Cu timpul…

Era o seara calda de iulie cand si-a dat seama ca nu o uitase inca. In tot acest timp se cam mintise singur; ceea ce se asternuse peste toate in sufletul lui nu era uitare. Era un amestec de indiferenta, furie, negare…amestec peste care se cernuse cenusa timpului…si inca se cernea, dar parca nu era niciodata suficienta. Oare pe viitor va fi?

In seara asta amintirile au reinviat…Nu fusese nimic, dar parca totusi a fost atat de mult! Era dupa mult timp cand incepea ea discutia, si fara sa aiba nevoie de ceva. Incet si rapid, tablourile s-au perindat prin fata mintii lui…Cat ar fi vrut sa o vada macar pentru o secunda asa cum credea el ca este!

Insa timpul se duce, iar chiar si cele mai persistente amintiri se sterg sub trecerea neobosita a acestuia. Asa se duceau si amintirile lui, chiar daca unele inca rezistau…dar oare pana cand? De ce sa nu recunoasca, i-ar fi placut ca istoria sa devina iar prezent, dar parca era nevoie de prea mult pentru aceasta…Se hotari insa ca peste toate sa lase ca viata sa-si puna amprenta. Era prea mult pentru el…

 „Cu timpul, intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,e foarte probabil ca niciodata prietenia lui sa nu mai fie la aceeasi intensitate.” 

Commentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.