Cugetari


Nu te simți viu decât pe marginea prăpastiei

Scris de | 7 10 2019 | Despre: de meditat | 3 comentarii

Îmi place riscul. Mă hrănesc din competiție. Dau ce am mai bun atunci când mă întrec, cu mine sau cu ceilalți. Ador aventura, necunoscutul și provocările. Fără acestea, nu aș putea să cresc. Fără acestea, viața nu ar fi viață.

Există un ingredient în ființa omului care îl face să tânjească după dificultăți. Ca o amprentă în ADN, e scris peste tot să căutăm mai mult. Dacă putem merge, ne dorim să alergăm. Dacă alergăm, vrem să zburăm. Dacă zburăm… Nu suntem construiți pentru relaxare, ci pentru efort, pentru a trage către un potențial personal adesea intangibil, dar care știm că este posibil.

Am ajuns unde suntem astăzi, ca societate, datorită indivizilor care și-au asumat riscuri. Doar pentru că au fost oameni care au înțeles că starea de fapt a lucrurilor nu e suficientă, marile progrese au avut loc. Fără toți acești pionieri care nu s-au mulțumit cu puținul, am merge și astăzi pe jos, am trimite scrisori, am spăla de mână sau mai știu eu ce am face! Probabil am freca două bețe în peșteră, de fapt…

Week-end-ul acesta a fost un week-end tragic, cu două mari tragedii. Una, mai apropiată mie și urmărită mai de aproape, a fost cea a accidentului din Piatra Craiului, soldat cu doi morți. Cealaltă, mai sfâșietoare, 10 morți și 7 răniți pe DN2, spre București. În bula mea, s-a vorbit și se vorbește enorm de primul, dar nu se spune aproape nimic de al doilea.

E interesant cum după o „luptă” apar judecătorii, toți acești copii frustrați care știu evenimentele, care sunt ași în organizarea concursurilor, care au cea mai bună idee despre ce se poate face și ce nu se poate face pe munte, care înțeleg oamenii perfect și care, dacă ar avea puterea, ar face ei dreptate. Oh, ce bine că nu o au! Ce bine că astfel de specimene nu au mai multă autoritate decât cea a unui smartphone prea scump pentru buzunarul lor pe care își pot scrie aberațiile! Citesc cu stupoare cum, indivizi de tot felul, aruncă cu noroi în tot ce prind: în victime, în voluntari, în organizatori, în oameni de munte, în Salvamont, în autorități, în Trump, în Dumnezeu chiar! Cu voci de megafon, ei știu ce e bine pentru lume și pentru ceilalți, din canapeaua lor tocită de fundul prea gras și împuțită de chipsuri, aruncă impertinența unde văd cu ochii!

Ce este mai dureros însă nu sunt aceștia, ci oamenii de la care așteptările sunt mai ridicate. Cei care iubesc muntele, care se plimbă cu bicicleta, care explorează natura etc. Și aceștia, din păcate, calcă prea des pe pașii celor dintâi! De ce să alerge pe munte? e dilema lor principală. Dar de ce nu?!? vine și retorica mea tranșantă.

Nu înțelegem că a căuta riscul face parte din însăși ființa umană. Nu vedem că dezvoltarea înseamnă a depăși bariere. Nu vrem să pricep că a crește cere efort, sacrificiu, expunere. Din cele mai vechi timpuri, dacă nu îți șlefuiai abilitățile, nu apucai ziua de mâine. Iar gesturile eroice și atitudinile curajoase erau un fel de a fi, nu o excepție. Dar contemporaneitatea și tehnologia au ucis orice urmă de nebunie din sufletul individului, iar împotriva celor care încă mențin această flacără aprinsă ne răzvrătim cu tărie. Din confortul social, îi ponegrim pe cei care nu și-au închistat chemările.

Mi-ar fi plăcut să văd aceeași ură, aceeași pornire energică și cruntă împotriva cazului de la Munteni Buzău. Aș fi fost mândru să văd cum comunitățile dragi mie, cele ale alergătorilor și ale pasionaților de munte (dar nu numai), se ridică împotriva mizeriei din țară și urlă. Să vedem proteste, ieșiri în stradă, înfierări ale politicienilor din ultimii 30 de ani pentru rahatul în care au adus țara! Cum ar fi fost dacă am fi înțeles cine și cum e responsabil și care sunt aspectele mai importante care ne cer energia?

Există o diferență majoră între cele două cazuri: pe munte, oamenii și-au asumat riscurile aventurii. Oricine știe, indiferent de activitatea desfășurată, că lucrurile pot lua o întorsătură neplăcută și, totuși, merge înainte. Ba mai mult, fără acea lipsă de predictibilitate, multe activități nici nu ar mai fi luate în calcul…În cel de-al doilea caz, oamenii au murit fără să aleagă, într-o situație în care riscul nu ar fi trebuit să existe. Cu politicieni integri, cu bani investiți unde trebuie, cu șosele modernizate și sigure, cu firme care nu exploatează angajații pe salarii de nimic acea tragedie nu s-ar fi întâmplat niciodată. Unde sunt judecătorii istericați de mai devreme?

Dincolo de toate, tragediile rămân tragedii. Familii îndurerate, prieteni șocați, valuri de durere etc. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi folosit în a schimba viitorul. Depinde de fiecare dacă înțelegem că suntem fragili, dar și că viața nu are legătură cu a sta într-un glob de sticlă. Însă nu are legătură nici cu înfruntarea unor pericole inutile, doar pentru că cineva nu își face treaba.

Dacă merg pe munte, merg pentru că vreau să simt riscul, atât cât îl pot gestiona. Dacă călătoresc cu bicicleta, la fel. Dacă fac schi de tură și cobor o pantă expusă, e aventura (sau inconștiența) mea. Dar dacă mor în trafic pentru că nu am infrastructură, pentru că un TIR mă depășește prea aproape pe drumul îngust…Dacă mor pentru că statul nu oferă medicamente și condiții…Dacă mor pentru că aerul e poluat…etc…Dacă mor în situații normale, de zi cu zi, unde nu caut riscul, atunci nu e în regulă. Pentru vă viața în sine nu ar trebui să fie o aventură riscantă, ci predictibilă, protejată, calculată.

A fi viu înseamnă a privi moartea în ochi și a-i râde în față. Avem nevoie de acest ingredient al riscului, tânjim după adrenalina pe care o provocare ne-o ridică în corp! Dar asta nu înseamnă că fiecare pas trebuie să fie periculos, că a trăi în sine trebuie să devină un pariu cu moartea. Încă o dată: cum ar fi dacă ne-am revolta acolo unde este cazul și am lăsa indivizii să trăiască provocările așa cum își doresc?

Azi noapte

Scris de | 27 07 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Azi noapte-aș fi scris
Despre viață și mare…
Și-o lume mai bună.
Și despre luptă, așteptare
Și tot ce-i frumos.
Vedeam totul roz în bezna-nserării.
Azi noapte lumina
Era parcă mai plină.

Azi însă,
Mă plec pe pământ
Și plâng, lângă drum,
În țărână –
Am uitat de lumea mai bună,
Acum mă târăsc în noroi,
Cu ochii roșii și goi.

Azi noapte eram altul
Se pare. 
Azi sunt iar eu,
În frustrare. 

Nu toate valurile sunt pentru surf

Scris de | 30 05 2019 | Despre: reflectii | 3 comentarii

Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute.

Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie).

Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul.

În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți.

Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău?

Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne ridicăm și să lucrăm pentru ceea ce ne dorim. Există atât de multe opțiuni, că nu știm pe care să le alegem. Există, cu alte cuvinte, o presiune enormă de conformare, determinare a fericirii și definire a unei vieți bine trăite.

Deși în post-modernism fiecare e liber să facă ce vrea, puțini sunt conștienți că această libertate vine cu un preț: respingere și judecată, dar și pierderea unor beneficii. Viața, până la urmă, e un joc – fie înveți regulile și câștigi, fie joci după propriile reguli și ești exclus. Culmea este că, deși multe aspecte nu aduc nicio împlinire, sunt promovate la scară largă, până acolo că nimeni nu le mai pune la îndoială. Și, de aici, golul nesfârșit din suflete.

Respingând drumurile greșite ale generațiilor trecute, ne privăm de valorile constructive pe care acestea le aveau. Nu mai vrem familie, timp de calitate cu ceilalți, stabilitate, religie, natură sau pace onestă, venită din lucruri simple. Cumva, tot ceea ce suntem se învârte în jurul unui extraordinar imposibil de atins, dar spre care tânjim fără oprire. Soluția, evident, vine ca un revers: să reînvățăm gândirea critică, astfel încât să ne golim de presiunea societății, iar concentrarea să se manifeste în aspecte importante, ca gustarea fiecărei clipe.

Căutând să călărim fiecare val, inevitabil, vom ajunge să ne înecăm pe fundul mării – acesta este o realitate pe care, sper eu, să nu o descoperim niciodată pe propria piele.