Cugetari


Matematica relațiilor

Scris de | 17 01 2019 | Despre: de meditat | fără comentarii

1 + 1 = NOI. Așa s-ar rezuma ecuația unei relații de cuplu. La modul ideal, cel puțin, căci în realitate necunoscutele încurcă socoteala simplă a așteptărilor.

1 + 1 = EU. Cam așa stau, de fapt, concluziile. Iar asta nu e de rău, dacă pui lucrurile în context. Nu neapărat de rău, cel puțin.

Că nu mai suntem în stare să construim relații durabile e un fapt. Ca oameni, ne găsim paralizați în fața schimbărilor sociale, economice și emoționale, încercând să abordăm viitorul cu metode care funcționau doar în trecut. Astăzi, lumea se învârte diferit decât acum câteva sute (sau, mai bine zis, zeci) de ani, iar romantismul cu care am crescut nu face decât să adâncească prăpastia dintre standarde.

Nimic nu te împlinește mai tare ca o relație cu o persoană de sex opus – și, totuși, nimic nu te dărâmă mai rău. Care este, deci, cheia care face diferența? Cum să abordezi situația în așa fel încât ceea ce construiești să nu se năruiască peste noapte?

Ca să fiu sincer, habar nu am! Nu pentru că nu aș putea să îmi dau cu părerea, ci pentru că nu cred în rețete. Suntem persoane dinamice, care, deși asemenea când vine vorba de nevoi, suntem diferite în fața împlinirii acestora.

A înțelege, însă, ce căutăm într-o relație e crucial pentru buna ei desfășurare ulterioară.

Bărbații și femeile funcționează în cu totul alți parametri. Avem – în linii mari – aceleași corpuri, dar creierele sunt departe de a se asemăna. Fiecare, deci, caută și abordează ideea de cuplu/familie prin prisma propriilor ochelari.

Fără să despic firul în patru, femeia vrea siguranță. Nici mai mult, nici mai puțin, doar siguranță! Din această cauză alege un bărbat cu bani și putere, uneori mult mai în vârstă decât ea. De asta te toacă mereu să îi spui că o iubești (chiar și când e evident), cerându-ți gesturi de afecțiune. De asta, până la urmă, nu e niciodată mulțumită: nici de tine, nici de casa în care stați, nici de ultimul concediu etc. Și, tot de asta, adună haine și pantofi, se machiază excesiv și se dă în spectacol pe internet: are nevoie de resurse și de validarea pe care o primește, de la ceilalți, prin ele.

Bărbatul, în schimb, e mai simplu. Obișnuit să se descurce singur, gata oricând să dea piept cu pericolele vieții, el vrea un context stabil, care să nu îi chinuie mintea la fiecare pas. Vrea, deci, o viață predictibilă, unde cauza X să determine efectul Y. Și mai vrea sex, dacă tot a venit vorba. Și liniște. Cât mai multă. Alături de o femeie frumoasă (lângă care se va simți mai bărbat), dacă se poate.

Ca să relaționeze, cei doi intră într-un joc riscant, dar care poate să le aducă câștiguri pe măsură. Practic, într-o relație are loc un troc: dacă îmi oferi ceva atractiv, îți ofer și eu ce cred că am atractiv. Dai ca să primești și primești ca să dai – tot ce ajunge în zona cu investitul necondiționat e o prostie fantastică care sporește nefericirea. Știu, sună cinic, dar realitatea asta arată: relaționăm ca să obținem, chiar și atunci când (aparent) nu obținem nimic (sau nimic plăcut)!

Când înțelegi că ești într-o relație pentru ceea ce primești, abia atunci poți începe să construiești.

Mulți se autoamăgesc că iubirea este despre a oferi, fără să realizeze că nu poți să faci o mâncare delicioasă doar cu un ingredient. Dragostea este mai mult decât dăruire: este un amestec de acceptare, de egoism, de interes pentru celălalt, de stabilire de limite, de maturitate, de deschidere, de încăpățânare, de disponibilitate de a primi, de efort etc. E un fel de salată care, dacă nu are gust bun sau nu te hrănește pe termen lung, va ajunge să se acrească pe raftul cel mai de jos al frigiderului! Iar ca să fie sățioasă, trebuie să aibă elementele care pe tine te fac fericit, fără prea multe din cele care îți provoacă indigestii.

Nu e greșit să nu ceri, ci e greșit să ceri fără să îți faci, la rândul tău, partea. O relație sănătoasă e cea în care partenerii știu ce vor, comunică ce vor și oferă ceea ce e nevoie ca să primească ceea ce vor.

Până la urmă, iubirea e matematică (cu multe greșeli „de calcul”, foarte adesea): ca să dureze, trebuie să ieși pe plus.

Toți venim, în apropierea celorlalți, cu bunele și relele noastre. Fiecare avem probleme nerezolvate, avem așteptări diverse (care mai de care mai nerealiste, dar acesta e un alt subiect), dar și calități frumoase ce ne împodobesc sufletul. Ca să fim acceptați și iubiți, nu trebuie decât să aducem mai mult bine decât rău: atunci și numai atunci, vom primi din partea partenerului investiții care să consolideze relaționarea.

De aici, însă, încep și dificultățile.

Așa cum spuneam, societatea s-a schimbat enorm în ultimii ani. Tehnologia și emanciparea au făcut ca femeile să își poată purta singure de grijă, creându-și acea siguranță care înainte se năștea din dependența față de un bărbat. Astăzi, femeile au carieră, cresc singure copii și, de ce nu, câștigă mai mulți bani decât o fac bărbații! Instinctul, însă, a rămas: femeia vrea pe cineva mai puternic decât ea, care să o conducă și pe care să își testeze nesiguranța.

Bărbații, însă, nu mai acceptă ușor mofturile infantile ale unei femei. Deposedați de propriul rost al existenței – acela de a asigura perpetuarea speciei prin hrană, adăpost și pază – alunecă în feminizarea excesivă, dar și într-o fugă continuă de responsabilitate. Iar asta, bineînțeles, naște frustrare și o acută lipsă de sens: dacă nu am pe cine proteja, de ce să mai trăiesc?

Astăzi, un bărbat poate obține tot ce își dorește fără să mai fie nevoit să înghită minusurile ce vin la pachet cu o relație pe termen lung.

Din cauza tuturor acestor schimbări, dinamica relațiilor s-a modificat masiv. Sunt multe aspecte de luat în calcul, dar care pot fi rezumate astfel: o femeie are aceeași atitudine că i se cuvine totul și că merită să fie independentă, fără să realizeze că tocmai independența ei îi oferă bărbatului libertatea de a-și îndeplini nevoile în altă parte! Astfel, se alunecă într-un cerc vicios: ea cere, el oferă, ea cere mai mult, el nu (poate să) oferă, ea se frustrează, el pleacă.

Sau, bineînțeles, reversul: el nu vrea/nu e în stare să fie bărbat și să furnizeze ce e necesar pentru bunul mers al familiei, iar femeia, pentru că se poate descurca și singură, își vede de ale ei, oricât o doare despărțirea de fraier. De ce să își mai bată capul, când viața îi poate fi mai ușoară și mai frumoasă pe cont propriu?

Se ajunge, deci, la 1 + 1 = 1. Un unu egoist, solitar, în care fericirea nu are loc. Pentru că mereu ești preocupat să primești, fără să te întrebi dacă ceea ce ceri ți se cuvine și dacă ai echilibrat balanța făcându-ți partea.

Nemulțumit de viața ta?

Scris de | 11 01 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

23 de zile, 18 ore și 24 de minute – atât s-a scurs de la apariția ultimei mele cărți, „Ținutul dintre Mări”. Într-o luni, pe seară, când afară ningea ca în povești, 40 de oameni își făceau loc în program pentru a fi prezenți la eveniment. De atunci, povestea excursiei pe bicicletă prin Caucaz e disponibilă pentru toți doritorii sau curioșii. Tot de atunci, însă, mai bine de jumătate din exemplare adună praf prin dulapuri (asta deși reacțiile de la cei care au citit deja cartea sunt mai mult decât încurajatoare).

Am oftat des în perioada aceasta, recunosc. Devine frustrant să muncești sute de ore, să măiestrești mii de cuvinte și să te zbați să oferi tot ce ai mai bun, doar pentru ca rezultatele să se lase așteptate. Pentru un artist – de orice fel ar fi el – succesul se măsoară în numărul de oameni care îl apreciază. Și (lăsând deoparte marketingul) dacă nu reușești să îi atragi pe ceilalți către ceea ce oferi, aluneci foarte ușor în a-ți pune la îndoială calitatea.

Tiparul, din păcate, se repetă și când vine vorba de articolele sau poeziile de pe blog – deși cei care le citesc le apreciază (aici apare și paradoxul), sunt prea puțini față de potențiala piață. Iar asta devine descurajant: de ce să mai scrii, dacă o faci aproape în zadar?

Am descoperit, însă (pur accidental), cât de egoist și materialist gândesc. Treptat, dar cu o manifestare bruscă, am înțeles că ceea ce contează, de fapt, nu e cantitatea (și nu, nici calitatea) – dincolo de toate, important este ca eu să îmi fac partea: dacă ajut o singură persoană, oricât de puțin, atunci scriitura mea și-a atins scopul.

Foarte adesea, judecăm succesul prin prisma oamenilor care ne apreciază. Bombardați cu reușitele altora, ne ridicăm etalonul pe culmi de glorie – dacă nu schimbăm lumea, atunci e în zadar. Suntem educați că putem fi orice ne dorim, dar că trebuie să fim cei mai buni. După muncă, rezultatele nu vor întârzia să apară, ni se spune.

Viața, totuși, are altă socoteală. Dezvoltarea tehnologică și globalizarea au făcut aproape imposibil succesul pentru toată lumea. Deși niciodată în istorie acesta nu a fost mai tangibil, rar a fost mai îndepărtat.

Astăzi, siguranța jobului nu mai există. Astăzi, nu mai e suficient să fii cel mai bun din sat, dacă nu ești cel mai bun de pe Internet. Astăzi, poți să fii un maestru în pătrățica ta, dar prea puțin în afara ei. Și, tot astăzi, comparația nu se mai face între tine și cerul de cunoscuți, ci între tine și lumea întreagă. Cu alte cuvinte: dacă nu ești cineva, ești, cu siguranță, un nimeni.

Iar asta poate fi nu doar demotivant, ci chiar deprimant.

Din fericire, există o scăpare, care nu e o fugă, ci o soluție: aceea de a-ți înțelege chemarea. Oricine, oricând, își poate conferi un sens vieții. Chiar și tu, chiar acum. Poți să iei ceea ce oferi și să îmbraci în cea mai strălucitoare aură. Și, cât timp vei da tot ce ai mai bun, va fi suficient.

Succesul nu se măsoară în a face lucrări mari, ci în a le face pe cele mici, într-un spirit măreț. Când vizualizezi acest tablou, nu va mai conta că te citesc 5 sau 5000 de oameni, îi vei respecta la fel de mult. Și, pentru cei 5, tu vei scrie ca și când ai avea 5000. Pentru că înveți să apreciezi și să te bucuri de fiecare om care, din multitudinea de opțiuni, te-a ales pe tine.

Frustrant va mai fi. Zile negre în care regretul că faci prea puțin, vor mai exista. Dar acestea vor deveni excepțiile, nu regula. Vei pune atât de mult sens în propria activitate, încât aceasta nici nu va mai conta – binele pe care îl aduci omenirii va fi minunea ce îți luminează traiul.

Lumea, dincolo de superficialul de fațadă, urlă după profunzimile sufletului. Oamenii, în spatele zâmbetelor cosmetizate, suferă. Progresul ne-a furat această ultimă comoară: fericirea. De aceea, lumea are nevoie de oameni care să o dea peste cap cu valorile, cu direcția și cu sensul lor. Într-o societate în care banul și puterea controlează calculele, e nevoie mai mult ca nicicând de cei care înțeleg binele pe care îl pot face, chiar și fără astfel de resurse.

Avem nevoie, dincolo de toate, de a ne opri din alergarea după iluziile pe care societatea ni le vinde. Avem datoria, în esență, nu să fim cei mai buni (sau cunoscuți, sau bogați, sau frumoși, sau iubiți etc) din lume, ci să fim cei mai buni din zona noastră de influență. Trebuie, dacă vrem să gustăm împlinirea, să înțelegem că nu eșuăm dacă avem grijă de cei din jur, ci abia atunci ne înălțăm. Iar dacă lumea ne va răsplăti și cu faimă, atunci aceea va constitui doar un bonus pe care îl vom accepta cu umilință.

Cei care ating stelele sunt, în realitate, excepția. Dar în noroi, în noroi există o nevoie acută de lumină! Eu și tu și fiecare putem fi razele care, în bălțile noastre, să facă traiul suportabil.

Când înțelegi asta, înțelegi că nimic nu e lipsit de semnificație.

Un 2018 al mișcării

Scris de | 7 01 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Ca în fiecare an, provocările și listele cu ținte se adună stivă, doar-doar de data aceasta va fi mai bine. Pentru mine, însă, din cauză că prea rar m-am putut ține de rezoluțiile din Ianuarie, abordarea s-a materializat într-o încercare puțin diferită: aceea de a lăsa viitorul să mă surprindă.

Pus față în față cu ispita, totuși, am călcat strâmb, alegându-mi o singură provocare pentru anul ce abia s-a încheiat: 100 de zile în care să ies din casă, la diverse activități – am denumit-o, generic, #100activedays.

Scopul nu a fost acela de mă lăuda, ci de a-mi contoriza progresul și de a mă mobiliza să mă bucur de activitățile care îmi plac, cât mai des. Fără să știu dacă numărul e mare sau mic, m-am aruncat înainte, către un final abia întrezărit.

Activitățile au variat, acoperind o arie largă de domenii: bicicletă, alergare, drumeție montană, mers pe jos (am socotit doar zilele cu peste 15 km) și ski de tură, dar au existat și zile cu antrenamente cardio în casă pe care am ales să nu le contorizez. Dincolo de toate, mă interesa să schimb decorul și să inspir aer oxigenat, nu doar să îmi chinui mușchii pentru o vreme.

Finalul m-a prins frumos, cu 144 de zile active. Conform Strava, însă, ajung la 156, excursia din Caucaz nefiind înregistrată (am făcut eu calculele). Cea mai activă lună a fost Iunie, cu aproximativ 200 de ore, iar ciclismul a condus topul activităților. Am însumat aproximativ 135.000 de metri urcați (echivalentul a 15 Everest-uri) și peste 600 de ore. Ca distanță, am ajuns din România până în Africa de Sud, adică am parcurs în jur de 8500 de kilometri – depărtarea devine mică, dacă o împarți în suficient de multe antrenamente.

Cum ideea încercării a #100activedays a venit nu ca o provocare, ci ca o contorizare, așa și articolul de față vine nu ca o laudă, ci ca o retrospectivă. Punând concluziile pe hârtie, se pot vedea tiparele care aduc rezultate. În plus, exemplul poate motiva pe oricine să facă schimbări în maniera în care abordează viața – câteva minute de activitate pe săptămână sunt nu doar de dorit, ci chiar necesare.

Pentru 2019, recunosc, nu mai am o astfel de abordare, deși am un prieten care încearcă 300 de zile de activitate. Pentru mine, vreau ca acesta să fie mai mult un an de introspecție, de explorare în mine și în afara mea și de călătorii cât mai îndrăznețe. Simt că sunt în fața unor schimbări majore, așa că îmi permit să abordez lunile ce vin cu ochelari puțin diferiți. Până la mai multe vești, vă las cu dorința de a vă merge numai bine!