Cu bicicleta prin România 2020 (2): Rătăciri în Harghita, asfalt către nicăieri, Vatra Dornei și Bucovina

Sunt nopți care ai vrea să nu se mai termine, doar, doar să poți dormi direct proporțional cu efortul depus anterior! Ciudat, dar uneori corpul pare că are nevoie de multă odihnă, deși imediat ce ieși din cort această stare de moleșală e uitată complet. Nu e și cazul celei de-a treia noastre dimineți, căci oboseala se resimte îndelung după trezire, mai ales că pornim direct în urcare pe firul apei.

Rutina de dimineață, satul Telec.

Lăsăm Telecul în urmă pe un forestier impecabil, mângâiați de un soare ce anunță o zi foarte bună. Urcarea merge constant, deși bagajele și bicicletele de touring se simt grele în asemenea condiții. Treptat, drumul devine tot mai abrupt, astfel încât la final abia mai stăm în șa, cu mari eforturi. Ieșim într-o șa pitorească, ce deschide perspective către multe variante de mountainbike, astfel că rămânem cu nostalgia gândului că trebuie să revenim în zonă…

Nu e deloc ușor la deal, dar, cumva, ajungem sus.
Tulgheș, când am reușit să dăm și noi de asfalt.

Pe coborâre e mai rău, trebuie să mergem încet și cu atenție să nu derapăm pe pietrele nebătute. Panta este mai înclinată, ce bine că nu am urcat de aici! Sosim în Tulgheș relativ curând, un sat foarte frumos, așezat între versanți împăduriți, un mic paradis al regiunii. Drumul județean e tot fără asfalt (de, România!), dar Închidem ochii în fața neplăcerii. Ieșim în șoseaua principală spre Borsec și ne întindem la rulaj până în Corbu, o mică comună unde știm că s-a construit cel mai nou traseu de Via Ferrata din țară. Dar, deși e nou, nu e și cu cap făcut: agățat undeva în mijlocul pădurii, ruta de acces nu e nici clară, nici marcată cum trebuie. Ne învârtim între două posibile variante (după cum le intuiesc pe hartă), întrebăm localnicii (primim răspunsuri contradictorii), încercăm pe prima (fără succes, o viitură face înaintarea pe biciclete foarte dificilă) și rămânem cu a doua: un drum pietruit în stare bună care să ne ducă până la o oră de peretele de stâncă. Din nou, ne împărțim: fetele rămân la bagaje, eu și Evelin o luăm la pas pe un drum de TAF să căutăm Piatra Șoimilor, locul spectaculosului traseu.

Priveliștea din zona Piatra Șoimilor, căutând traseul de Via Ferrata. Fără succes însă.

Urcarea nu e ușoară, dar entuziasmul ne trage către creastă. Șerpuim pe drumul de pământ, consultăm GPS-ul constant și sperăm să ieșim unde ne dorim. În zadar, căci apoi drumul coboară, iar prin pădure nu e rest de a înainta, la liber. Cu durere, revenim la biciclete, dar Evelin insistă să mai apucăm pe o variantă…așa că iarăși la deal, iarăși prin iarbă și vegetație, iarăși ieșim nicăieri. Mai mult, ajungem într-o pădure deasă de conifere unde sigur Ursache patrulează că doar e la el acasă…Supărați, fierbând împotriva proiectelor făcute doar pentru a toca banii și nu pentru a fi integrate într-o strategie coerentă de turism, revenim pe coborâre…apoi luăm bicicletele și ne întindem la drum, după mai bine de trei ore petrecute pentru nimic! Pedalăm, pedalăm și pedalăm…până spre Bilbor, pe un alt drum pietruit, lângă care campăm, în mijlocul pădurii. Avem loc drept, râu curat lângă noi și lemne în poieniță…numai bine să afumăm amarul zilei! Petrecem seara în jurul focului, mai liniștiți în atmosfera e plăcută, dar tot cu regretul nereușitei în minte. Nu avem priveliște nicăieri, dar pădurile acestea nesfârșite ce ne înconjoară au o energie aparte, cu care ne încărcăm și noi din plin. Adăugăm și odihna nopții la odihna naturii și iese un cocktail perfect, care să ne ajungă pentru ceea ce urmează.

Focul de seara, numai bun să ne încălzim și să povestim.

Dimineața e răcoroasă, dar plăcută, continuând aceeași notă de pace a serii. Sosim în Bilbor, satul-minute împrăștiat pe dealuri line, aici unde se spune că aerul e cel mai curat de pe la noi. Vizităm biserica de lemn a comunei, traversăm așezarea și continuăm la deal, către pasul ce ne va scoate spre Depresiunea Dornelor. Ciudat, drumul e asfaltat, un lux nebănuit ce face înaintarea și mai ușoară, dar și mai plăcută! Acum un an când am mai trecut prin zonă, lucrurile stăteau altfel…

Bilborul, unul din cele mai pitorești sate de pe la noi, la prima oră a dimineții.

Urcăm bine, deși fetele sunt mai obosite ca în prima zi – e adevărat, și șoseaua e mai abruptă… În vârf constatăm că asfaltul dispare, lăsând locul unui drum pietruit îngust, abrupt și în stare nu prea bună – din nou, îmi pun întrebarea: cu ce cap se fac astfel de proiecte? La ce bun să duci o șosea până în vârful muntelui și să îl lași acolo? Nu dărâmi tocmai scopul drumului făcând astfel, acela de a lega localitățile și oamenii? O șosea nu are sens decât dacă are o finalitate, dacă te ajută să îți atingi o destinație, altfel e doar o moară de bani care intră în buzunarele unora mai șmecheri și…atât. Individul, localnicul sau călătorul, se bucură prea puțin de investiție. Iar aici, pe o rută care ar facilita enorm accesul pe axa sud-nord, cu atât mai mult proiectele ar trebui să fie integrate, astfel încât să se lege frumos Dorna de Borsec, două zone de o frumusețe rară, cu un potențial turistic uriaș!

Asfalt spre Glodu, cu plecare din Biblor. Din păcate, se termină în vârf, fără continuitate.

Ajungem și jos, după mult zbucium în brațe și picioare, dar numai ca să dăm de un sat aproape izolat, legat de civilizație doar printr-un drum de pe care vehiculele ridică praful constant. Aici există electricitate, așa că și câteva pensiuni, deci oamenii pare că o duc mai bine. Asfaltul începe la marginea așezării, unde începe și o scurtă urcare, iar apoi ne plictisim către Vatra Dornei, oraș în care greu mai ajungem! Peisajul e interesant, deschis ochiului și pătat în verde cu sate, dar are o structură rutinizată cumva, oriunde ai privi vezi același tipar: poieni, sate și pădure.

Drăgoiasa, Suceava, sat în uitare.

Vatra Dornei ar putea fi o bijuterie, dar nu este. Aglomerat ca oraș, înghesuit și dezvoltat fără planuri, haosul strigă din toate părțile. Asta deși are pârtie de ski „intravilană”, arhitectură specifică regiunii și munți semeți la o aruncătură de băț. Încă o dată, MINUS România, nu ne mai facem bine!

Zăbovim la magazin cu aprovizionarea, iar apoi continuăm spre Tihuța, următorul pas de pe traseu. La ieșire din oraș se lucrează frenetic la asfaltare (vineri, oră de vârf, coloane de kilometri), din nou logică bună pusă în aplicare! Mergem până la Poiana Stampei unde, după ce facem rost de apă de la o gospodărie, campăm lângă Tinovul cu același nume, pe o pajiște ce o împărțim cu văcuțe pașnice. Simțim cam tare căldura de peste zi și oboseala, dar asta nu ne împiedică să mergem la somn târziu, după o cină consistentă și mult stat la povești.

Locul de cort de lângă Tinovul Poiana Stampei.

Parcă ne intrăm în ritm, iată că și în România avem de explorat, nu doar prin țări străine, cum se crede!

Ziua 2:https://www.strava.com/activities/3877722385, https://www.strava.com/activities/3877727080
Ziua 3: https://www.strava.com/activities/3877739332, https://www.strava.com/activities/3878385011

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.