și dormind numai în cort, am reușit să cheltui sub 5 euro/zi de călătorie. Faceți voi socoteala, unii dau atât pe o cafea în Centrul Vechi! Una peste alta, lucrurile sunt simple: există maniere mai înțelepte în care îți poți cheltui banii, chiar dacă îți spui că o dată pleci și vrei să ții minte. Chiar: dacă pui banii deoparte și pleci mai des, crezi că o fie mai rău?

Lecția 5 – Nu renunța, dar nici nu te încăpățâna aiurea

Dacă faci sport regulat, îți poți imagina ce înseamnă să pedalezi mii de kilometri, zi după zi. Știi cu ce vine la pachet efortul și cât de dificil poate deveni să înaintezi, expus la capriciile vremii și nesemnificativ în fața reliefului. De o mulțime de ori mi-am propus să renunț: să urc în avion și să vin acasă. Din fericire, avionul personal era în pană, așa că nu m-a putut urmări peste tot…Ce vreau să spun e că momentele în care te simți copleșit nu se lasă așteptate – când sosesc, e treaba ta să te motivezi să continui și să le dai deoparte. Totuși, ai nevoie de înțelepciune să știi când să nu alergi către fundături – uneori ne pricepem la a ne încăpățâna într-o prostie. Nu o să îți spun cum poți diferenția situațiile, te sfătuiesc doar să ai grijă: clarifică-ți ce îți dorești și analizează care e cea mai bună decizie în contextul în care te găsești.

Lecția 6 – Ia oameni cu care rezonezi și pe care te poți baza

Am umblat mult la viața mea (spun alții, că eu nu-s chiar de acord) și am înțeles că cel mai important de luat în calcul sunt oamenii: în funcție de cine te însoțește (sau pe cine însoțești tu) aventura va fi un succes sau un eșec. Cu persoanele nepotrivite lângă tine, chiar și cel mai superb apus e o povară; cu cele potrivite, chiar și cea mai neagră furtună e un vis. Ce vreau să spun? Nu că suntem răi, ci doar că suntem diferiți: dacă nu găsești pe nimeni cu care să te sincronizezi, e mai bine să pleci la drum singur. Din fericire, când vine vorba de cicloturism, am în fratele meu un prieten și un ajutor de nădejde: deși avem disensiunile noastre, știm că putem conta unul pe celălalt, orice ar fi. Așadar, cel mai important sfat: când formezi o echipă, cântărește bine minusurile și plusurile, astfel încât să ieși în câștig.

Lecția 7 – Dă-ți voie să te bucuri și să te cunoști

Nu are niciun sens să pornești la drum dacă ai de gând să te întorci același om. Poți, într-adevăr, să cauți distracție și să explorezi culturi și senzații noi, însă acestea nu te vor face mai fericit, decât pe termen scurt. Ca să obții maximum dintr-o aventură, învăță să mergi în profunzimea ei: fii atent la ce te înconjoară, respiră aerul curat, încântă-ți ochii cu minunile naturii, zâmbește trecătorilor etc. Construiește-te, cu fiecare escapadă. Pleacă nu ca să rămâi același, ci ca să te întorci mai bun. Astfel, vei deveni o inspirație pentru cei care te cunosc și un exemplu demn de urmat.

Mă opresc, gata, deși lecții și sfaturi aș găsi mulțime, promit! Pentru poveștile complete și alte filozofări, căutați cărțile mele. Cele mai vechi sunt gratis în format PDF (deși eu vă recomand variantele printate, din motive lesne de înțeles), iar ultima poate fi pre-comandată cu o reducere de 25% de pe site. Enjoy!

 

Cum am descoperit Caucazul pe bicicleta

Scris de | 7 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Vorbeam zilele trecute cu al meu frate despre cum a trecut și vara aceasta când am realizat că nu am scris mare lucru despre ea. Pentru noi, s-au întâmplat destule, dar lucrând deja la cartea care să însumeze experiența pe bicicletă prin Georgia, Azerbaidjan și Armenia am omis total să prezint un rezumat al călătoriei. Să îmi fie cu iertare, s-au succedat perioade grele…

Au trecut ani de când ne-am infectat cu microbul cicloturismului, iar de atunci ne-a fost numai normal să ne facem concediile astfel – cititorii familiarizați știu deja de celelalte 3 excursii prin Europa. Acum, a venit rândul să ne luăm inima în dinți și să trecem în Asia, deși nu departe, ci doar dincolo de Marea Neagră.

Am pornit cu avionul într-o amiază de marți, cu frica că vom găsi biciclete bucăți la aterizare. Din fericire, au fost foarte în regulă, iar în prima zi am mai și prins 35 de kilometri de pedalat. Ne-am izbit, brusc, de limite climatice deloc confortabile – căldură și ploaie – dar ne-am zis că o să fie bine.

Conform planului, după o noapte aproape deloc dormită, am pornit spre Caucazul Superior, cu destinațiile Mestia, Ushguli, Lenteki. A turnat cu găleata întreaga zi și am urcat de ne-a ieșit pe ochi, dar acesta urma să fie doar începutul. Am continuat cu nopți ploioase și cățărări interminabile, dar peisajele ne-au cucerit, alinând orice rană. Ne-am delectat cu creste muntoase, am admirat localitățile tradiționale și vestitul Ushba și am înotat prin noroaie pe drumuri ascunse prin păduri. Am ajuns să îndrăgim asfaltul și să ne minunăm de fiecare contrast al regiunii: prea umed sau prea arid, prea verde sau prea uscat, prea cald sau prea rece.

În Tbilisi ne-am reamintit cât de mult ne îngreunăm, ca oameni, viața. Apoi, ne-am bătut cu setea, căldura și lipsa de odihnă în Azerbaidjan, unde am descoperit cel mai cel oraș de până acum: Baku. Zgârie-nori, mare, clădiri vechi de sute de ani și bulevarde largi și aerisite, așa aș putea creiona imaginea metropolei.

Deși ne-au plăcut oamenii, ne-am întors în Georgia cu trenul, ca să evităm deșertul. Pentru că e război între Armenia și Azerbaidjan, singura șansă e să faci zig-zag printre granițe dacă vrei să vezi toate țările, așa că ne-am conformat. Către platoul armean, am urcat printr-un defileu puternic industrializat pe vremea URSS-ului, dar în paragină astăzi. Totuși, spectaculozitatea lui a fost la cote maxime, unice chiar.

Nu am răbdat și, după Sevan, am intrat în Karabag, regiunea-problemă dintre cele două state. Deși la altitudine ne-am crezut în al nouălea cer de cât de frumos era, curând am reîntâlnit căldura, ariditatea și vegetația care nu făceau deloc ușoară înaintarea.

Lângă Yerevan am dat nas în nas cu o furtună de nisip, iar apoi am fost martorii unui uriaș curcubeu exact vis-a-vis de Ararat. Capitala, în sine, ne-a lăsat destul de reci – cred că e evident că nu ador orașele – dar nu aș fi ratat să o vizitez în niciun caz, pentru palmares măcar.

Urcând nesfârșite drumuri drepte, am revenit, a treia oară, în Georgia, țara de adopție. Am căutat munții cu ardoare, iar apoi am făcut pace cu marea, la Batumi. De aici până la Kutaisi nu a mai fost decât un pas, iar avionul ne-a repatriat cât ai zice „gata!”.

Acum, știu că, deși am scris mult, nu am zis mai nimic. Nu am povestit din experiențe, nu am descris oamenii sau locurile, nu am tras lecții și concluzii. Însă, cum aș putea rezuma o lună și 3000 de kilometri într-un simplu articol? Ca să compensez, las mai jos mulțime de poze de peste tot. Iar curând termin cartea de scris, unde o să mă lungesc pe îndelete. Păstrăm legătura!

Caucaz Edited

Liniște-n zig-zag pe stânci de Retezat

Scris de | 5 09 2018 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

De la un munte poți obține multe – aventură și provocare, efort și transpirație, liniște și așezare de gânduri, natură neîntinată și aer curat – depinde doar ce îți dorești. Și, deși prezența unora nu le exclude pe celelalte, există mereu un motiv interior care primează atunci când îți pui bocancii și rucsacul și pornești către creste.

Plecăm marți seara, hotărâți să acoperim tot Retezatul. Eu caut durere să mai uit, Ștefan timp cu el să se așeze. Nu primim bilete la casă, dar găsim în tren cușetă, așa că ieșim chiar bine. Din Petroșani, luăm microbuzul spre Uricani și, cu noroc, găsim în doar câteva minute ocazie spre Câmpușel, „fundul” Văii Jiului. Peisajele dezolante ale fostei zone înfloritoare a țării ne sfâșie din goana mașinii, însă ne pansăm rănile, imediat ce coborâm, cu mic dejun și cu pădure.

Avem bagaj mult – pentru 5 zile – așa că urcușul ne stoarce resursele lăsate neantrenate în ultima vreme. Natura ne încântă, însă, cu ale ei raze de soare cernite printre frunze, cu cântece de păsărele și cu cer albastru într-o mare de verde. Ca prin minune, intrăm în starea de pace și detașare față de tot ce e „jos” pe care doar muntele o poate aduce.

Piatra Iorgovanului este primul vârf bifat și, cumva, granița dintre Munții Retezat și Godeanu. Deși avem în plan și o tură spre Herculane, o luăm spre Șaua Plaiul Mic, străbătând culmi domoale și înierbate, cu un tablou mărginit de giganții de piatră ai masivului. Campăm grăbiți de câțiva stropi, dar doar frigul ne dă, cu adevărat, probleme – sacii, însă, își fac treaba atât de bine încât adun 10 ore de somn profund așa cum nu am mai gustat de multă vreme.

Dimineața e o încântare, deși sunt nevoit să strâng bine hainele pe mine. Coborâm la izvor spre Buta, apoi ne încălzim cu lunga urcare pe Custura, pe care o tăiem după ureche pe curbă de nivel. Păpușa nu se lasă cucerită ușor, simt cum sufăr serios sub apăsarea bagajului și a versantului abrupt tare. Așa că scoatem problemele sensibile la discutat și, umpluți cu adrenalină, timpul zboară fără să băgăm de seama.

De sus, începem să realizăm de ce e atât de faină zona – deși atât de multă stâncă nu e pe sufletul meu, îmbinarea ei cu lacurile străvezii și maiestuozitatea vârfurilor oferă o experiență unică, iar tablourile nu au cum să nu devină parte din mine.

Pe Porțile Închise constatăm o lecție pe care, de multe ori, o uităm: vezi cu ochii tăi cum stau lucrurile, nu îi mai crede pe ceilalți. Speriați de expunerea traseului, am constatat că e chiar lejer și deloc periculos, iar perspectiva pe care acesta o oferă Tăului Țapului merită cu prisosință eforturile!

Trecem pe la Galeș, apoi prânzim cu lacurile din Valea Rea așternute la picioare. În Șaua Pelegii discutăm dacă ne găsim loc de cort sau mergem la Bucura…sunt rupt, dar facem și urcarea către vârf, într-un ritm încet zicem noi, dar suficient de rapid să prindem niște turiști din Ungaria cu care povestim câteva minute.

2509 metri, atât e nivelul la care Peleaga se ridică deasupra mării. Oare e competiție – ca între oameni – și între munți? Nu de alta, dar nu înălțimea e singurul criteriu…

Dormim la sac, grație unei idei năstrușnice venite spontan, fix sub vârf. În față, privirile ni se scaldă în oglinda umbrită deja a lacului – rar am avut parte de asemenea peisaj din camera de hotel! E rece, dar ne odihnim bine sub bolta curățată de nori și rămasă numai stele, până dăm ochii cu un răsărit întârziat, dar vestitor de o nouă zi numai bună de explorat.

Ne îndreptăm, la pas cu gândurile, spre vale, unde frumosul continuă să ne uimească – nu întotdeauna e rău să cobori, se pare. Ne îmbătăm cu apă cristalină din izvor, iar apoi cotim spre Zănoaga, trecând pe lângă Ana, un lac frumos cum îi e numele și care ne cam cucerește. Mai în glumă, mai în serios, facem împărțirea celor trei ochiuri de apă cu nume de fete – Ana, Florica și Viorica – eu rămân cu prima, Ștefan cu ultimele două, să îi ajungă. 😀

Înainte de Tăul Răsucit îmi sparg telefonul – oare se poate și frumos fără urât? – dar tabloul de pe malul lacului mă lasă nu doar fără cuvinte, ci și fără supărare. Pe scurt, așa arată locul perfect: cu iarbă numai bună de întins cortul, cu apă străvezie ce reflectă zidul stâncos al văii și cu liniște de îți poți auzi și cele mai îngropate sentimente!

Deși îmi doresc enorm, nu campăm decât la Zănoaga, cu doar câteva minute înainte ca o ploaie de vară să spele atmosfera. Povestim cu Salvamontul, mâncăm la adăpost și apoi ne relaxăm până la venirea serii. Mai citim, mai discutăm, mai mă iau de scris versuri, așa că vreme trece. Nu cu un scop, dar cu sens. Acela al fericirii lăuntrice după care tânjim.

Ultima zi ne prinde un pic nesincronizați: eu rămân la cort, în timp ce Ștefan merge să culeagă răsăritul de pe creste. Apoi pornim spre Vârful Retezat, via Șaua Judele și Tăul Porții. Peisajul, din nou, ne termină cu spectaculozitatea lui: crestele dure și neșlefuite se îmbină perfect cu lacurile ce sclipesc în soare, umplându-ne ființele cu liniștea mult dorită. Aceasta, însă, nu durează mult, căci întâlnirile cu turiștii devin tot mai dese, până acolo că ne descoperim pe „autostrada” Retezat, nu muntele. Coborâm, deci, în viteză și, goniți de tunetele unei furtuni timide, ajungem în Valea Stânișoara pentru a continua spre Cabana Pietrele, locul de campare.

Natura, însă, vrea să ne mai surprindă o dată cu ale ei haine de gală, oferindu-ne întâlnirea cu Cascadele Stânișoarei, niște căderi de apă ba discrete, ușor de trecut cu vederea, ba hotărâte și impunătoare. Privindu-le, simt că acestea – la pachet cu mușchiul verde și cu trunchiurile coniferelor – constituie finalul perfect și numai normal al unei ture superbe…

Ca la o înțelegere, ne întâlnim cu Adelin la final de traseu și stabilim să nu îl mai așteptăm ci să încercăm să ieșim în civilizație prin alte metode. O luăm, deci, la pas spre Nucșoara dar, după numai trei kilometri, urcăm într-o dubă ce ne duce până la Hațeg, dintr-o bucată. De aici, aventura cu muntele se încheie…deocamdată, evident.

 

P.S: Pentru trasee, puteți verifica contul de Strava, dar pe scurt am mers astfel:

  1. Câmpușel-Piatra Iorgovanului-Șaua Plaiul Mic.
  2. Șaua Plaiul Mic-Custura-Păpușa-Porțile Închise-Lacul Galeș-Șaua Pelegii-Peleaga.
  3. Peleaga-Lacul Bucura-Tăul Răsucit-Zănoaga.
  4. Lac Zănoaga-Șaua Judele-Vârful Retezat-Lolaia-Valea Stânișoara-Pietrele-Câlnic.

P.P.S: Daca îți place să mă citești și vrei să descoperi mai multe aventuri, atunci sigur te vor interesa și cărțile mele despre care ai detalii pe site la secțiunea „cărți„.

Retezat Full Edited