Cândva

Cândva, stelele șopteau o poveste
De iubire, farmec și gând către bine –
Urlau munții-atunci de pe creste,
Chemându-mă, zilnic, să vin către mine.

Era lumea mai caldă odată,
Singurătatea fugea să dispară-n uitări,
Țineau sufletele altfel pe tavă
Speranțe de inimi legate-n valori.

Dar azi a rămas doar chip de-apăsare,
Cu vânt șuierând prin cotloane de fier,
Ridic apăsat voința-mi spre zare,
M-aplec în noroi, încercând tot să sper.

La ce? Nu am niciun gram de știință,
Doar vreau să descopăr al vieții final!
Ating în oglindă-al meu chip de ființă,
Cândva, a trăi nu era doar zadar!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.