Calatorii


La pas prin Transilvania, pe două roți

Scris de | 16 07 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Călătorim fără să mai gândim. Nu mai știm să ne oprim, iar imersiunea în noile locuri nu mai are căutare. Vizităm (mai) mult, dar descoperim (mai) puțin. Ne bucurăm de aventuri, dar experimentăm aceleași anxietăți vechi. Fugim către orizonturi, dar ne luăm nefericirile cu noi. Ceea ce a venit ca o eliberare s-a transformat, peste timp, într-o temniță aspră, prin ale cărei zăbrele vânăm cerul. Pe dinăuntru ne stingem cu fiecare escapadă de peste vară și cu fiecare ieșire de week-end. Oare ce ne lipsește?

Pornim pe la prânz, în formație de patru, cu bicicletele gata de câteva zile de explorare. Grupul e eterogen: eu și fratele meu suntem deja veterani în ale cicloturismului, fetele abia dacă știu ce implică. Necunoștința însă nu le împiedică să pedaleze asiduu, până dincolo de Sfântu Gheorghe, cu tot vântul de față și norii negri ce se mai scutură ocazional. La prima urcare însă borcanele se amestecă: asfaltul dispare, curbele se adună, iar nici pădurea liniștită și nici vremea plăcută nu pot face efortul mai puțin dificil. Inevitabil, antrenamentul face diferența: abia în vremuri inconfortabile îți poți observa limitele reale.

Locul de cort nu e special, dar curcubeul uriaș, zugrăvit pe bolta cenușie face uitată banalitatea. Trecem, în doar câteva minute, de la vară la toamnă și apoi iarăși la vară, o bună pregătire pentru noaptea ce urmează, una cam rece pentru această perioadă, numai bună de călit spiritul.

Cu noaptea în cap, începem ritualul trezirii: eu trăgând de ceilalți să plecăm mai din vreme, ei trăgând de mine să îi las să mai doarmă. Explorăm Cheile Vârghișului – atât cât ne permit bicicletele -, ne unduim pe lângă Olt până la Racoș, unde o ploaie rece stinge și mai mult vulcanul deja adormit de secole. Căutăm și Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt, facem câteva poze, iar apoi ne grăbim către campare, doar, doar om scăpa de următoarea repriză de precipitații!

Nu știu exact de ce facem asta, deși stau adesea să reflectez. Ușor, nu este. Comod, nici atât! Viața pe bicicletă e departe de romantismul ce reiese din poze, e mai mult decât apusuri liniștite și câmpuri înverzite! Mult mai adesea, natura își cere tributul: energia necesară înaintării e costisitoare.

Renunțăm la Sighișoara pentru că drumul național nu permite accesul bicicletelor. Bineînțeles, nu există alternativă (cel puțin nu una fără zeci de kilometri în plus), dar să interzicem, se poate! E fantastic cât de mult răbdăm în democrație…parcă mai mult ca în comunism. Acum, în numele libertății de alegere, acceptăm orice. Nu realizăm greșeala de logică: nu e alegere reală cea în care toate opțiunile sunt proaste. Relația cu statul ar trebui tratată ca oricare alta, printr-un raport al beneficiilor: nu construiești drumuri, spitale, piste, nu faci curățenie, nu dezvolți locuri de muncă, nu ajuți cetățeanul, nu investești în educație etc nu primești banii pe care îi ceri, e simplu! Dar să nu plătești ceea ce statul decide, să fie catalogat ca furt, e o aberație! Dacă tot aproape jumătate din venituri ne zboară din buzunare (de fapt procentul de taxe se ridică undeva la 70-80%) nu ar fi normal să fim mai preocupați de ce (nu) se face cu banii noștri?

Mă tot gândesc cum am putea îmbunătăți abordarea, provocând schimbări rapide și cu efecte concrete. Democrația, așa cum ne-a fost servită, a început deja să moară: în țări de tradiție, unde politicienii și-au mai făcut partea, și nemulțumirea tot atinge cote alarmante. E clar că drumul societății ne poartă către o fundătură, dar oare ce am putea pune în loc? Ce soluții ar ajuta cetățeanul, ce variante i-ar oferi un trai mai bun, ce abordări l-ar scuti de a munci pentru un sistem căruia nu îi pasă, ce mentalitate i-ar reoferi libertatea reală, pe care într-o democrație nimeni nu o mai are?*

Goniți de ploaie, campăm pe un câmp proaspăt treierat, cu Cetatea Rupea străjuind orizontul. Carcasă goală, doar ziduri, monumentul ne amintește de oameni: cosmetizăm frumos exteriorul, în vreme ce prin suflete bate vântul ignoranței. Plouă continuu până spre dimineață, deși prognoza se arăta blândă. Oboseala se adună, așa că scoatem din traseu și variantele peste coline din zona Viscri-Saschiz-Sighișoara (oricum nu știu dacă nimeream potecile), dar ne luăm libertatea de a petrece câteva ore în satul-patrimoniu UNESCO. Ne învârtim puțin pe ulițe, vizităm biserica-cetate, schimbăm vorbe cu copiii și…cam atât. Nu că nu ar fi o locație frumoasă, unde grijile par ceva străin, unde pietrele pavează drumurile și unde casele și porțile sunt pictate în culori vii, dar, în esență, nu întâlnim astfel de elemente cam în orice sat din România?

Traseul ne unduiește peste dealuri și prin păduri, străbătând așezări pitorești, înghețate în timp. În sfârșit, ne bucurăm de prima zi cu soare de vară, cerul străveziu contopindu-se cu verdele curat încă al poienilor! Făgărașii ne apar la orizont, ca un uriaș ascuns de nori, dar și ca un adăpost primitor, la poalele căruia îți poți așterne puținele lucruri. Petrecem la cort o ultimă seară, cu mult doritele povești, împărtășit de impresii și schimburi de gânduri, sădind legături cum numai o călătorie braț la braț poate să croiască.

Tura o încheiem discret, cu mers agale, șerpuind către Șinca Nouă și, mai departe, Holbav. Ne mai umplem plămânii cu aer curat, mai luăm un prânz la iarbă verde, mai transpirăm pe ultimele urcări. Punem, astfel, puncte de suspensie unei alte aventuri…căci sigur vor mai urma astfel de escapade. La ce bun? Oare ce ne lipsește? Nu știm, dar suntem plecați în căutare.

Într-un final, nu e chiar viața o căutare cu o destinație pe care toți vrem să ne-o însușim?

Traseele sunt pe contul meu de Strava, da-ți scroll până dați de ele. Spor la aventură, dar și la găsit drumurile cu sens!

*Aici e o discuție lungă, cert e că în democrație nimeni nu e mai liber decât într-un regim totalitar. Singura diferență? Granițele permise sunt mai largi, iar asta oferă iluzia de libertate. În esență, realitatea e aceeași: ești obligat să te conformezi unor legi venite „de sus”, fie că sunt nocive, restrictive sau abuzive sinelui.

Bikepacking Bucovina: 4 zile pe bicicletă în Nordul României

Scris de | 7 05 2019 | Despre: jurnal de calatorie | fără comentarii

Pe drumul vieții, ai două opțiuni: fie aștepți să înceapă ploaia, fie te bucuri de soarele ce încă încălzește.

Cu astfel de gânduri pedalez, prin tărâmuri de vis, către nordul îndepărtat al țării. Mai ocolesc câte o baltă de apă clisoasă, mai ridic privirea din dârele de camion către versanții împăduriți, mai alerg cu mintea pe poteci nedescoperite – toate reprezentând borne importante ale unei călătorii depărtate de civilizație, timp de câteva zile.

Încă e soare, deși norii se înghesuie hotărâți unii în alții. Sunt albi ca niște rotocoale de vată în primă instanță, dar se înnegresc cu fiecare oră ce trece.

Cu toții simțim, din când în când, nevoia de o vacanță liniștită, departe de tot ceea ce înseamnă viața așa cum o știm. Majoritatea alege să schimbe macazul și să caute relaxarea totală, fără griji și fără riscuri; câțiva, mai nebuni, din tagma celor priviți încruntat de ceilalți, preferă efortul, transpirația și necunoscutul. Aceștia înțeleg că un concediu nu e o evadare, ci o încununare a unui trai pe care îl construiești, pe cât posibil, zi de zi.

După o iarnă superbă, cum nu îmi amintesc vreo alta (ajutată fiind și de mutarea în Brașov), a urmat o primăvară capricioasă, cu temperaturi scăzute și precipitații bogate – coșmarul oricărui îndrăgostit de natură și mișcare. Dar, cum în fața stihiilor nu poți decât să te supui, înveți să jonglezi cu problemele, adaptându-te să fii fericit în orice condiții.

Asfaltul din Broșteni ne întâmpină cum îl știam, îmbătrânit de petice și denivelări. Cu o prognoză meteo deloc încântătoare, ne descoperim deja la 40 de kilometri de mașină, exilați pe bicicletele încărcate cu echipament, cam la fel cum sufletul ne e îndesat cu un optimism solid, dar fără ancore reale.

Urcarea și coborârea din Puzdra ne reamintesc de ce e România frumoasă, dar îngrozitoare. Din păcate, nu ne putem bucura de viață, dacă nu avem infrastructura necesară să o explorăm. Fără șosele decente, a parcurge distanțe mari devine un coșmar, pe care nicio zonă deosebită nu îl va transforma în ceva digerabil. Una peste alta, țara în care trăim e o ruină: de la oameni până la clădiri, totul se scufundă în paragină.

Avem parte de vreme încurajatoare și a doua zi, străbătând satele pitorești ale Bucovinei, către o graniță care nu știm dacă este deschisă. Cu un traseu făcut pe genunchi, inițial gândit pentru 8-9 zile, apoi scurtat pentru 6-7, ne lăsăm surprinși de explorare, fără o țintă clară în minte. Ca în viață, avem repere despre tot ceea ce ne-am dori, dar nimic nu e suficient de bine definit încât să ne avântăm cu toate forțele înainte.

Asfaltul face loc drumului de țară, iar acesta, domol, se retrage în fața noroiului mestecat de vehiculele 4×4 ale celor mai înstăriți din zonă. Ca un laitmotiv, alternanța de rău și bine ne urmărește indiferent de opțiunea abordată.

Satele însă au o pace a lor, rar întâlnită pe tărâmurile amintirilor. Depănând istorii străvechi, acestea ne arată că civilizația nu este indispensabilă unui trai fericit. Privind chipurile oamenilor printre țambrele șubrede ale gardurilor, înțeleg că pacea are mai mult de a face cu interiorul, decât cu succesul. Zâmbitori, localnicii îmi amintesc despre înaintări succinte către esențial, ce par atât de greșite în ochii modernității! Pe aici, timpul are altă valoare. Banul e mai puțin important. Ura…mai distilată. Peste Bucovina, plutește un aer etern de bunătate a sufletului, de frumusețe a naturii și de necunoscut efemer, ce te cheamă să rămâi. Sau, dacă trebuie să pleci, te obligă să revii.

Cele 6-7 zile devin 4 – punctul vamal cu Ucraina este închis din motive birocratice. Segregați de linii imaginare – culturale, istorice, religioase -refuzăm să ne mai facem bine. Semănăm izolarea și lipsa de iubire, toate, culmea, în numele unor virtuți nobile, dar în care nu mai credem de multă vreme.

Natura are răbdare cu noi până ne întindem cortul, apoi se dezlănțuie într-un potop ce ține până dimineață. Când vine ploaia, vine, trebuie să învingi! Noroc cu odihna nopții care ne reumple psihicul cu suficientă putere cât să ieșim la lupta cu șuvoaiele. Nu ai multe opțiuni în fața dificultăților incontrolabile, decât să strângi din dinți și să te rogi să reziști. Unele victorii nu vin cu tobe, ci cu suferință ascunsă sub fețe implacabile – dar nu recunoșterea oferă valoarea, ci transformarea pe care acestea o determină în fiecare.

Toarnă cu gri până după amiază, fără niciun moment de respiro. Ne oprim des, dar suntem uzi și înghețați, așa că nici pauzele nu sunt de dorit. Urcăm TransRarăul pe cont propriu, fiecare având grijă de demonii din suflet. Din păcate, peisajul de altfel mirific, e ascuns sub o pânză obscură de ceață umedă, fără viață. Serpentinele se înlănțuie asiduu, eliberându-mă din strânsoarea înfrângerii: vârful vine ca o încununare meritată, dar fără prea multă bucurie, a unei cazne pe măsură.

Nici coborârea de gheață, nici camparea devreme, nici încălzitul sufletului alături de ființe dragi nu compensează îndeajuns cruntețea zilei: cerul se joacă cu psihicul nostru, alternând răpăielile de vară cu raze înșelătoare de soare. Suntem însă norocoși: dimineața, deși vine cu frig, aduce stabilitatea mult dorită.

Înaintăm kilometri buni în primele ore, în ciuda opririlor dese pentru încălzitul picioarelor și ale degetelor de la mâini. Simțim că a rezista nu e în zadar, dacă scopul ce te motivează este suficient de înalt. Norii tot apasă, până într-acolo că mai scutură niște lacrimi peste starea nostră de bine – dar să știm că mai avem doar puțin, e suficient să îndurăm până la capăt.

Închidem bucla pe gânduri, împingând bicicletele pe albia unui izvor de munte greșit prezentat ca drum pe hărțile noastre. Ocolind brazi căzuți, cărând bagajele peste bolovani și rătăcind prin poieni izolate în vârf de munte, aventura capătă valențe de eternitate.

Jos, aceleași noroaie de la plecare ne întâmpină acum cu forțe reunite: bălțile au devenit lacuri, iar pământul o mâzgă lipicioasă. Dacă nu ar fi peisajul de vis, aducător de pace până în cel mai ascuns cotlon, mi-ar fi imposibil să aflu ce caut pe aici! Cu el însă, știu: am venit să mă bucur de soare, nu să aștept ploaia să înceapă. Iar atunci când potopul va începe, voi fi pregătit să îndur până când răul va trece. Până la urmă, fericirile vieții nu merită amânate, doar pentru că nu o să dureze veșnic sau pentru că vor fi întrerupte de obstacole.

P.S: Cele câteva fotografii realizate printre ploi se pot vedea aici. Traseele sunt pe contul meu de Strava. Și…

Pentru că tura aceasta, deși scurtă, mi-a amintit de ce înseamnă viața pe bicicletă, cartea „Ținutul dintre Mări” se dă cu 25 de lei 15 lei, dar și cu extra reducere, dacă se achiziționează mai multe sau și din celelalte volume! Pentru comenzi, aici!

Dincolo de limite. Prin Maroc cu rucsacul în spate (6)

Scris de | 9 04 2019 | Despre: jurnal de calatorie | 2 comentarii

Înapoi în timp

După o seară în oraș, experimentând cu mâncare tradițională, și un somn de vis, numai bun după efortul de peste zi, e vremea să ne continuăm zig-zag-ul prin țară, înapoi către sud. Traseul, gândit ca o buclă cu începutul în Marrakech, ni se termină în Fes, un alt oraș încărcat de istorie și cultură. Ca să ajungem să ne bucurăm de ce are de oferit însă avem de parcurs un drum de aproximativ trei ore, din nou cu autobuzul.

-Mai vine sau ce face? aruncă Edi, retoric.

Nu sunt învățat să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când călătoresc. Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control, prefer să îmi fac vacanțele în șaua bicicletei, fără să dau socoteală nimănui. Rezonez eu mai bine cu simplitatea drumului: un cort, două roți și un peisaj fain îmi sunt mai mult decât suficiente. Surprinzător, întârzierea plecării nu mă neliniștește, ci o iau ca parte a experienței. Încă de la început, mi-am dorit să las deoparte hainele de turist și să mă imersez, cât mai mult, în stilul de viață al locului, astfel încât aventura să fie cât mai completă.          

După mai bine de jumătate de oră, un autocar obosit trage în parcare, iar marocanul de serviciu începe să urle cu insistență destinația:

-Fes! Fes! Ouazane! Fes! Fes! se aude în toată zona, de parcă îți vine să urci, chiar dacă nu într-acolo mergi.

Înăuntru pute îngrozitor, se vede că am schimbat operatorul de transport. Ni se cer bani în plus pentru bagaj, în ciuda hotărârii cu care ne opunem. Cei câțiva străini ne facem cât mai confortabili printre localnici, fiecare privind situația din propria perspectivă. Totul reprezintă, până la urmă, o alegere. Înaintăm încet, oprind din localitate în localitate, să adunăm sau să lăsăm pasageri. Se vorbește tare, se stă în picioare, se ascultă muzică la difuzor – imersarea îmi devine scufundare. Continui însă să mă bucur de toate, admirând peisajul contrastant ce se zărește prin fereastra murdară: afară e soare, e verde și…liniște.

-În ritmul ăsta sigur nu ajungem la 13:00! gândește, cu voce tare, tovarășul meu de călătorie.

Nu ne grăbim nicăieri însă, nu înțeleg de ce e atât de stresat; poate puțin mai multă obișnuință cu ce înseamnă să călătorești fără pretenții e soluția! Dar vecinii de scaune nu sunt atât de norocoși: din cauza decalajului, își ratează zborul către casă.

Autogara în care coborâm aduce mai mult a cimitir de autobuze și a groapă de gunoi, dar m-am învățat într-atât cu atmosfera că nu clintesc niciun mușchi. Avertizați cu privire la ghizii falși ce bântuie prin Medina, ne aventurăm să ne găsim riad-ul pe cont propriu, doar cu harta și GPS-ul. Operațiunea ne reușește și, după ce mâncăm ultimele rămășițe de hrană, plecăm să ne înfruptăm din magia orașului.

Fes este cel mai vechi din cele patru Orașe Imperiale ale Marocului, iar Medina acestuia face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Aici trăiesc aproximativ 150.000 de oameni, iar întreaga zonă este exclusiv pietonală – cele aproximativ 9500 de străzi constituie cea mai vastă rețea urbană fără autovehicule. Pentru un străin, totul e o mare de necunoscut: zidurile, oamenii și magazinele seamănă într-atât, că orientarea devine, în sine, o provocare. Ne simțim curajoși însă și o luăm la picior, încercând să găsim câteva obiective interesante, care ni s-au părut că merită vizitate. Rătăcim prin fundături, suntem abordați de tot felul de oameni și primim indicații care mai de care mai contradictorii, dar suntem ca niște pereți care lasă impresia că știu ce caută și unde se îndreaptă. Nu avem mare succes, dar aerul oriental și antic al orașului pentru mine e suficient: prefer să gust atmosfera în deplinătatea ei, decât să bifez locuri anume.

Agitația din înghesuială, după un timp, devine apăsătoare. Ca să ne aerisim, ne refugiem pe dealul din apropiere, de unde putem admira panoramic Fes el-Bali, întinzându-ni-se la picioare. Zona ar putea fi un paradis verde, fiindcă are ce oferi: grote, pâlcuri de copaci și poteci ce brăzdează gazonul. Din păcate, mizeria și lipsa de îngrijire sunt piedici prea mari…dar probabil că tocmai acestea conservă spiritul autentic al țării.

Seara o petrecem ad-hoc, descoperind orașul nou sub îndrumarea a două marocance pline de viață, cu care am înfiripat o discuție pur întâmplător. Ele nu prea știu engleză, noi nu prea știm franceză, dar comunicarea e suficientă cât să putem petrece câteva ore dincolo de rutina pe care ne-am stabilit-o. Explorăm câteva bulevarde luminate, pe marginea cărora se ridică blocuri noi, oferind același aer de America de Sud ca și în celelalte metropole civilizate ale țării. Povestim vrute și nevrute, încercăm să înțelegem cultura și oamenii și mâncăm, inevitabil, la mall. Nu pot să nu observ tendința acestora către viața europeană (occidentală), dar nu are sens să deschid discuția: e prea greu de explicat de ce traiul confortabil, plin de consum, al omului civilizat nu e atât de dezirabil pe cât pare. Nu zăbovim prea mult, căci oboseala ultimelor zile își spune cuvântul – ne despărțim exact în locul întâlnirii, ca o paranteză neprevăzută ce trebuie închisă cu grijă.

Cu dimineața ne dăm întâlnire pe acoperișul amenajat specific, luând un mic-dejun de bază, fără extravaganțe. Priveliștea ce ni se deschide, peste aproape toată Medina este însă un vis! În timp ce îmi înfulec oul, pâinea și gemul admir înlănțuirea construcțiilor ce par, văzute de sus, un trup viu, atent închegat. Doar minaretele moscheilor sparg uniformitatea orizontului, dar până și ele parcă sporesc perfecțiunea!  

Înainte să ne luăm adio de la aerul oriental, mai dăm o tură printre zidurile îngălbenite de vreme, ca un cântec al despărțirii. Nu alergăm nici după tăbăcării, nici după bazaruri, nici după porți – vrem doar să mai respirăm o dată aerul îmbâcsit al Marocului. O facem pe fugă, grăbiți de autobuzul cu care vrem să ajungem la aeroport, dar care nu are un orar fix și nici o stație bine delimitată.

Trebuie să ajungem la Gară, dar, mai întâi, ne abatem prin Centrul Comercial să ne tipărim biletele de avion. Apelez la ajutorul unei agenții de turism unde, într-un exces de zel bazat pe o matematică greșită, las 10 dirhami, prea mult pentru ce mai avem nevoie.

-Acum cu ce plătim autobuzul? mă apostrofează Edi, pe bună dreptate, când facem socotelile.

Nu știu cum să o scoatem la capăt, dar fac pe încrezătorul:

-Mergem fără bilet, cer câteva monezi, văd eu!

După vreo oră de bălăurit, găsim punctul de plecare al autobuzului, dar nu avem bani decât de un bilet și jumătate. Intenționez să urcăm astfel, dar mai scotocim după mărunțiș prin buzunare: nesperat, Edi mai găsește doi dirhami, exact câți ne lipsesc! La urcare e buluc, căci șoferul e și controlor, iar accesul se face doar pe ușa din față. Durează mai bine de 15 minute până încăpem toți, iar pe traseu, la fiecare oprire, manevra se repetă. E destul de distractiv drumul, asta până la un punct când câteva zeci de elevi se înghesuie înăuntru, sufocând urmele de aer rămas nerespirat – am vrut călătorie pe bani puțini, în care să gustăm traiul locului, asta primim!

Mâncăm în aeroport pe îndelete, ca să mai ușurăm din bagaje, iar apoi ne supunem procedurilor standard. În avion îmi termin cartea începută la venire, dar mă și pregătesc psihic pentru noaptea albă pe care o avem de petrecut între zboruri. Ajunși în Bergamo, ne refugiem în mall-ul de peste stradă, dar când ne întoarcem descoperim că nu a fost o mutare inteligentă: toate scaunele din sala de așteptare sunt ocupate, ba mulți oameni sunt întinși pe jos, prin toate colțurile. Cu nonșalanță, ne facem confortabili printre ei și ne înarmăm cu răbdare: dacă tot trebuie să treacă noaptea, măcar să treacă în termenii noștri! Până adorm, am timp să fac câteva calcule rapide cu privire la aventura ce tocmai se încheie – nu pot lăsa o călătorie fără punctul final, al reflecțiilor de sfârșit de drum…

Pentru mine, Marocul a însemnat ieșirea din confortul călătoriilor cu care mă obișnuisem deja – pe bicicletă sau cu trenul -, dar și pășirea către un alt continent. Practic, am avut atâtea noutăți în ecuație că, la început, nu întrezăream unde o să mă ducă această experiență! Din fericire, am ajuns unde trebuie: înapoi acasă, cu un bagaj al sufletului plin de amintiri și povești care să îmi construiască viitorul. Pentru că, până la urmă, să pleci nu are niciun sens dacă te întorci la fel.

M-a fascinat contrastul țării, cum poate încăpea atâta diversitate între granițele ei! Nu am ajuns în toate colțurile, dar am trecut de la 3000 de metri la plajele Atlanticului, de la industrializarea Casablancăi la aerul antic al Fesului sau Marrakechului și de la ariditate totală la păduri verzi, întinse cât vezi cu ochii. Practic, Marocul e un puzzle cu piese ce se cer asamblate de fiecare, odată ce îi treci pragul. E adevărat, uneori poți primi ajutor de la oameni frumoși și săritori, dar alteori aceștia te pot stoarce de bani, chiar și pentru cele mai mici servicii. Dacă nu ai grijă, poți rata autobuze și te poți pierde în haosul traficului. Dacă ești sensibil, mirosul și mizeria te pot deranja din starea ta de civilizare, iar dacă nu ești obișnuit să te descurci pe cont propriu, poate că vei fi stresat hoinărind prin aceste locuri. Dar fără toate aceste elemente, Marocul nu ar mai fi Maroc: pentru că ceea ce îi conferă farmec e tocmai situarea aceasta hazardată la o extremă atât de îndepărtată față de propria țară. Dorm chinuit, în reprize, până ce un paznic ne obligă să migrăm și către celelalte părți ale aeroportului, acum deschise. Mai dorm și prin alte săli, mai dorm și în avion, mai dorm și în tren către casă. Peste toate, întrebarea rămâne: m-am întors eu mai plin de sens decât la plecare?     

(Aceasta a fost ultima parte a povestii, sper ca ti-am dat idei si ca ti-am starnit curiozitatea. Fotografiile se pot vedea pe pagina de Facebook, aici.)