Dacă aș putea șterge amintirile urâte care îmi brăzdează sufletul, dar pierzându-le și pe cele frumoase, le-aș ține pe toate. Dacă, evitând tristețea, aș rata fericirea, aș îmbrățișa durerea cu toată inima, fără ezitări și regrete.
Viața este, din start, o prostie. Te naști fără să alegi unde, când și în ce context. Crești înconjurat de oameni care, deși cel mai adesea îți vor binele, nu au aproape deloc habar cum să îl implementeze. Continui cu alegerea unei cariere, fix la vârsta când nu știi nici ce vrei să faci mâine, dar peste ani! Apoi urmează bătăile de cap cu ceilalți , dragostea și intratul în rândul societății. Practic, joci cu ceea ce primești, iar menirea ta e să înveți să accepți realitatea și să dai tot ce ai mai bun ca să obții maximul din traiul pe acest pământ.
Pe drum, îți creionezi amintirile. Timpul – binecuvântare și blestem în același timp – te ajută să le trăiești, să le păstrezi sau să le dai deoparte, ca balast. Unele sunt de neuitat: îți iau ființa și ți-o așează pe portativul fericirii indiferent de câtă vreme s-a așternut între tine și ele. Altele încă îți mai aduc lacrimi în ochi – lacrimi pline de dor, de regrete sau de speranțe neîmplinite. Sunt ca un amestec dulce-acrișor, amintirile, transformând trecutul în prezent – nimic din ce te-a marcat cândva nu e pierdut, înveți să nu te mai doară, doar.
Viitorul, însă, ar trebui să aducă amintiri mai bune. Și, dacă ar fi să poți alege între cele ce au fost și cele ce vor să vină, trebuie să îndrăznești să pariezi pe necunoscut, fără nicio ezitare. Până la urmă, e datoria fiecăruia ca ziua de mâine să fie mai bună ca cea de azi.
Din fericire, putem păstra și ce a fost, dar și ce va să vină. Să nu uităm, însă, să uităm să mai doară.
