Te-am plăcut cum n-am plăcut pe nimeni, dar cum sper să mai plac și altădată. Te-am plăcut la fel de mult cum ador să pedalez pe un vârf de munte în culorile de aur ale apusului. Te-am plăcut cum iubesc liniștea unei seri de vară pe o plajă pustie, lăsându-mi gândurile să zboare departe. Te-am plăcut cum doar un cer plin de stele poate spune. Căci, dintre toate, doar cerul mai știe cum te-am plăcut eu.
Cum aștepți un răsărit de soare pe o plajă pustie, așa te așteptam eu pe tine să vii. Iar inima îmi bătea de fiecare dată când te întâlneam cu atâta putere, de parcă tocmai terminasem de urcat un munte în ritm alert. Când îți vorbeam, habar n-aveam ce îți spuneam, eram prea preocupat să te admir și să îți ascult vocea. Ochii – reflexie reușită a cerului de primăvară – priveau într-una voioși și neobosiți; parcă niciodată nu își găseau locul și parcă totdeauna erau în căutarea a ceva. Buzele parcă tocmai se întorseseră de la furat…culoare – un roșu aprins le lumina întruna, încât nu mă puteam întreba: să fie de la cireșe, căpșuni sau pepene nuanța? Nu știam, dar ce contează? Mintea îmi era oricum atât de învălmășită încât, și dacă aș fi știut, tot în zadar aș fi făcut-o.
Așa te-am plăcut eu: văzând în tine ceea ce nici măcar tu nu erai în stare să vezi. Știu, nu am apucat să descopăr decât puține (prea puține!) din piesele de puzzle ale ființei tale, dar asta nu m-a împiedicat să îmi formez o imagine completă a tabloului. Iar timpul avea să îmi arate – chiar și după ce te-ai depărtat (sau, tocmai, mai ales după ce ai făcut-o), că această imagine era prea apropiată de realitate. Ba uneori era rămasă și în urmă, deși avusesem grijă să pun în ea tot ce-i mai frumos, mai special, mai aparte. Căci acesta era unul din darurile tale: știai să iei prin surprindere chiar și realitatea.
Știi, te-am plăcut ca un nebun…și nici măcar nu am habar din ce motive am făcut-o! Poate că așa se diferențiază trăirile autentice de celelalte, prin faptul că rațiunea nu își mai găsește locul în peisaj? Și, totuși, dilemele cu privire la tine nu mi-au dat niciodată pace – iar asta deși îmi erai atât de asemenea că uneori mă speriam și eu de noi! Căci așa eram, ca două boabe de rouă căzute dimineața în locuri depărtate – diferiți în detalii, aceiași când vine vorba de esențe. Dar la ce bun? Și sufletele gemene au drumuri separate în viață, dar noi!
De planuri, hmm, nici nu mai poate fi vorba! Le încropeam distrat, două vorbe spuse în joacă fiindu-ne mai mult decât suficiente. Nu, nu le-am adus niciodată la îndeplinire, nici unul măcar nu a trecut hotarul visului! Și când te gândești cât le credeam și cât suflet puneam noi în ele…Tărâmuri depărtate, drumuri nebătute, munți neatinși, ceruri nevăzute – toate făceau parte din tacâmul nostru de zi cu zi. Nu ne-a folosit la nimic – toate s-au spulberat suflate de tine, așa cum suflă vântul colbul de pe ulițele satelor înghețate în timp. Iar acest praf nu și-a găsit alt loc de oprit decât pe sufletul meu – e ușor, dar (încă) atârnă greu. Timpul, însă, își continuă cursul. Iar tu, odată cu el, îți continui viața.
Oh, de ai ști cum te-am plăcut, oare ce-ai face?
Cel mai sigur, ai pleca, iarăși, la fel.
