Cel mai adânc abis e cel în care știi că ești, dar din care nu ai habar cum să ieși.
Încerci multiple variante, într-o ordine haotică, să fie. Îți sapi trepte. Înfigi unghiile în pereții duri ca betonul. Sari cât te țin puterile. Strigi, sperând că cineva din cei de aproape îți vor răspunde. Construiești o scară, dar greutatea poverii o frânge. Te iei de tuneluri, dar nu faci decât să ajungi și mai jos, mai în mocirlă.
Deasupra, oamenii, necunoscuți sau prieteni, își văd de ale lor. Nu te văd, nu te aud, nu te știu. De când ai dispărut din peisaj, te-ai șters și din a lor memorie. Pentru ei ești doar un număr, o istorie apusă.
Tu, disperat, continui să strigi. Ești epuizat de toate eforturile rămase fără rezultate. Nici nu mai vrei să vezi lumina zilei…deși nici să mori nu te încântă. Deși ai accepta și să te stingi, dacă ar exista un suflet care să îți împărtășească durerea! Cineva – oricine! – cu care să poți împărți otrava din suflet…
Dar astfel de oameni nu ai, deși știi sigur că ei există. De fapt, tocmai de aici și abisul: în centrul mulțimii, nu a fost nimeni care să aibă răbdare cu tine, care să te înțeleagă și care să îți fie prieten. Sau, dacă a fost, tu nu l-ai simțit așa…tocmai asta provocând plecarea.
Târziu, sunt persoane care află de tine și se zbat să te salveze. O vreme, așa cum pot, știu sau vor. Dar funiile lor se rup, scările lor crapă, iar soluțiile inovative care le umplu mintea nu pot fi implementate. Ești prea de piatră să cooperezi, prea lipsit de încredere că îți vor binele. Și că îl meriți…
Pe marginea ultimului suflu, un străin vine să se odihnească cu picioarele fluturând în gol. Leșinat, tu îți aștepți sfârșitul. Te vede, te strigă, îți întinde o mână. Nu te ajunge…Și atunci, din tot neantul, începe să alerge disperat după toți străinii care ți-ar fi putut fi aproape. Coboară, apoi, împreună, către abisul în care te stingi…
Atunci minunile încep să se înfiripe: știi unde ești și cu cine. În ochi îți licăre speranța! Te ridici și, cu fiecare îmbrățișare și strângere de mână, puterile îți revin. O vorbă bună de la unul, o fărâmă de mâncare de la altul…o șoaptă de la un altul și, tot așa, te ridici ca odinioară.
Brusc, abisul nu mai e abis, iar neputința nu mai e decât o iluzie. Nu știi cum să ieși, dar știi că se poate. Și asta e tot ce contează, căci te apuci de treabă. Iar acolo unde e muncă, scop și sens, rezultatele nu au cum să nu apară!
