Nu e deloc greu să te uiți în jur, cu ochii deschiși, și să admiți că trăim cele mai bune vremuri ale istoriei. Paradoxal, deși (în ansamblu ca societate) nu ne lipsește nimic, suntem orbiți de propriile neîmpliniri sau de greutățile individuale (ale unor popoare mai puțin norocoase). Am dezvoltat o lume prosperă, cu un sistem solid în care fiecare persoană își poate atinge potențialul – de aceea dezechilibrele fac o notă discordantă atât de puternică.
Totuși, are loc o infantilizare a indivizilor. „Vremurile bune fac oameni slabi”, se spune. Confortul și ușurința existenței transformă o epocă a oportunităților într-una a șanselor ratate. Ce n-ar fi dat părinții sau bunicii noștri să trăiască în locul nostru! Ce lume ar fi construit ei, învățați cu sacrificiile, munca asiduuă și greutățile, într-o societate atât de prosperă ca a noastră! Au scos din cenușa secolului trecut tot ceea ce noi luăm „for granted”, e dificil de creionat ce ar fi obținut în vremurile acestea bune, nu? Noi, însă, suntem oameni slabi. Preocupați de superficialități, ne simțim nedreptățiți și ofensați de orice realitate ce nu se aliniază dorințelor. Suntem alintați, lipsiți de perseverența urmăririi țintelor și, prea des, pierduți fără destinație. În zgomotul de șanse, asurzim fără speranță. Bombardați de oportunități, rămânem fascinați cu ochii în ecranele ce livrează gunoi. Suntem constant plini, dar cu nimicuri.
Confortul și ușurința existenței transformă o epocă a oportunităților într-una a șanselor ratate.
Realitatea rămâne însă dincolo de griul de pe cer: putem trăi fix cum ne dorim! Suntem unde suntem tocmai pentru că atât merităm – nu ne-a nedreptățit viața și nu e vina nimănui că nu ni se recunoaște valoarea! Tot ceea ce am făcut (dar și ce n-am făcut, mai ales!) ne-a modelat în indivizii de azi. Rezultat al micilor și marilor decizii, a eforturilor asumate sau ignorate și a disciplinei consecvent aplicate sau uitate: eu, tu, noi.
Pe termen scurt, trăim mânați de emoții și automatisme. Reacționăm, nu acționăm. Ajungem, deci, victime. Într-o societate extraordinară, ne plângem de milă pe Social Media și ne înecăm amarul în Netflix, simțind că nimic nu este în controlul nostru. Uităm însă ca mâine se construiește începând…astăzi.
„Oamenii supraestimează ce pot face într-un an și subestimează ce pot face în zece ani.”
Nu e deloc ușor să ieși dintr-o spirală descendentă, începutul fiind cel mai provocator. Ai două variante însă: să alergi într-o viață ce nu e deloc a ta, sau să te zbați pe o cale necunoscută, dar revelatoare. Cei mai mulți, am ales prima variantă fără să ne dăm seama, dar asta nu înseamnă că ne putem conștientiza nimicnicia. E frumoasă viața, căci nu are fundături permanente aproape niciodată! Te lasă să te reinventezi, imediat ce realizezi cât de adâncă e groapa…
Am obiceiul de a analiza oamenii și situațiile, de multe ori tranșant, cu o precizie de bisturiu. Cumva, fac abstracție de sentimentele lor, privind dincolo de ele, către adevăratele cauze: sărăcie din cauza obiceiurilor păguboase, relații nefericite din cauza alegerilor emoționale, condiție fizică sub-mediocră din cauza alimentației proaste și a lipsei mișcării, nefericire din cauza nemulțumirii cronice etc. Ca o meteahnă, mă avânt cu sfaturi și soluții asupra tuturor: prieteni, colegi, familie, străini chiar – e așa simplă calea către împlinire! Am început însă, de ceva timp, să înțeleg că fiecare trăiește conform dorințelor sale profunde, nu a celor exprimate. Am renunțat să mă duc pe fenta vorbelor, oprindu-mă mai des pe cea a faptelor. Și, deși nu putem ignora impactul educației, al familiarității și al automatismelor, „oamenii vor mai mult să se simtă bine, decât să să devină mai buni”. Așa că, deși e plăcut să ne plângem de cât de grea e viața, să ne amintim că suntem norocoși să trăim în aceste vremuri, că putem să ne schimbăm direcția și că e doar datoria noastră să muncim azi pentru ceea ce vrem să obținem mâine.
Toate au un cost, dar oare costă ceva mai mult decât ignoranța?
