Cinci drumeții pe care să le parcurgi în Munții Trascău

Să trăiești în România este o oportunitate – dincolo de frustrările legate de ce nu merge bine, trebuie să recunoaștem cât de mult frumos există în această țară. Poate că nu avem infrastructură, curățenie și reguli ținute cu strictețe, dar avem Mare, Deltă și Munte cât să ne scufundăm amarul în aventuri și explorare. Dacă mă uit pe harta Europei, constat cu ușurință că-s puține țările care să le aibă pe toate, așa cum le avem noi, iar varietatea reliefului combinată cu clima temperată, conferă o diversitate de activități care pot umple, cu ușurință, o viață. De asta, restricțiile de călătorie din pandemie nu-s neapărat o povară, ba din contră, le putem transforma într-o ocazie de (re)descoperire a propriei țări – prea adesea, furați de mirajul de peste granițe, am uitat de minunile care ne sunt la îndemână.

De când stau în Brașov, muntele a devenit mai accesibil, iar unele zone prea departe de București acum sunt mai ușor de vizitat. Profitând de o fereastră de zile bune într-o perioadă cu ploaie, am decis să plecăm un week-end prelungit în Munții Trascău, o zonă despre care auzisem multe, dar care ne rămăsese inaccesibilă. După ceva căutări, am întocmit planul: Cheile Râmețului, Cheile Vălișoarei, Rimetea cu Piatra Secuiului, Dumești (Alba) și Cheile Turzii. Până acolo, câteva ore cu mașina, noaptea la cort și mâncare din zbor.

Cheile Râmețului și Brâna Caprelor

În Cheile Râmețului se ajunge din Teiuș, după ce se merge pe un drum asfaltat, prin sate, mai bine de jumătate de oră. Apoi se intră pe drum pietruit care duce până aproape de intrarea în chei, unde e un loc bun de lăsat mașinile și de campat. Până acolo se trece și prin Cheile Mănăstirii unde se poate vizita Mănăstirea Râmeț, dar noi ne-am văzut de treabă.

Traseul e larg la început, dar curând cheile se îngustează, încât trebuie să mergem pe scoabe metalice, ajutați de lanțuri. Pereții de stâncă devin tot mai verticali, iar la un moment dat formează chiar o arcadă peste râu. Nu după mult, ajungem în cel mai îngust punct (cred) unde râul trebuie traversat prin vad. Din cauza ploilor abundente, noi nu putem face asta, așa că ne întoarcem până la intrarea pe Brâna Caprelor. Aici apa e mai mică și reușim să o traversăm, gata de aventură pe potecuța ce taie stâncile la mare înălțime față de firul râului. Inițial urcarea e abruptă, prin pădure, dar apoi merge pe curbă de nivel, oferind perspective spectaculoase în toate părțile. După aproximativ o oră de mers ieșim în cătunul Cheia, un sat aproape părăsit, care renaște sub eforturile câtorva oameni care s-au mutat în zonă.

Ne întoarcem pe același traseu, dar ne prinde ploaia și înaintarea e mai dificilă – din cauza stâncilor, riscul de alunecare a mare și e necesară o atenție sporită. În total, adunăm 5 ore de mers și, deși nu am putut face circuitul (urcat prin chei, coborât pe brână) constatăm că zona e una spectaculoasă, care merită vizitată și altă dată.

Scurtă plimbare în Cheile Vălișoarei (Circuitul Aiudului)

A doua oprire a fost în Cheile Vălișoarei, chei străbătute de șoseaua Aiud-Rimetea și cunoscute pentru pitorescul castel „Templul Cavalerilor”. Pentru că era încă devreme și părea să nu mai plouă, am pornit pe traseu spre unul din punctele de belvedere de deasupra. Există aici un circuit care necesită 7-8 ore și care te poartă pe ambii versanți, dar noi ne-am rezumat doar la o variantă simplificată, cea care ne-a părut mai interesantă.

Bineînțeles, se urcă constant, dar luăm pauză la o peșteră de unde deja începe să se vadă valea. Apoi poteca continuă prin pădure, o pădure verde crud de primăvară, care ne umple de energie. Cam toată urcarea e fără priveliște, dar odată ieșiți sus se deschid perspective la 360 de grade: șoseaua șerpuiește frumos, satele Vălișoara și Colțești apar în vale și, inevitabil, peste creste pare că plouă. Nu zăbovim prea mult dat fiind contextul – coborârea e tot prin pădure, destul de umedă și abruptă și ne scoate exact în spatele Castelului, pe care îl putem admira de aproape (nu arată atât de frumos în detaliu). Trecem pe lângă un camping abandonat în drumul spre mașină și…cam atât. De aici continuăm spre Rimetea, unde petrecem la cort o noapte super liniștită.

Rimetea și Piatra Secuiului

Se pare că există două locuri unde se poate dormi off-grid cu cortul la Rimetea, unul fix sub Piatra Secuiului, iar altul pe versantul opus, simetric cumva. Noi l-am nimerit pe cel dintâi care oferă priveliște superbă asupra satului, dar care este sigur sub cea oferită de celălalt versant, date fiind fotografiile ulterioare pe care le-am descoperit pe internet. Avantajul însă e dat de faptul că te trezești direct la intrarea în traseu, practic ieși din cort și îi dai…la deal.

Drumeția nu e lungă, dar urcarea e abruptă. Deși Piatra Secuiului nu are decât 1200 m, diferența de nivel e considerabilă. Noi alegem să facem cel mai lung traseu pe care îl găsim, pornim pe sub munte, urcăm la Grota Studenților, iar apoi revenim pe curbă de nivel. La intersecția cu un alt traseu (vine din Costești, pare-mi-se), facem stânga abrupt până în creastă. Mușchii ard, dar de sus avem peisaje de vis: se vede până departe, către Făgăraș. Creasta nu e spectaculoasă, căci e lină pe partea opusă satului și abia după vârf, în „curmătură” ne amintește de stânca și grohotișul văzute de jos. Aici e bulevard, foarte mulți oameni se bucură de munte, așa că e nevoie de grijă la a nu disloca pietre. Zburăm drona o vreme și, înainte de coborâre, ne abatem pe al doilea vârf din zonă: Colții Trascăului, pe care îl găsim liber și de unde putem admira Rimetea în toată splendoarea ei. După mine, e cel mai fain loc din acest munțișor…

Coborârea e tot abruptă – alegem varianta care înconjoară muntele – predominant prin pădure. Poteca șerpuiește agresiv și trebuie să ne ținem bine pe picioare, cel puțin până ieșim pe firul unui mic pârâiaș. De aici străbatem poieni înierbate și, ca să nu mai coborâm până în sat, o luăm direct către postul Salvamont unde avem mașina.

Satul Rimetea este și el o atracție în sine, fiind puternic marketat în regiune. Centrul e îngrijit și cochet, iar toate casele sunt renovate urmând aceleași linii: pereți albi și ferestre verzi. Există pensiuni și terase unde se poate lua masa și chiar un traseu care te poartă pe ulițele satului, pe la cele mai emblematice clădiri.

Dumești, Alba: Cascada Vânătările Ponorului și Peștera Huda lui Papară

Până la Dumești se face cam o oră cu mașina, deși satul nu e decât în spatele muntelui. Bineînțeles, șoseaua ocolește versanții, ca să urce apoi pe Valea Arieșului până în comuna Sălciua. De aici, se continuă abrupt vreo 5 kilometri până într-un loc panoramic, unul din cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată! Aici se găsește peisajul autentic al Apusenilor, cu casele răsfirate, animale păscând pe poieni și drumuri care șerpuiesc pe toate culmile…un paradis!

Pentru traseele pe care noi le-am parcurs se mai merge pe drumul pietruit vreo doi kilometri, până la un indicator turistic cu multe marcaje. În dreapta pancarta ne spune că ajungem la Vânătările Ponorului, iar în stânga la Huda lui Papară. Pornim exact în ordinea „naturală” a vizitării, adică întâi la cascadă și aven (da, cascada cade direct într-un aven), iar apoi la peștera pe unde iese această apă. Drumeția e scurtă până la cascadă, se coboară în 15 minute, dar merită: căderea de apă e puternică (recomand să mergeți primăvara) și înaltă de câțiva metri buni. Mai mult, aceasta se unește cu un alt râu și, după cum ziceam, se scufundă amândouă în măruntaiele pământului. Oricum, spectacol total, nu am mai văzut niciodată așa ceva, un vis!

Urcarea ne ia puțin mai mult, iar apoi coborâm spre peșteră. Ajungem în aproximativ 30 de minute și rămânem muți de cât de mare e deschiderea peșterii. Cum aminteam, din ea ies exact apele care intră mai sus în adânc…și e tare păcat că nu se poate vizita peștera! Se pare că însumează vreo 5000 de metri lungime, că are niște elemente deosebite la interior (săli uriașe, cascade etc) și că a fost cândva amenajată pentru turiști. Facem exerciții de imaginație de la intrare, dar simțim că rămânem cu prea puțin din magia locului…Tot aici se găsește și Mănăstirea de „Sub Piatră” dar nu ne ducem să o vizităm, sincer să fiu habar n-am de ce, nu ne-a dat prin minte.

Revenim la mașină, iar apoi la asfalt, unde întindem cortul să petrecem noaptea. Avem priveliște de 1 milion de stele, deși condițiile sunt simple, autentice. La fel ca la Rimetea, cortul ne e casă bună, ne apropie de natură și de frumosul ce ne înconjoară din toate părțile. Speranța că vom prinde un apus spectaculos se duce odată cu norii ce acoperă astrul. Și, culmea, dimineața e fix la fel: deși mă trezesc înaintea soarelui, nu am parte de el, ascuns fiind după pâcla cenușie…

Via Ferrata SkyFly Cheile Turzii

Trezit cu noaptea în cap – vânător de soare -, dar degeaba, plecăm devreme spre următoarea destinație: Cheile Turzii. Loc arhicunoscut de cei din proximitatea Clujului, noi îl vizităm în premieră, dar vrem să scoatem maximum. Parcăm în zona special amenajată (gratuit) și apoi apucăm, intuitiv, pe potecă prin chei. La început se merge prin pădure dar, după primul podeț, lucrurile devin mai serioase. Tot aici e și un ghișeu unde ar trebui să se plătească taxă de acces, dar nu era nimeni când am trecut noi…Peisajul e deosebit, dată fiind înălțimea pereților. Mă întreb cum și-a croit un râu atât de mic un canion atât de mare, dar n-am răspuns. Așa că mă bucur de frumusețea locurilor, în gând.

Mergem cam 1-2 kilometri pe firul apei până găsim poteca de acces către traseul de Via Ferrata. Tot aici sunt și multe trasee de escaladă, așa că nu suntem deloc singuri în zonă. Nu nimerim chiar din prima pe unde trebuie, dar ne repliem rapid și, cu entuziasm, ne echipăm pentru urcarea pe cabluri. Traseul e superb și mult mai ușor decât ne-am fi așteptat, dar solicitant. E recomandat accesul cu lonje speciale de Via Ferrata care, în caz de cădere, să absoarbă șocul. Evident, nu e deloc bine să cazi, te faci praf de stânci cu toată lonja, așa că ideal e să nu te aventurezi dacă plouă, e stânca udă sau ai rău de înălțime.

După o bucată lejeră ajungem la un portal care dă farmecul traseului: inițial trecem pe sub el, iar apoi ieșim prin el către culme. Ca să reușești însă să urci ai nevoie de o coordonare bună, de forță în brațe și să nu te panichezi. Apoi se ajunge la o traversare care te cam aruncă cu centrul de greutate în afară, porțiunea aceasta fiind cea mai dificilă din tot traseul (senzația de gol e foarte, foarte prezentă, dat fiind că se merge expus). Odată trecuți, e doar urcare pe potecă, cu priveliștea cheilor direct sub noi. Pe platou se ajunge și cu mașina, dar noi continuăm pe traseul turistic înapoi către punctul de plecare.

De aici, la volan până la Brașov, pe drumurile patriei! Concluzia? Munții Trascău au super multe de oferit, merită mai mult decât un week-end, probabil un traseu cicloturist cu bicicleta ar atinge frumos tot ce se poate.

Bonus:

• Se poate urca și pe vârful Ardașcheia, un traseu interesant de care n-am avut timp.
• Lângă Rimetea se poate vizita și Cetatea Colții Trascăului, am văzut fotografii și e faină.
• În Cheile Vălișoarei puteți face întregul circuit.
• Mai sus de Dumești se ajunge la Raven’s Nest, o vestită locație de cazare.
• Lângă Cheile Turzii se găsesc Cheile Borzești – ar trebui să fie lejere, dar le puteți explora.
• Pe drum vă puteți opri, dacă veniți dinspre sud, la Sibiu, Alba Iulia, Sighișoara (depinde de rută).