Cat de maiestuoasa poate fi o tara?

Scris de | 16 oct. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Vântul ce zgâlțâie cortul cu putere mă trezește devreme, înainte ca prima rază de soare să se facă simțită. Degeaba mă mai învârt în sac minute bune, somnul nu mă mai ia, iar sforăitul lui Evelin sigur nu ajută. Mă îmbrac și, fără răbdare, ies să îmi ocup timpul cu o carte bună, până vom reuși să ne urnim. La lumina zilei, văd mai bine locul de campare: ne găsim la intrarea către o hidrocentrală, pe un spațiu verde bine amenajat și, evident, interzis. Sper, deci, să plecăm curând, căci nu mă simt deloc confortabil în a călca, cu bună știință, regulile. Constat că în zadar vin dintr-o țară coruptă, în care doar proștii respectă legile, nu am ce îmi trebuie să fiu la fel (sau poate tocmai pentru că sunt sătul de mârlănii, încerc să fiu cum trebuie până la capăt).

Pereții de stâncă se ridică sute de metri pe verticală, descoperind un cer senin, aspru cumva. Cochetez cu ideea de a mă întoarce la podul minune de cu seară, dar gândul că astăzi traversăm Durmitorul mă responsabilizează să mă menajez. Așa că rămân la ideea cu cititul, Kindle-ul fiindu-mi un bun companion în singurătate.

Dimineața, lângă barajul de pe râul Piva.

Plecăm târziu, după ce mă cert serios cu Evelin, ocazie cu care observ, încă o dată, cum doi oameni pot privi același tablou, dar vedea lucruri diferite. El e preocupat de odihnă prelungită, eu de a nu avea probleme absurde. El vrea să meargă puțin și repede, eu mai încet, dar mai multe ore. Deh…după posibilități!

Ziua începe lejer, șerpuind pe lângă râu câțiva kilometri cât să ne încălzim. Ba dăm și de o coborâre ce ne umple numai bine entuziasmul pentru ceea ce urmează: câteva zeci de kilometri abrupți, în plină căldură, de la 500 la 1900 de metri. Nimic însă nu avea să mă pregătească pentru „zid”: o șerpuire teribilă, a cărei menire este să ne scoată din defileu până pe platourile înalte ale Parcului Național Durmitor.

Muntenegru surprinde prin relieful divers și munții imenși. Nici cu drumurile nu îmi este rușine, construcția acestora este incredibilă!
Pe prima urcare a zilei, o șosea cu nenumărate tuneluri, unele chiar în serpentină!

Cu apa pe zero și energia la fel, sosim în prima localitate leșinați. Nu găsim decât 2-3 case mai mult pentru turiști și un restaurant, lângă care ne tracem sufletul. Povestim cu niște croați pe motocicletă și, după ce aprovizionăm, continuăm către inima Durmitorului. Nu înaintăm mult, căci vrem să mâncăm, iar apoi să ne odihnim. Nu ne permitem însă, iar coborârea de la orizont ne motivează să urcăm în șa. Iluzie deșartă! Altitudinea pierdută o adunăm iarăși, cu sudoare, într-un sat ca din povești, izolat, cu căsuțe din lemn și cu oameni ieșiți la fân cu unelte rudimentare. Pe margine, un canion infinit ne barează drumul – sperăm că nu trebuie să îl trecem! Dar nu e după speranța noastră, ci după măreția naturii: ne înfundăm la 1200 m (după ce suntem lăsați de un ranger să trecem fără bilet, pentru că nu avea plată cu cardul), iar apoi ne blestemăm zilele pe serpentine fără final, până pe celălalt mal. Către „pas” ne târâm alene, fără nicio motivație. Ziua prea caldă și relieful prea dur, ne-a sfărâmat spiritul…iar dacă nu ar fi fost spectaculozitatea locurilor, ne-ar fi fost și mai greu!

Parcul Național Durmitor, una din cele mai de marcă atracții naturale ale țării!
După infernul defileului, înapoi la altitudinea din urmă cu…vreo 4 ore.

Zablajak e orașul-stațiune de la poale, poarta iubitorilor de munte către crestele înalte. Pe străzi se vorbește în toate limbile, iar magazinele sunt ticsite. Din singurul supermarket mai mare, ies cu brațele pline, iar apoi dăm cu banul pentru traseu, pentru că nu avem informații despre cele două rute disponibile. Câștigă cea mai nordică, care urmează să ne scufunde în Canionul Tarei – până atunci, căutăm disperați apă pentru campat, dar și un loc protejat și liniștit. De băut, cerem la o casă, dar ne e rușine să plângem și cu dușul, așa că mai continuăm o vreme, doar-doar ne-o ieși o soluție în cale. Din păcate, părăsim satele, dar într-o grădină lângă pădure cresc legume, deci sigur o sursă de apă există! Inspectez zona și, da, apă curentă trece pe proprietate, de unde ne servim și noi cu câțiva litri, lăsând în schimb recunoștința noastră nerostită.

Atitudinea din punctul maxim al zilei, 1900 m.

Ne oprim curând, într-o stare de serenitate deplină, între șosea și pădure, nu departe de câteva case cochete. Pajiștea e de un verde îmbătător, iar luna ce se zărește peste silueta brazilor împrăștie argintul peste zare. Ne place finalul de zi, după dificultatea traseului, nimic nu cade mai bine ca o astfel de seară!

Panoramă de seară, cu masivul Drumitorului la orizont.

Căci într-o astfel de seară, sufletul și mintea își reamintesc de ce acceptă să se chinuie pe drumuri…

Ziua 10: Defileul Râului Piva – Borje, 75 km –
https://www.strava.com/activities/2601516086

DRUMURI DIVERGENTE, EP. 5: Prin munți în…Muntenegru.

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.