COVID-19: Solidaritatea dincolo de clișee

Circulă mult, în societate, argumentul solidarității, atunci când se pune problema ieșirii din casă sau al activităților diverse. Ne-am transformat în judecători aspri, dar, ce înseamnă solidaritatea, de fapt?

E lucru cert că această criză scoate din noi și ce e mai bun, dar și ce e mai rău. Speriați de mass-media, terorizați de ce putem face prin iresponsabilitate sau, pur și simplu, gata să arătăm maturitate, încercăm, fiecare, să fim coerenți în gândire și acțiune. Ne luptăm cu cei care nu respectă regulile, îi certăm pe cei care văd altfel decât noi și ne zbatem să fim cetățeni model. Vrem, iar noi suntem promotorii, unei lumi mai bune, care să înghită mai repede virusul acesta nenorocit! Nu mai rezistăm închiși, așa că ne zbatem să îi convingem pe ceilalți de eficiența căilor noastre, iar dacă acestea nu sunt adoptate, îi învinuim ca fiind cauza. Ziceam ceva de maturitate mai sus?!?

Mă învârt, de câțiva ani, într-un cerc de oameni activi, iubitori de munte și aventură, care se mândresc cu mințile deschise și gândirea critică. Poate că nu toți o spun direct, dar, dincolo de cuvinte, există acest trend al unei ușoare superiorități, al celui care are grijă de cum trăiește și e mai luminat decât ceilalți. Cumva, mi s-a impregnat ideea (și așteptarea) că noi, cei care suntem apropiați de natură, suntem mai greu de dus cu preșul. Oare m-am înșelat?

Constat o mare frustrare printre oameni legată de aceste interdicții (multe absurde) menite să limiteze virusul: de ce nu stau toți în casă? E de înțeles că e nevoie de mers la serviciu (pentru cine mai are serviciu!), la magazine sau la spital, dar în rest de ce nu se stă acasă? Cum îndrăznesc, dom’le, cetățenii lui pește, să iasă la aer? Cumva, se trezește în cei de mai sus un acut spirit al dreptății, se descoperă superiori celorlalți, prostimii care umblă după dezmorțire! Dacă ei nu se apleacă să dreseze aceste fiare între gardurile minților mai elevate, atunci cine?

Dincolo de toate acestea, lăsând discuțiile deoparte (fie ele bune sau rele), deranjantă e abordarea unora dintre subiecți: stăm în casă din SOLIDARITATE! Adică nu ieșim pe munte, cu bicicleta sau la plimbare, deși putem, pentru că suntem solidari cu cei care nu pot! Măi, oameni buni, îmi scapă mie cea? De când a fi solidar înseamnă să fii prost? Nu cumva facem din situație un modern Pat al lui Procust, în ciuda absurdului?

Ce îmi spun mie despre solidaritate, deopotrivă, prieteni și necunoscuți, e că cine poate să iasă, nu e bine să o facă, pentru că cine nu poate, ei bine, nu poate. Logic, nu?!? Continuând pe raționament: cine are munte, să nu meargă, pentru că alții au doar deal. Cine are deal, să stea în casă, că alții au câmp. Cine are câmp, să stea pe Netflix, că sunt mulți doar cu o amărâtă de curte. Cine are curte să nu profite, fiindcă majoritatea stau în apartamente. Iar cine are balcon, evident, să nu îl folosească, că alții nici pe acela nu îl au!

E redundant de menționat unde ajungem, dacă încercăm să aplicăm principiul egalității și al solidarității orbește și fără să gândim contextual. În zilele bune, fiecare și-a ales cum își face viața: unde stă, ce mănâncă, ce pasiuni are. Să îi obligi, în perioadele rele, pe ceilalți, să sufere dezavantajele tale e un act de egoism nesimțit, ascuns sub o haină de asumare. Dacă ai vrut betoane sau salariu gras, acum plimbă-te în jurul blocului, dar nu îl obliga pe cel care zi de zi, muncește la țară, să nu iasă din casă pentru că nu poți ieși și tu! Cine primește beneficiile, e normal să plătească și prețul: virusul rupe statisticile în orașe, că ele sunt aglomerate, nu în sate, pe munte sau în comunitățile mici!

Discursul solidarității nu e unul al virtuții, ci este unul al caprei moarte din curtea vecinului. Parșiv (nu am văzut pe unul lipsit de agresivitate în exprimare, dacă există, mă iertați), acesta acuză că legile trebuie să fie pentru toată lumea, aplicate la fel. Evident, nicio societate nu se va putea încadra, în diversitatea ei, între niște norme rigide și imperfect trasate. Totuși, aceasta este încercarea! Și nu contează dacă e din frică, din prostie sau aroganță, practic, cei din case cer cu ardoare ca toți să sufere ca ei. Aceștia sunt ca studenții care, în timpul anului, petreceau, dar care și-ar dori să repete toată clasa examenul…ați înnebunit? Asta numiți voi solidaritate?!? Să nu fiu înțeles greșit, nu neagă nimeni nevoia de exemple responsabile în aceste momente, însă nu cred că să stai, absurd, între patru pereți e abordarea corectă. Că îți crește ego-ul, că te ajută să te plasezi deasupra celorlalți și că îți dă un aer de martir, e altceva! Dar că ajută împotriva bolii, e o aberație: una e să nu ieși în oraș pentru că fluxul de oameni e mare, cu totul altceva e să alergi prin pădure să nu o iei razna…

Ca oameni, preferăm să fim conduși, decât să gândim. Iar atunci când presiunea e mare, iar noi mici în fața pericolului, ne panicăm și intrăm pe automat. Mai mult, calea ușoară e de a interzice, decât de a reglementa. Statul român ne arată asta de 30 de ani: unde nu avem, limităm. Această mentalitate ne-a forțat într-un neam de corupți: a trebuit să ne descurcăm așa cum s-a putut. Legile au fost enunțate ambiguu, pedepsele aplicate discreționar, iar omul de rând a rămas cu o singură idee: că este pe cont propriu.

Sunt multe state în Europa care, deși lovite de COVID-19, nu au luat măsuri rude cu tirania, ci au implementat soluții concrete pentru încetinirea epidemiei. Dincolo de reguli, acestea s-au concentrat pe posibile soluții. Nu birocrație, nu armată pe străzi, nu fonduri deturnate aiurea, ci informarea, educarea și responsabilizarea oamenilor. Se pare că ei au înțeles că a fi solidari în fața Coronavirusului nu înseamnă a sta în case, ci a evita să îl iei și să îl transmiți mai departe. Până la urmă, aceasta este esența măsurilor, dincolo de formă. Așa că, cine se împiedică de legi, să meargă să verifice fondul: s-ar putea să îi cadă solidaritatea în cap!

P.S: Adevărata solidaritate, în aceste vremuri, nu e dată de transformarea noastră în oi, ci de empatia reală și productivă cu toți aceia care sunt concediați, care au rate de plătit, care sunt în neputință, care sunt singuri și care știu că vor scăpa de virus, dar care nu au habar dacă nu vor muri de foame mâine. Nu vreți să lăsăm fumurile deoparte și să ne gândim și la ei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.