Cugetari


Nu toate valurile sunt pentru surf

Scris de | 30 05 2019 | Despre: reflectii | 3 comentarii

Se întâmplă un fenomen ciudat în mintea noastră de animale superioare când vine vorba despre viață: subestimăm prezentul, dar supraestimăm trecutul și viitorul. Inconștienți, oferim mai multă valoare acestor două entități, fără să realizăm că ne punem, deci, fericirea în mâini necunoscute.

Trecutul, pe de o parte, nu ne mai aparține. A fost și rămâne istorie. Cu bunele sau relele sale, nu se mai întoarce. Însă, pentru că memoria ne joacă feste, îl evocăm mai spectaculos, mai frumos și mai plin de satisfacții. E normal: nu ne amintim decât ceea ce ne marchează, iar mecanismele de protecție interioare țin durerea cât mai departe (uneori, chiar și cele mai mari nereușite sunt îmbrăcate în haine de sens și nostalgie).

Pe de altă parte, viitorul nu ne-a aparținut niciodată. Sperăm că o să apară, dar nu avem nicio garanție. Îl planificăm și îl visăm, dar nu stă în puterea noastră să devină realitate. Din această cauză îl și investim cu atât de multă putere: reprezintă un cec în alb, pe care îl putem picta cum ne dorim (în imaginație și din vorbe, căci atunci când vine vorba de practică, situația se schimbă radical). Dacă din trecut ne amintim doar ce e frumos, în viitor proiectăm, pe același principiu, doar bucuriile. Construim, deci, un idealism perpetuu, care, deși poate avea implicații pozitive, are și marea vină de a ne distruge prezentul.

În jur, totul se trăiește la maximum. Din multitudinea de zgomote sociale, răzbat către individ doar cele mai puternice și insistente strigăte (inevitabil, le asociem ca fiind și cele mai calitative și de dorit). Dacă nu trăiești pe val, nu trăiești deloc! Ești forțat, ca să câștigi, să scoți capul dintre toți ceilalți, care încearcă exact același lucru. Pe Social Media nu exiști, dacă nu ai fotografii spectaculoase. Cărțile nu ți se vând, dacă nu sunt extraordinare. La job nu ești promovat, dacă nu ești un geniu. Și, tot așa, ți se spune că, dacă nu ești în vârf, poți, la fel de bine, să nu fii deloc! Prezentul devine astfel un chin din care fiecare se luptă să evadeze. Încotro? Nici nu mai contează, cât timp ești aclamat de ceilalți.

Tocmai lipsa de direcție însă aduce cea mai mare nefericire. Nu mai știm să urmăm un drum propriu, ci alergăm de la țintă la țintă, ca peștele după momeală. Satisfacția trecutului și fericirea viitorului ne poartă către o adâncire totală: dacă înainte era atât de bine și după vom putea face atât de multe, acum de ce ne e atât de rău?

Există în noi temeri puternice care ne țin departe de potențial. Există comoditate, care ne împiedică să ne ridicăm și să lucrăm pentru ceea ce ne dorim. Există atât de multe opțiuni, că nu știm pe care să le alegem. Există, cu alte cuvinte, o presiune enormă de conformare, determinare a fericirii și definire a unei vieți bine trăite.

Deși în post-modernism fiecare e liber să facă ce vrea, puțini sunt conștienți că această libertate vine cu un preț: respingere și judecată, dar și pierderea unor beneficii. Viața, până la urmă, e un joc – fie înveți regulile și câștigi, fie joci după propriile reguli și ești exclus. Culmea este că, deși multe aspecte nu aduc nicio împlinire, sunt promovate la scară largă, până acolo că nimeni nu le mai pune la îndoială. Și, de aici, golul nesfârșit din suflete.

Respingând drumurile greșite ale generațiilor trecute, ne privăm de valorile constructive pe care acestea le aveau. Nu mai vrem familie, timp de calitate cu ceilalți, stabilitate, religie, natură sau pace onestă, venită din lucruri simple. Cumva, tot ceea ce suntem se învârte în jurul unui extraordinar imposibil de atins, dar spre care tânjim fără oprire. Soluția, evident, vine ca un revers: să reînvățăm gândirea critică, astfel încât să ne golim de presiunea societății, iar concentrarea să se manifeste în aspecte importante, ca gustarea fiecărei clipe.

Căutând să călărim fiecare val, inevitabil, vom ajunge să ne înecăm pe fundul mării – acesta este o realitate pe care, sper eu, să nu o descoperim niciodată pe propria piele.

Victoriile ca înfrângeri

Scris de | 17 05 2019 | Despre: diverse | fără comentarii

Există două feluri de frici: frica de a eșua și frica de a reuși. Ambele, deși nu pare, sunt la fel de dăunătoare: netratate, te paralizează în lipsă de acțiune, blocându-ți potențialul.

Constat, cu tristețe, că omul post-modern a ajuns un fel de zeamă a predecesorului său: dacă bunicii știau să se lupte pe front, să crească 10 copii, să zidească o casă cu propriile mâini și să facă o soție fericită, noi, bebelușii cu aere de bărbat dar cu fițe de prințesă, nu știm nici cum să păstrăm niște aparențe, dar să livrăm ceea ce suntem datori să oferim!

Ne-am obișnuit într-atât în confort încât ne-am pierdut sensul de a mai lupta. Practic, cele mai mari probleme cu care ne confruntăm sunt de la ce magazin să ne cumpărăm tricoul de firmă, cum să ne schimbăm smartphone-ul și cum să arătăm mai bine în poza de pe Insta. Fără alte repere, aceste victorii nesemnificative ni se par eterni pași înainte, către un viitor strălucit. În realitate însă batem pasul într-o mocirlă pe care nu doar că nu o vedem, dar care ne apare și călduță.

E normal să îți fie frică. Când nu știi ce te așteaptă, logic e să te temi, nu să te arunci cu capul înainte, necalculat. În bezna viitorului nu sari, ci pășești cu grijă, ca să fii sigur că supraviețuiești necunoscutului. Numai proștii nu se tem și doar cei care se tem se întorc să ne spună poveștile despre curaj.

Tehnologia ne-a eliberat de multe probleme practice, dar ne-a încătușat mințile într-o mediocritate puerilă. Ca bărbați, nu știm să ne mai asumăm responsabilități. Așa am fost educați, fără expunere la pericole, iar acum plătim prețul: imaturi, fugim de tot ceea ce ne sperie. Iar fără bărbați responsabili, nu ai cum să ai o societate matură. Prea des, le învinui pe fete că nu mai apreciază profunzimile – de unde să le ia, dacă noi nu le mai construim?

E incredibil cât de greu a ajuns să luăm decizii. E adevărat, lumea a devenit mai complexă, cu implicații pe multe planuri, dar tot nu e justificată frica de înaintare. Astăzi, când vedem pe cineva puternic, ne lăsăm impresionați – dar de ce nu facem eforturi să îi devenim asemenea? Din păcate, nu știm drumul către țintă: observăm rezultatele în viața altora, dar suntem prea pierduți ca să o scoatem singuri la capăt.

Soluții există, dar necesită alegeri, curaj și dorința de a ne învinge fricile. Putem începe prin a ne stabili realitatea și starea de fapt. Continuăm prin a dărâma ce nu e constructiv și apoi luptăm să clădim valori durabile. Ne întoarcem către exemplul înaintașilor (sau urmărim mai de aproape zonele de pe glob unde supraviețuirea, în sine, e un act de curaj) și învățăm să privim frica în ochi, doborând-o. Înaintarea, până la urmă, nu e o alegere, ci o necesitate.

Doar asumându-ne că nu suntem perfecți, putem crește. Doar expunându-ne pericolelor, ne putem dezvolta. Doar luptând (cu noi) putem câștiga. Nu există progres în confort – când vom înțelege această realitate, vom putea începe să lucrăm în direcția propriei îndreptări. Până atunci, să ne bucurăm că am mai terminat un nivel la jocul de pe tabletă, că am mai editat un selfie și că am știut cum să cumpărăm un sandviș cu brânză de la mall-ul din centrul orașului. Cam ce făceau și strămoșii noștri, adică.

Scurt tratat de minimalism

Scris de | 1 04 2019 | Despre: reflectii | 1 comentariu

Despre minimalism, ca și despre alte abordări de nișă ale vieții, se poate discuta îndelung, uneori fără a ajunge la o concluzie neapărat bună. Respinsă de mulți, îmbrățișată de alții, perspectiva simplă a unui trai autentic poate fi prezentată cel mai bine, dincolo de toate, din experiență proprie.

Am intrat în contact cu minimalismul cu ani în urmă, când am descoperit câteva materiale pe internet pe această temă. Pasionat de când mă știu de simplitate și de eficiență, acesta a venit ca un răspuns la o întrebare pe care nu mi-o pusesem niciodată conștient: cum aș putea trăi mai frumos? Astăzi drumul îmi e clar: mulțumește-te cu puțin, bucură-te de ceea ce ai, fii fericit acolo unde ești și reînvață să apreciez detaliile simple ale vieții.

Într-o societate care ne bombardează cu nevoi, a trăi simplu devine o provocare majoră. Presați de frica de a nu fi învechiți sau mințiți de fericirea de după colț, alergăm către un viitor rareori clar definit. Din multitudinea de opțiuni, de unde știm ce ni se potrivește?

Pentru mine, a fi minimalist nu este despre a avea sau despre a face, ci despre a fi. Despre a deveni o persoană mai autentică, mai profundă și mai liberă. Dincolo de toate, dacă un stil de viață nu îți provoacă creșterea, înseamnă că acesta nu e deloc demn de păstrat.

În adevăratul sens al cuvântului, nu mă consider minimalist. Încă am o mulțime de haine prin dulapuri. Bicicletele, echipamentul de munte, schiurile și alte elemente necesare pasiunilor îmi aglomerează garsoniera. Îmi place să trăiesc într-o anumită doză de confort, astfel încât cotidianul să nu fie un stres, ci o plăcere. Dar, dincolo de acestea, cred că am reușit să îmi construiesc o mentalitate care să facă din lucruri nu un scop, ci un mijloc – tot ceea ce dețin sau fac constituie parte integrantă din activitățile care îmi formează viața. La ce mă refer, mai exact, și cum se materializează această abordare (pentru mine)? Am sintetizat mai jos câteva puncte:

  1. Am doar haine și echipamente pe care le folosesc. Nu mă interesează moda, nu ma deranjează să port aceleași tricouri, nu arunc un articol decât când nu mai poate să fie purtat. Îmi cumpăr doar atunci când am nevoie, având grijă să urmăresc reducerile și să caut un raport calitate/preț foarte bun. Da, etichetele mă lasă rece, calitatea primează, iar aparențele vin după utilitate.
  2. Resursele sunt importante, așa că le cheltui cât mai atent posibil. Dacă nu e necesar, nu se întâmplă: nu spăl dacă mașina nu e plină, nu las becurile sau laptopul deschis când nu sunt în cameră, nu țin internetul pornit pe telefon când nu îl folosesc etc. Ideea e simplă: consum cât mai eficient, astfel încât costurile să fie minime. Din ajustările minore, în timp, apar simplificările mari, care aduc nu doar bani în portofel, ci și liniște în viață.
  3. Învăț să folosesc aceleași unelte pentru o varietate de sarcini. Societatea ne minte că, pentru fiecare nevoie, trebuie să avem unealta perfectă. Dar, exceptând situația când suntem un maestru în sarcina respectivă, realitatea ne arată că și cu produse mai puțin potrivite, lucrurile pot fi făcute foarte bine. Iar aici nu mă refer la a merge cu căruța în loc de mașină pentru a fi „minimaliști”, ci la a ști când să iei mașina, când să iei căruța sau când să te avânți pe jos. Cu timpul, îți dezvolți o anumită înțelepciune astfel încât să poți face diferența între progresul real și aglomerarea idioată a casei și a vieții, iar aceasta se va vedea în tot ceea ce te înconjoară.
  4. Evit confortul, caut eficiența. Pe termen lung! Foarte adesea, sacrificăm foarte binele de mâine pentru binele de astăzi – trăim prea mult prezentul, uitând că viitorul este la fel de important. Ne afundăm în plăceri care se duc repede, fără să construim fericiri care să dureze. Personal, caut să mă bucur de prezent în maniere simple, pentru a putea creiona un viitor mai lipsit de griji. Iar când nevoile îți sunt puține, sarcina aceasta devine nu doar realizabilă, ci și foarte agreabilă.
  5. Elimin mofturile costisitoare și cheltuielile nejustificate. Cei mai mulți bani se duc pe cele mai mărunte cheltuieli. Repetate, cele mai nesemnificative obiceiuri produc cele mai de durată rezultate. Mâncarea, întreținerea, abonamentele lunare etc storc cei mai mulți bani din portofel – învățând cum să găsești servicii satisfăcătoare la prețuri decente și produse bune la prețuri accesibile, faci pași importanți spre libertate. Pe scurt: cu cât devii mai pragmatic în stilul de viață (eliminând poftele), cu atât viața îți devine mai simplă.
  6. Îmi pun limite stabile și îmi construiesc viața în interiorul lor. Poate suna tâmpit, dar problema societății este tocmai că nu mai avem bariere care să ne protejeze. Neînvățați cu atât de multă libertate, majoritatea dintre noi nu știm cum să o gestionăm eficient. Astfel, ne întindem cât putem, deși cât putem nu e și constructiv: cât e salariul, cât numără economiile, cât timp ne rămâne după job etc. De aceea, o abordare minimalistă mă obligă să accept că nu orice este posibil și că multe – cele mai multe – bătălii nu merită purtate. Am nevoie de un abonament mai scump pentru că nu îmi ajung cei 5 GB de internet? Nu, am nevoie să îi consum pe aceia eficient și pe activități care contează, astfel încât să îmi ajungă! Libertatea absolută, până la urmă, nu înseamnă să poți să faci orice, ci să fii fericit în interiorul a ceea ce alegi să îți permiți să faci!
  7. Păstrez în jurul meu doar oamenii cu care rezonez. Poate că sună egoist, dar minimalismul are mare legătură și cu oamenii – nu vrei în jur aglomerație care să te sece de energie, ci doar pe aceia care, într-un fel sau altul, contribuie la o construcție frumoasă și durabilă. Până la urmă, dacă ții prea aproape oameni nepotriviți, nu mai păstrezi loc pentru cei faini, nu?

Nu am pretenția că am descris minimalismul așa cum acesta poate fi descoperit pe Internet, pentru că intenția mea nici nu a fost aceasta – dincolo de toate, mai important este ca fiecare să își creeze un sistem propriu, care să îl apropie de ținta pe care o visează. Pentru mine, a trăi minimal înseamnă a îmi lăsa suficient de mult loc în viață pentru fericiri simple și necostisitoare. Pentru a obține aceasta, inevitabil, învăț să elimin: lucruri, activități, oameni etc. Nu o fac într-un mod perfect și nici unul exclusivist – procesul este dinamic, plin de provocări și de necunoscute, dar cert duce acolo unde oricine și-ar dori să fie, dacă schimbarea nu ar durea atât de tare.