COVID-19: Cât mai rezistăm în case?

Nici nu s-a terminat starea de urgență că președintele s-a grăbit să anunțe o alta: cel puțin până la 15 mai, situația nu va fi mai relaxată în România.

Suntem o țară disfuncțională, doar cine nu vrea, nu observă asta. Măcinată de corupție și interese, de la firul ierbii până la centrele puterii, România e în cancer în metastaze. Coronavirusul e doar lovitura de grație prin care sistemul, așa cum l-am suportat 30 de ani, va face implozie. Măsurile de limitare a răspândirii bolii, deși în linie cu ale celorlalte țări, ne lasă fără speranța zilei de mâine: economia moare, iar sute de mii de oameni își pierd siguranța traiului.

Nu vreau, totuși, să mai deschid subiectul situației macro, căci am făcut-o deja în textele trecute, ajungând la concluzii nu foarte ortodoxe. Din contră, după mai bine de trei săptămâni de carantină forțată (i se zice „distanțare socială” știu, dar e mai mult pușcărie la domiciliu), e timpul să tragem câteva concluzii personale.

E lucru cert că viața nu mai e la fel, aproape pentru nimeni. Dacă ești norocos, lucrezi de acasă (pe aceiași bani) sau încă mergi la serviciu, în ciuda riscurilor. Dacă nu ești „esențial”, ești deja șomer, ai niște rate de plătit și o familie de întreținut. Iar asta în ciuda ajutoarelor minune de la stat, care nu-s atât de extraordinare pe cât se bubuie la TV. Evident, dacă nu mai lucrezi, situația nu e deloc roz: nu ai unde să te angajezi, iar presiunile cresc cu fiecare zi ce trece. Cât să mai reziști în casă?

Dacă viața ta merge, de bine, de rău, înainte, e timpul să fii recunoscător. Rar, până acum, am fost conștient de cât de privilegiat sunt că lucrez pe cont propriu, având acces la o piață globală! Așadar, e momentul să apreciem că putem munci, că nu rămânem doar în baza economiilor și, de ce nu, că suntem bine. Interesant cum, peste noapte, am ajuns să vedem clar valoarea lucrurilor – parcă ne-a căzut vălul care ne împiedica să ne construim viața în jurul priorităților relevante, nu?

Sunt vremuri tulburi cele pe care le trăim, vremuri în care valoarea economiilor se vede cum nu se poate mai bine. Nu demult, totul era un boom: se cumpărau apartamente pentru „investiții” (pe credit), se rezervau vacanțe scumpe și se consuma fără măsură…acum, cine și-a păstrat atunci capul, și-l ține liniștit pe pernă noaptea. Așadar, e târziu să ne oprim din a cheltui tot ce avem, dar poate nu e târziu să învățăm asta pentru viitor, pentru că astfel de crize nu vor fi singulare. Într-un fel, dacă am învăța să avem comportamente mai responsabile, poate că banii pierduți, viețile oamenilor și stresul nu ar fi în zadar, până la urmă.

La însușirea unor noi comportamente se rezumă, de fapt, totul. Ești nevoit să stai în casă, dar asta nu te schimbă, iar dacă o face, sigur nu o face în bine! Fără asumare personală, mâine vei fi doar umbra celui care ești azi. De tine depinde dacă folosești această perioadă pentru a crește sau pentru a te șterge – doar tu alegi dacă ieși mai capabil din furtună sau doar mai ud. Clișeic, nu?

Nu vreau însă, deloc, să intru în clișee și vorbe cu tâlc, vuiește deja internetul de ele: învață un nou skill, dezvoltă-ți o altă abilitate, recalifică-te într-un alt domeniu etc. Ciudat că, și în criză, tot idioți rămânem? Unde ne-am pierdut identitatea care spunea că ciobanul e cioban chiar când nu are oi, programatorul e programare și când nu are computer, iar popa e popă și fără enoriași? E trist, dar ne lăsăm tare ușor spălați de curent, iar activitățile cotidiene nu mai sunt parte integrantă a ființei, ci doar un efort acerb de a vâna ceea ce se caută. Să ne mai mirăm că planeta e în derivă?

Din punct de vedere psihologic, jocul nu e cu nimic mai prejos: fiecare clipă petrecută în casă, scoate și mai mulți demoni la iveală. Cumva, alergarea de afară, bombardamentul de stimuli și interacțiunile diverse (chiar dacă superficiale), ne lăsau porțile supraviețuirii deschise. Acum, trebuie să ne privim fricile în față: singurătatea, betonul armat din centrul orașului, relațiile disfuncționale, copiii ce-s mai mult străini, lipsa de înțelepciune financiară trecută etc. Când conștientizezi asta, realizezi că pericolul nu e dat de un virus cu o coroană microscopică, ci de parazitul emoțional care ai fost în ultimii zeci de ani. De aici, poți începe să construiești…

A sta în casă, într-o cușcă teoretic dragă, dar practic apăsătoare, poate fi cheia către descătușare. Pus la zid, ai oportunitatea de a analiza trecutul, a explora prezentul și a construi viitorul. Poți să păstrezi, din lumea ce se destramă afară, doar ceea ce contează: relațiile, speranța și credința. Iar apoi, când libertatea va fi iarăși normă (dacă va mai fi vreodată), vei fi gata să îți redesenezi traiul în conformitate cu aceste valori imuabile, oricât de mult te-ar costa.

E ciudat cum nu mai rezistăm în case, dar cum trăim închistați în propriile vieți, zi de zi și ani după ani. Poate că ar fi cazul, acum după COVID, să ne întoarcem la adevărata libertate: un trai cât mai independent, matur cât se poate și responsabil până în pânzele albe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.