Cum aproape am ratat Mostarul: mai departe spre sud

Scris de | 1 oct. 2019 | Despre: jurnal de calatorie | Fără comentarii


Priveliștea de dimineață de la locul de cort – Defileul Râului Neretva.

Soarele ajunge greu în fundul defileului unde noi meșterim strânsul taberei, versanții de stâncă stându-i neclintiți în cale. E rece la umbră, așa că plecăm îmbrăcați bine, ca de iarnă. Continuăm pe aceeași șosea aglomerată, pe lângă Neretva, către Mostar, ultimul oraș de marcă din țară. Curând, dăm hainele jos ca Baba Dochia cojoacele, într-o înaintare lentă și lipsită de entuziasm. Nu știu de ce, dar suntem prea obosiți pentru o nouă zi, parcă…

În Mostar ajungem,…dar nu prea. Urmăm Garmin-ul – ar trebui să ne ducă la vechiul pod otoman – pe un fel de centură tangentă cu așezarea, ce se menține pe coasta dealului, la o distanță considerabilă de centru. Mai mult, ne zăpăcește serios, obligându-ne să coborâm către zona veche după ureche, pe niște străduțe ca niște alei, pierdute printre case solide de piatră.

Stari Most-ul si Stari Grad-ul, principala atracție a Mostarului.

Stari Grad-ul pufăie de lume și de comercial, deși nu e nici 10:00 dimineața. Terasele sunt ticsite și ele, iar grupurile de turiști ce se înghesuie în zona pietonală îmbâcsesc atmosfera prea tare. Nu răzbim cu bicicletele printre șuvoaie, așa că ne separăm: eu rămân de pază, iar Evelin ia GoPro-ul și se pierde spre pod prin mulțime.

Analizând oamenii, constat: de ce fuge atât fericirea, că o alergăm prin tot felul de locuri? Ce nu ne ajunge acasă și încercăm să obținem pe drumuri? Ce are depărtarea, de ne cheamă cu așa glas de sirenă?

Orașul nu e special – cel puțin partea veche, căci pe cea nouă nu am vizitat-o – dar este considerat unul din cele mai atractive. Ciudat, căci Bosnia și Herzegovina are minunății naturale incredibile! Dacă ne întrebi pe noi, țara excelează exact la aspectele trecute cu vederea: relief divers și vegetație sălbatică, sate pustii pierdute în vârf de munte și atmosferă neîntinată de consumerismul turistic. Dar, până la urmă, nu știu de ce mă plâng: cu cât mai aglomerate sunt orașele, cu atât mai libere sunt restul frumuseților!

Pe o urcare tare lungă, în plin soare, bucurându-ne de orice detaliu.

Nu peste tot însă este la fel de frumos: aruncați în căldarea plată din jurul Mostarului, ne simțim ca în infern. Ieșirea, ca un progres spre nemurire, e cruntă: urcarea se întinde lin spre un cer ca oglinda, iar transpirația ce curge șiroaie ne înfrânează cu succes. E o căldură teribilă, probabil cea mai rea de până acum – iar cum suntem complet expuși, o simțim până în suflet. Mai mult, rămânem și fără apă, iar satele fantomă pe care le străbatem nu ne oferă nicio salvare. Târziu, când deja nodul setei e uriaș în gât, suntem ajutați de niște localnici prietenoși să umplem toate recipientele, cât să ne ajungă.

Treptat, solul pietros și golaș se acoperă de arbuști. Mai apoi, aceștia se transformă în păduri pitice, dar tot mai hotărâte. Suntem martori, cu viteza melcului obosit, la schimbările vegetației odată cu altitudinea. Până acolo că, părăsind asfaltul, sosim pe un platou doar al nostru, cu iarbă uniformă pipită, uneori, de pietre albe, ca de mormânt. E un pic sinistru peisajul dar, în același timp, e deosebit: îl inspirăm deplin și îl pictăm pe retine.

Pe drumul spre Kalinovik, pe un platou cu o atmosferă de vis. Ora de aur sigur a contribuit din plin la frumusețea peisajului.

Străbatem kilometri buni, fără grabă, prin această atmosferă de pace. Drumul e bun, fără pietre, iar locurile de campat sunt mulțime. Din păcate, nu avem apă suficientă pentru noapte. Din spate, câteva table comuniste pe roți, se apropie în zdrăngănituri – șoferul încearcă să lege o conversație cu noi, dar vorbele se lovesc obosite de bariera limbii. Ne înțelegem, totuși, primitiv, cât să povestim ce-i cu noi, dar și să primim apă proaspătă de izvor. Doar un copil, nepot al bătrânului probabil, stă lipit de geam ca venit de pe altă planetă: uimirea și curiozitatea din ochi sunt genul de detalii ce rămân mereu în amintire (sper să nu se facă cicloturist, peste ani, totuși).

Coborârea nu e prietenoasă, căci intrăm în pădure, unde noaptea se simte și mai aproape. Drumul devine mai pietros, iar înaintarea mai anevoioasă. Ajungem într-un cătun, Ulog, unde încercăm să ne aciuăm pe vreo fâneață. Pentru că toate sunt înclinate, căutarea se prelungește până târziu, când găsim un petic acceptabil la margine de drum, lângă o casă acum numai ruine. Toate treburile le realizăm pe „repede-nainte”, grăbiți de ziua lungă în șa, dar de dormit tot târziu dormim, pentru că ne întindem la vorbă și la citit, ca niște iresponsabili ce suntem. Eh, de parcă nu pentru asta e vacanța! Nu regretăm nimic, decât că timpul zboară și că nu ne putem bucura deplin de el…

Ziua 8: Donji Jasenjani – Ulog, 109 km –
https://www.strava.com/activities/2592309285
https://www.strava.com/activities/2601495607

https://youtu.be/JqQJRsrNJBw
DRUMURI DIVERGENTE, EP. 4: Mostar și Bosnia rurală

Trimite un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.