Cugetari


Victoriile ca înfrângeri

Scris de | 17 05 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Există două feluri de frici: frica de a eșua și frica de a reuși. Ambele, deși nu pare, sunt la fel de dăunătoare: netratate, te paralizează în lipsă de acțiune, blocându-ți potențialul.

Constat, cu tristețe, că omul post-modern a ajuns un fel de zeamă a predecesorului său: dacă bunicii știau să se lupte pe front, să crească 10 copii, să zidească o casă cu propriile mâini și să facă o soție fericită, noi, bebelușii cu aere de bărbat dar cu fițe de prințesă, nu știm nici cum să păstrăm niște aparențe, dar să livrăm ceea ce suntem datori să oferim!

Ne-am obișnuit într-atât în confort încât ne-am pierdut sensul de a mai lupta. Practic, cele mai mari probleme cu care ne confruntăm sunt de la ce magazin să ne cumpărăm tricoul de firmă, cum să ne schimbăm smartphone-ul și cum să arătăm mai bine în poza de pe Insta. Fără alte repere, aceste victorii nesemnificative ni se par eterni pași înainte, către un viitor strălucit. În realitate însă batem pasul într-o mocirlă pe care nu doar că nu o vedem, dar care ne apare și călduță.

E normal să îți fie frică. Când nu știi ce te așteaptă, logic e să te temi, nu să te arunci cu capul înainte, necalculat. În bezna viitorului nu sari, ci pășești cu grijă, ca să fii sigur că supraviețuiești necunoscutului. Numai proștii nu se tem și doar cei care se tem se întorc să ne spună poveștile despre curaj.

Tehnologia ne-a eliberat de multe probleme practice, dar ne-a încătușat mințile într-o mediocritate puerilă. Ca bărbați, nu știm să ne mai asumăm responsabilități. Așa am fost educați, fără expunere la pericole, iar acum plătim prețul: imaturi, fugim de tot ceea ce ne sperie. Iar fără bărbați responsabili, nu ai cum să ai o societate matură. Prea des, le învinui pe fete că nu mai apreciază profunzimile – de unde să le ia, dacă noi nu le mai construim?

E incredibil cât de greu a ajuns să luăm decizii. E adevărat, lumea a devenit mai complexă, cu implicații pe multe planuri, dar tot nu e justificată frica de înaintare. Astăzi, când vedem pe cineva puternic, ne lăsăm impresionați – dar de ce nu facem eforturi să îi devenim asemenea? Din păcate, nu știm drumul către țintă: observăm rezultatele în viața altora, dar suntem prea pierduți ca să o scoatem singuri la capăt.

Soluții există, dar necesită alegeri, curaj și dorința de a ne învinge fricile. Putem începe prin a ne stabili realitatea și starea de fapt. Continuăm prin a dărâma ce nu e constructiv și apoi luptăm să clădim valori durabile. Ne întoarcem către exemplul înaintașilor (sau urmărim mai de aproape zonele de pe glob unde supraviețuirea, în sine, e un act de curaj) și învățăm să privim frica în ochi, doborând-o. Înaintarea, până la urmă, nu e o alegere, ci o necesitate.

Doar asumându-ne că nu suntem perfecți, putem crește. Doar expunându-ne pericolelor, ne putem dezvolta. Doar luptând (cu noi) putem câștiga. Nu există progres în confort – când vom înțelege această realitate, vom putea începe să lucrăm în direcția propriei îndreptări. Până atunci, să ne bucurăm că am mai terminat un nivel la jocul de pe tabletă, că am mai editat un selfie și că am știut cum să cumpărăm un sandviș cu brânză de la mall-ul din centrul orașului. Cam ce făceau și strămoșii noștri, adică.

Scurt tratat de minimalism

Scris de | 1 04 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie.

Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții.

Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește?

Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat.

În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte:

  1. Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate.
  2. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe telefon când nu îl folosesc etc. Ideea e simplă: consum cât mai eficient, astfel încât costurile să fie minime. Din ajustările minore, în timp, apar simplificările mari, care aduc nu doar bani în portofel, ci și liniște în viață.
  3. Învăț să folosesc aceleași unelte pentru o varietate de sarcini. Societatea ne minte că, pentru fiecare nevoie, trebuie să avem unealta perfectă. Dar, exceptând situația când suntem un maestru în sarcina respectivă, realitatea ne arată că și cu produse mai puțin potrivite, lucrurile pot fi făcute foarte bine. Iar aici nu mă refer la a merge cu căruța în loc de mașină pentru a fi „minimaliști”, ci la a ști când să iei mașina, când să iei căruța sau când să te avânți pe jos. Cu timpul, îți dezvolți o anumită înțelepciune astfel încât să poți face diferența între progresul real și aglomerarea idioată a casei și a vieții, iar aceasta se va vedea în tot ceea ce te înconjoară.
  4. Evit confortul, caut eficiența. Pe termen lung! Foarte adesea, sacrificăm foarte binele de mâine pentru binele de astăzi – trăim prea mult prezentul, uitând că viitorul este la fel de important. Ne afundăm în plăceri care se duc repede, fără să construim fericiri care să dureze. Personal, caut să mă bucur de prezent în maniere simple, pentru a putea creiona un viitor mai lipsit de griji. Iar când nevoile îți sunt puține, sarcina aceasta devine nu doar realizabilă, ci și foarte agreabilă.
  5. Elimin mofturile costisitoare și cheltuielile nejustificate. Cei mai mulți bani se duc pe cele mai mărunte cheltuieli. Repetate, cele mai nesemnificative obiceiuri produc cele mai de durată rezultate. Mâncarea, întreținerea, abonamentele lunare etc storc cei mai mulți bani din portofel – învățând cum să găsești servicii satisfăcătoare la prețuri decente și produse bune la prețuri accesibile, faci pași importanți spre libertate. Pe scurt: cu cât devii mai pragmatic în stilul de viață (eliminând poftele), cu atât viața îți devine mai simplă.
  6. Îmi pun limite stabile și îmi construiesc viața în interiorul lor. Poate suna tâmpit, dar problema societății este tocmai că nu mai avem bariere care să ne protejeze. Neînvățați cu atât de multă libertate, majoritatea dintre noi nu știm cum să o gestionăm eficient. Astfel, ne întindem cât putem, deși cât putem nu e și constructiv: cât e salariul, cât numără economiile, cât timp ne rămâne după job etc. De aceea, o abordare minimalistă mă obligă să accept că nu orice este posibil și că multe – cele mai multe – bătălii nu merită purtate. Am nevoie de un abonament mai scump pentru că nu îmi ajung cei 5 GB de internet? Nu, am nevoie să îi consum pe aceia eficient și pe activități care contează, astfel încât să îmi ajungă! Libertatea absolută, până la urmă, nu înseamnă să poți să faci orice, ci să fii fericit în interiorul a ceea ce alegi să îți permiți să faci!
  7. Păstrez în jurul meu doar oamenii cu care rezonez. Poate că sună egoist, dar minimalismul are mare legătură și cu oamenii – nu vrei în jur aglomerație care să te sece de energie, ci doar pe aceia care, într-un fel sau altul, contribuie la o construcție frumoasă și durabilă. Până la urmă, dacă ții prea aproape oameni nepotriviți, nu mai păstrezi loc pentru cei faini, nu?

Nu am pretenția că am descris minimalismul așa cum acesta poate fi descoperit pe Internet, pentru că intenția mea nici nu a fost aceasta – dincolo de toate, mai important este ca fiecare să își creeze un sistem propriu, care să îl apropie de ținta pe care o visează. Pentru mine, a trăi minimal înseamnă a îmi lăsa suficient de mult loc în viață pentru fericiri simple și necostisitoare. Pentru a obține aceasta, inevitabil, învăț să elimin: lucruri, activități, oameni etc. Nu o fac într-un mod perfect și nici unul exclusivist – procesul este dinamic, plin de provocări și de necunoscute, dar cert duce acolo unde oricine și-ar dori să fie, dacă schimbarea nu ar durea atât de tare.

De ce mediocritatea e bună

Scris de | 18 03 2019 | Despre: reflectii | fără comentarii

Haos. Peste tot, lumea doar aleargă. Chiar și când stă, umblă. Până și relaxarea, acea perioadă când ar trebui să îți încarci bateriile, devine o corvoadă. Asta dacă o privești din afară, evident. Din interior, viciul succesului se arată splendid și de dorit.

Sunt multe relele pe care societatea contemporană le oferă, majoritatea cosmetizate în haine frumoase (sunt și aspecte bune, dar ele constituie alt subiect). Peste toate, tronează cu îngâmfare, performanța. Brusc, ea devine accesibilă oricui, devenind o măsură după care suntem, cu toții, judecați.

Astăzi, să fii cel mai bun nu e o opțiune, ci o obligație. Dacă nu spargi topurile, nu exiști. Ori ești printre primii din domeniul tău, ori poți foarte bine să pleci acasă. Nimeni – dar nimeni – nu o să îți ducă dorul.

Din cauza globalizării și a dezvoltării tehnologiei, elitele au ajuns să fie prezentate ca ceva banal. Ele au devenit normalitatea. Așadar, muncești ca să ajungi și tu în top. Arzi banii părinților (dacă îi au) pe cea mai bună educație. Îți consumi tinerețea într-o facultate recunoscută, implicat în proiecte de voluntariat și cu trei joburi part-time. Odată ieșit în câmpul muncii, tragi ca un sclav 14 ore pe zi ca să dovedești că îți meriți locul. Munciți, munciți, munciți! se strigă de peste tot – a fi ocupat e noua virtute.

Nu conștientizezi însă cât ești de orbit (decât poate la 40-50 de ani, când deja 3/4 din viață e gata): elitele sunt excepția, nu regula. Bineînțeles, bombardați fiind de Social Media, ne este greu să distingem adevărul. Presiunea este, pur și simplu, prea mare: viața celorlalți – cu device-urile, cu relațiile sau cu călătoriile lor – par rupte din filme.

Subestimăm, deci, puterea mediocrității. Gândim tranșant: viața fie e trăită pe val, fie nu e deloc.

Mediocritatea însă constituie cea mai bună abordare în materie de efort și rezultate. De asta este și preferată de majoritatea, nu pentru că e ușoară, ci pentru că este drumul sigur, cu rezultate previzibile. Iar a merge pe poteca bătută nu este, așa cum tot latră unii și alții, neapărat de rău. Există avantaje pe care avântul în necunoscut nu le poate contrabalansa, decât printr-o eventuală descoperire monstru care să compenseze anii de chin, de urmărire oarbă a țintei și de privare de fericire.

Trăim într-o lume în care vom găsi mereu pe cineva mai sus decât noi. Oameni care câștigă mai mulți bani. Prieteni care au relații mai strălucite. Necunoscuți cu fotografii mai spectaculoase pe Instagram. Vecini cu mașini mai scumpe. Și tot așa, până alunecăm în fundul gropii cu stimă de sine.

Ca să ne reabilităm, evident, muncim mai mult. Intrăm, pe nesimțite, într-o cursă care nu se poate sfârși decât cu abandon. Un abandon nu neapărat fizic, dar sigur unul al fericirii de a fi în viață.

Performanța rămâne, dincolo de toate, o utopie. Puțini suntem construiți pentru succes, majoritatea suntem doar carne de tun care nu contează decât în statistici. Și, dacă tocmai ai impresia că te scufunzi și mai tare în inutilitate, mai așteaptă două secunde: a înțelege că nu ești făcut pentru a fi în vârful piramidei te face să crești în proprii ochi, nu să scazi!

Stima de sine e dată de diferența dintre ceea ce crezi că ești și ceea ce ești, de fapt. Într-o lume în care sunt promovați doar cei mai realizați oameni (un procent foarte mic din populația globului, dacă faci calculele) ai impresia că ceva e în neregulă cu tine, dacă ești pe dinafară. Practic, ți se spune că poți fi vedetă, dar tu încă te scalzi în balta cu noroi – cum să nu fii nefericit? Adevărul însă e altul: nu ai fost făcut ca să ai succes, așa că de ce nu cobori așteptările artificial umflate și să ai mai multă înțelegere cu tine?

Când înțelegi că în turmă protecția e cea mai ridicată, poți începe să construiești. Eliberat de false așteptări, te poți vedea așa cum ești și îți poți conferi un scop pe măsura propriilor puteri.

Înveți, deci, cum să fii fericit cu puțin. Te bucuri de venitul pe care îl ai și îl administrezi înțelept, pe baza nevoilor. Călătorești când îți permiți și investești timp în familie, prieteni și oameni apropiați. Nu te simți vinovat când citești o carte sau când te relaxezi, plimbându-te prin parc ziua în amiaza mare. Îți dai voie să greșești și să încerci lucruri noi, pentru că știi că nu vei niciodată un maestru. Pasiunile vor fi un punct important al traiului tău, iar succesul se va măsura mai mult în numărul zâmbetelor, decât în cel al urmăritorilor de pe Facebook.

Succesul, dacă va fi să vină, va fi un bonus, nu o țintă pe care ai urmărit-o toată viața. Tu doar fă-ți treaba, bucurându-te de fiecare pas și fără să pierzi din vedere imaginea de ansamblu, iar ce va urma, va fi mai mult decât suficient.