Cinci zile de vis pe Bicicletă în Munții Apuseni (video)

Dincolo de neajunsuri, pandemia de Covid ne-a adus și beneficiul explorării mai detaliate a propriei țări. Date fiind necunoscutele și schimbările rapide în materie de călătorie, am ales, pentru al doilea an la rând, să ne facem vacanțele în România. Bineînțeles, toate în stilul caracteristic, de aventură: în primăvară am pedalat prin Dobrogea, de Paște am descoperit Bisericile Fortificate din Transilvania, iar în vară a venit rândul unei restanțe vechi: Munții Apuseni în regim de bikepacking. Însă așteptarea a meritat: ne-am bucurat mai cu nesaț de diversitatea naturii, de satele pitorești și de necunoscutul explorării unei regiuni pe care n-am vizitat-o aproape niciodată așa cum trebuie!

Munții Apuseni fac parte din Carpații Occidentali, în partea de nord a acestora. Din multele lor subgrupe, dat fiind timpul scurt disponibil, noi am pedalat prin Trascău, Muntele Mare și Masivul Bihor. Am acoperit, în aproximativ 300 de kilometri, părți din trei județe: Alba, Cluj și Bihor. Obiectivele principale la care am ajuns au fost: Dumești, Muntele Mare, Casa lui Horea, Peștera Ghețarul Scărișoara, Cheile Ordâncușei, Vârful Bihor, Cascada Pișoaia, Roșia Montană și Transalpina de Apuseni. Dar mai bine să iau povestea a povesti, mai în ritmul pedalelor, că nu strică puțină detaliere a ce ne-a fost dat să descoperim, nu?

Am început călătoria cu stângul: din cauza unor probleme la mașină, ne-am întors (cu 40 km/h) din Făgăraș la Brașov ca să schimbăm vehiculul. Am lăsat Ford-ul lui Evelin și am luat Skoda mea, dar toată situația ne-a decalat cu ore bune: am ajuns la Mănăstirea Râmeț după miezul nopții, rupți de oboseală, conștienți că vom pleca târziu a doua zi. Cum, necum, la 11:00 eram în șa, cu bagajele pe biciclete, urcând spre satul Râmeț, pe un drum pietruit, în serpentine abrupte. Speram că, odată ieșiți pe Transalpina de Apuseni ne va fi mai ușor, dar șoseaua, dincolo de faptul că e în lucru, e un sus-jos continuu, bun să toace și resursele pe care nu le ai!

Primele obiective la care ajungem sunt Cascada Vânătările Ponorului și Peștera Huda lui Papară, unde eu mai fusesem cu Elisa în primăvară, în recunoaștere. Ca și atunci, peștera e închisă, mare păcat, că tare frumoasă pare! Întreaga zi ne mișcăm greu, parcă într-o stare continuă de neîncălzire, chiar și pe asfalt pedalăm cu dificultate. Teoretic coborâm o vreme pe lângă Arieș, practic suntem fără chef și abia așteptăm seara. Ne-am urca în Mocănița ce străjuiește drumul, dar nu e chiar funcțională, sau merge doar în anumite zile, nu știm. După doar câțiva kilometri, o luăm la deal, pe o vale nesfârșită, dar foarte pitorească. Primim răgazul unei odihne-adăpost de ploaie, vedem Scărița-Belioara de la distanță și ne înfundăm pe niște dealuri spre Stațiunea Muntele Băișorii. Urcări abrupte, drumuri de pământ și peisaje de îți taie respirația, acestea fac meniul serii. Locul de cort nu e ideal, poiana e înconjurată de brazi și iarba e mare, dar avem un pârâu în care ne spălăm, deci nu facem alte mofturi. Și liniște – avem liniște! – cer plin de stele și somn odihnitor, cât să ne refacem!

Scurtătură spre Muntele Băișorii, greu cu stomacul plin de afine.

De a doua zi motoarele parcă ni se pun în mișcare, deși mergem când pe biciclete, când împingând de ele. Mâncăm afine aromate până crăpăm, apoi ieșim la capătul pârtiilor de schi, de unde continuăm pe drumul spre Muntele Mare. Ajungem pe vârf, admirăm puțin un 360 de grade să ne luăm repere de orientare, apoi căutăm banda roșie pe care o urmăm până spre seară. Traseul de creastă e accesibil, puțin plictisitor după câțiva kilometri: o succesiune de pajiști, păduri și adăposturi ocazionale ale crescătorilor de animale. La drumeție nu m-aș încumeta niciodată pe aici, dar pe bicicletă parcă e digerabil, mai ales că bucata aceasta e foarte, foarte ciclabilă. Spre după-amiază, mai apucăm o scurtătură, de data aceasta plină de doborâturi și vegetație necurățată, dar tot ajungem, la o oră decentă, deasupra satului Horea. Când ni se deschide priveliștea spre vale, constat că acesta e genul de peisaj pe care îl asociez cu Apusenii: case risipite pe dealuri, drumuri șerpuind pe fiecare versant, poieni întinse și păduri tinere, din loc în loc. Pur și simplu, simt că am ajuns într-o altă lume…

Senzația rămâne, ba chiar se accentuează, și după ce alimentăm la magazinul din sat și revenim pe urcare, spre Casa lui Horea din cătunul Fericet. Asfaltul proaspăt fură puțin din farmecul autohton, deși nouă ne prinde bine, ajutându-ne să înaintăm mai rapid. Sus, la ceas de seară fiind, continuăm să ne imersăm în ceea ce reprezintă această zonă: unelte, fotografii și povești strânse de micul muzeu amenajat la casa fostului lider al răscoalei. Și de aici panorama e de vis, lumina apusului îmbrăcând tablourile în straie de aur, proaspăt pictate…Noi însă mai avem de mers – și mergem destul! – din cauză că nu găsim nicio sursă de apă. Case nu prea sunt, din curțile celor existente ne latră câinii, chiar și școala e abandonată pe deal, așa că ne oprim aproape pe întuneric, la un mic pârâiaș, lângă care găsim și o poiană cosită, primitoare. Suntem mulțumiți de câți kilometri am parcurs și ne simțim tot mai adânciți în excursie, tot mai pregătiți pentru provocările ce urmează!

Urcare spre Casa lui Horea (Fericet), în spate se vede peisajul autentic de Apuseni.

Navigarea nu e deloc ușoară în zonă, din cauza multitudinii de drumuri și poteci, multe din ele inexistente pe hărți. Alegem deci să urmăm un traseu de drumeție, bandă galbenă, ținând o creastă secundară, până ce întâlnim o șosea asfaltată ce duce spre Poiana Călineasa, loc în care există un sat locuit doar vara, când localnicii urcă în munte cu animalele. Aici facem și primele modificări ale rutei – ca de obicei, rar ne ținem de socoteala de acasă – și abandonăm bucla spre Călineasa, Padiș și Glăvoi, din cauză că ne mișcăm mai încet decât anticipasem. Se pare că încă nu ne-am învățat lecția: la bikepacking se fac mai puțini kilometri decât planifici, mult mai puțini…

Compensăm cu o vizită la Ghețarul de la Scărișoara, pentru că prindem la fix intrarea cu grupul. Merge Evelin, e încântat de ceea ce vede (video aici), pentru că peștera e spectaculoasă: cobori într-un aven și ajungi în câteva săli mari pline cu gheață, chiar nu e genul de peisaj pe care îl poți întâlni zilnic! Apoi ne ducem la Cotețul Dobreștilor, o altă peșteră (dar mică), din care izvorăște un râu, foarte interesant de observat acest fenomen natural! Întotdeauna am crezut că natura merită descoperită și analizată, ne învață cât suntem de mici și nesemnificativi, dar și cât de norocoși că putem să ne bucurăm de diversitatea ei! Pe drum spre Peștera Poarta lui Ionele străbatem și Cheile Ordâncușei, o zonă cu pereți abrupți, dar predominant împăduriți. Nu e rău peisajul, dar nici nu merită venit special, iar peștera n-am văzut-o că era cu taxă, iar noi nu mai aveam chef să mai plătim încă o tură! Ca o coincidență pentru binele excursiei, faptul că nu am zăbovit ne-a dat suficient timp să sosim în Arieșeni, ultimul loc de respiro înainte de cea mai dificilă parte a întregii aventuri: urcarea pe Curcubăta Mare, sau Vârful Bihor, cel mai înalt din Munții Apuseni! Bineînțeles, în vreme ce mâncam la magazinul din sat, n-aveam habar ce urma să ne aștepte: 13 kilometri de urcare susținută, coroborați cu oboseala finalului de zi!

Coborârea în Avenul de la Ghețarul Scărișoara.

Cățărarea ne-a trecut prin toate stările, de la chin la plăcere și de la agonie la extaz! Evident, am început de jos atât ca altitudine, cât și ca moral, dar treptat ne-am obișnuit cu efortul și a început să ne placă. Cu adevărat, ne-am bucurat abia când ne-am ridicat deasupra pădurii, pentru că, în pauze, puteam admira peisajele, care nu sunt deloc de neglijat. Preocupați de campare, găsim un izvor și o poiană cu vreo 2 km înainte de vârf, dar Evelin insistă să vedem apusul de sus, iar eu mă conformez. Nu regret nimic, căci lumina pe vârf e genială, iar dacă nu ar fi atât de frig și vânt, ar fi chiar ideal…Bine, ar fi fost ideal dacă nu am fi avut probleme tehnice, dar portbagajul lui Evelin cedează și ne ia mai bine de 40 de minute să îl reparăm (bine că nu a fost grav!), așa că, în ciuda grabei noastre, soarele alunecă după creste înainte să găsim un loc bun de campat. Conform hărții, mergem doar la vale, dar drumul traversează păduri dese, abrupte, iar rezervele noastre de apă sunt pe terminate. Vânăm orice loc de cort, dar nu ne surâde norocul, decât după ora 21:00, ajungând la marginea unui sat. Un mic pârâiaș trece pe lângă șosea (e asfalt aici), suficient cât să bem, să ne facem mâncare și să ne spălăm. Suntem foarte obosiți, dar nu pot rezista ispitei de a admira Perseidele ce cad în neștire…

Ne place când dimineața începe la vale și fix așa e ziua a patra: o coborâre lină și lungă, asfaltată, până în orășelul Câmpeni. Pe drum, ne oprim la Dealul cu Melci și Cascada Pișoaia, două atracții naturale impresionante (video aici), dar ratăm Muzeul lui Avram Iancu, din cauza proastei semnalizări. Până la intersecția spre Roșia Montană observăm ravagiile făcute de inundațiile recente, notându-ne în minte, iarăși, că forța naturii poate fi impresionantă. Personal, n-am văzut niciodată dezastru ca aici: mașini luate de ape, grajduri și case umplute cu nămol, văi uscate ce s-au umplut de ape…Până în localitatea minieră, cunoscută la nivel mondial din cauza scandalurilor legate de exploatare, urcăm abrupt, însă cu spor, cu nerăbdarea că merită efortul. Nu știu dacă au fost așteptările noastre prea mari sau realitatea prea praf, însă Roșia Montană nu ne-a impresionat, ba chiar ne-a lăsat o impresie de forțare a ceva ce locul nu oferă…anume TURISM. E adevărat, turiștii vin și dacă li se creează oportunități, dar oare merită acestea realizate cu orice preț? Nu am habar care e exact situația, dar localitatea e departe de a fi pusă pe picioare – încă există mai multe clădiri dărâmate decât restaurate, deși cele renovate arată chiar bine. S-au amenajat trasee de drumeție spre diversele lacuri artificiale folosite la curățarea aurului și se poate chiar și intra în galeriile subterane de minerit. Cu toate acestea, eu aș rămâne adeptul exploatării aurului, dacă tot are aur pământul, atât timp cât facem aceasta în mod responsabil și benefic pentru țară și localnici!

Centrul Comunei Roșia Montană, încă ruină.
Deasupra Carierei Roșia Poieni cu bicicletele echipate de traseu.

Lăsăm curând casele în urmă, urcând spre Tăul cu Brazi și mai apoi spre Roșia Poieni, unde se găsește cea mai mare carieră de cupru din România. Surprinzător, paznicul ne lasă să intrăm – așa ajungem fix deasupra carierei, într-un loc de unde se poate vedea uriașa groapă săpată în munte! Arată frumos solul răscolit în mii de nuanțe, are o frumusețe și dezordinea creată de om, deși e distrugătoare, în esență. Martor avem lacul de la Geamăna – îl vedem tot de sus și pe el – format din ape colorate ce au îngropat un sat întreg și au contaminat toate dealurile înconjurătoare, dar oare e mai înțelept să nu faci nimic, de teama de a nu strica? Oricum ar fi, e fragil echilibrul între a beneficia de pe urma naturii și a nu o distruge…

Curând uităm toate aceste gânduri, căci ne înfundăm în păduri în raport cu care noi părem insignifianți. Drumul ne dispare, apucăm pe unde nimerim, găsim un drum de exploatare forestieră, apoi mergem pe un izvor minute în șir. Nu e bine, dar nu e nici rău, am mai pățit așa și în Munții Almăjului cu un an în urmă, putem spune că suntem învățați. Într-un final, sosim la Transalpina de Apuseni, drum pe care îl parcurgem până la punctul de plecare. Bineînțeles, cu o escală: o ultimă noapte petrecută la cort, lângă Poienile Mogoș, cu o priveliște de zile mari! E ultima noastră odihnă în natură, înainte de revenirea în civilizație, iar cei 35 km ai ultimei zile nu mai pot amână deznodământul: ne întoarcem la viețile obișnuite de acasă! Bine că drumul e frumos, când va fi asfaltat integral chiar va deveni una din rutele pitorești ale zonei, ne mai clătim ochii cu peisajele rurale, neîntinate de tehnologie!

Locul de cort lângă Poienile Mogoș.

Spre final mai avem de trecut două hopuri: primul, ne rătăcim în cătunul Valea Uzei, marcajul bandă roșie ba dispare, ba reapare (noroc cu localnicii prin ale căror curți am nimerit că ne-au ajutat), iar al doilea: se strică și Skoda, tot pe lângă Făgăraș, așa că sosim acasă mai târziu, mai obosiți, mai doritori de excursii lungi, în care să ne scufundăm deplin, cu începuturi la mare distanță de sfârșituri.

Am filmat mai mult decât am fotografiat, aici e playlistul cu toate episoadele!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.