De slogane cum că „cerul e limita” sau „țintește luna, iar de vei rata oricum vei fi printre stele”, suntem cu toții sătui. De-alungul timpului, a avut grijă viața să ne arate că faptele mărețe nu se fac din vorbe, iar deciziile care capătă formă sunt mai mult decât simple declarații aruncate în mijlocul unei euforii de entuziasm. Ca să reușești, e nevoie de ceva în plus, iar acest ceva rămâne, cel mai adesea, de neidentificat.
Totuși, societatea ne servește iluzia că trebuie și că putem să fim cei mai buni. Constant, suntem bombardați de mesaje care, deși sub forme diferite, conduc către același aspect: dacă nu ești în top, nu exiști. Ajungem, astfel, să raportăm succesul la un număr de factori externi, scoțându-ne pe noi din ecuație. Din această cauză banii, poziția în ochii cunoscuților sau mașinile pe care le conducem devin, fără să realizăm, norme de judecată.
Mai mult, comparându-ne cu ceilalți, dăm startul la nefericire. Nu conștientizăm că, deși comparația în sine nu e rea (ba chiar poate fi benefică, folosită cum trebuie!), a ne raporta la ceilalți constituie primul pas către un trai ratat. Din păcate (sau era fericire?!?) drumurile vieții nu seamănă între ele, iar frumosul vine tocmai din provocarea pe care această căutare după sens o aduce – dacă vrei mult, atunci fă în așa fel încât să și obții.
Capcana în care cu toții cădem, însă, e aceea că ne dorim ce au alții, nu ceea ce e bun pentru noi. Uităm că succesul nu se obține după rețete, ci că acesta e suma unor descoperiri și eforturi mărunte, cotidiene. În plus, nici măsura nu este aceeași: fiecare își definește așteptările, standardele și realizările care să îl facă fericit.
Din păcate, am ajuns să cerem prea mult de la noi. Privim la toți cei care au obținut recunoaștere și îi luăm ca modele. Ne promitem că, într-o zi, vom fi asemenea lor. Și muncim, muncim și muncim, zi de zi și clipă de clipă, pentru asta. Facem sacrificii dureroase și repetate, în speranța că va veni și un mâine în care să ne fie mai bine. Trebuie, până la urmă, să devenim cei mai buni în sfera noastră de activitate, nu? Altfel nu ne așteaptă altceva decât categorisirea cea mai cruntă: ratați.
Doar că nu, nu trebuie să devii cel mai bun. Nu e nevoie să te uiți stresat în părți și să îți faci coșmaruri că alții se descurcă mai bine! Viața ta e diferită de a lor, iar necunoscutele sunt atât de multe încât e imposibil să copiezi un alt drum. Mai mult, viața nu e nici dreaptă: nu plecăm toți din același punct și cu aceleași oportunități, ci fiecare beneficiază de un context doar al lui. Așadar, cum să ai pretenția că poți deveni cel mai bun pilot de Formula 1, când tu nu ai condus altceva decât Dacia lu’ tata? Nu are sens, evident, dar prea adesea ne comportăm exact așa: țintim luna, fără să observăm că aceasta nu e pe cerul nostru! Și, când impactul cu solul ne zdrobește, nici nu ne mai vine să ne ridicăm: am eșuat, de ce am vrea să mai stăm vreodată în picioare? Doare prea tare, așa că mai bine ne obișnuim cu noroiul și deprimarea.
Mediocritatea nu este nici ea, însă, de preferat, iar cheia către o viață bine trăită e mai aproape decât credem. Nu toți ne-am născut să fim Michelangelo, Schumacher, Ronaldo, Angela Merkel, Maria Theresa sau Sandra Brown! Ne-am născut, fiecare, să fim noi, iar construirea unei versiuni cât mai bune e ținta cea mai înaltă pe care o putem atinge. Succesul îl obții, fără îndoială, nu atunci când devii cel mai bun, ci atunci când te accepți și când alegi să fii fericit pe drumul pe care ți-l desenezi. Așadar, data viitoare când vei fi tentat să tragi de tine ca să ajungi departe în lumea asta, amintește-ți că e posibil să ceri prea mult de la tine. Oprește-te și reanalizează-ți așteptările și ia-o pe acolo pe unde te poartă fericirea.
