Despre cum școala din România distruge destine (dacă tot e grevă)

Ceea ce urmează este o confesiune, în întregime adevărată, despre traumele unui copil obișnuit, ieșit din sistemul educațional pervers din România. În încercarea de a ține povestea succintă, am trunchiat din măiestria vorbelor, dar, sper eu, nu și a relevanței.

Am ajuns să fac grădinița la bunici, la 8 kilometri de casă, din cauza educatorelor neserioase de la mine din localitate. Așa mi-am trăit copilăria timpurie, între două „acasă”: cea de la bunica, unde stăteam de luni până vineri, și cea de la părinți, unde petreceam week-end-urile. Eram mic, nu știam multe și îmi plăcea la grădiniță: făceam matematică, română, desen, lucru manual, scriam, ne jucam, aveam scenete și multe activități, chiar era un mediu plăcut, productiv.

După doi ani însă, mama a zis să mă întorc la mine acasă, să merg și acolo la grădiniță, să îmi cunosc viitorii colegi de școală. Obligat-forțat. Mediu nou, copii noi, altă sală de clasă – totul nou. Standardele mele? Erau înalte, aveam să aflu curând… Grădinița avea două educatoare, una nevastă de primar, cealaltă tot ceva important, nu îmi amintesc ce. Copii eram în două grupe, mare și mică, dar stăteam mereu amestecați. Ca program, făceam ce voiam: scriam când și dacă ne doream, aveam activități din când în când, ne zbenguiam cum apucam etc. Toate acestea fără să le deranjăm pe doamne din „pauzele” de țigări și cafea (în sala de clasă, vă dați seama) și de la poveștile cu o a treia doamnă, aveam să aflu, învățătoare. Mă duceam, zilnic, plângând acasă, iar la mama în brațe mai băgam o porție de lacrimi: „vreau înpoi la prima grădiniță!” urlam, pe bună dreptate, „aici e urât rău…”. Într-un final, părinții au acceptat: cu rușine de (ne)rușinea educatoarelor, m-au mutat înapoi la bunica, pe ascuns. Nu uit: am fost mult timp supărat că mi-au lăsat caietele, plastilina și culorile acolo, am simțit că acele doamne iresponsabile m-au jefuit de lucrurile mele dragi (nu mai zic că nu stăteam deloc bine cu banii), chiar dacă nu le-am lăsat să îmi ia și anul acela din viață .

Nu am putut însă să evit inevitabilul și, după acea perioadă de grație, am revenit în comuna natală, pentru clasa I. Început de an, eu băiatul nou – un costum printre costume – timorat de noul mare început. Am ajuns într-o clasă de 9 băieți și o fată, în grija unei doamne învățătoare în vârstă, dar elegantă și cochetă. Orele decurgeau, credeam noi, normal: ba lecții, ba lipsuri de la catedră cu orele, ba lecții, ba lipsuri. Nu a trecut mult timp până am făcut legătura: învățătoarea mea era fix partenera de vorbă a fostelor mele educatoare!…Am sărit, deci, din lac în puț: dar m-am descurcat, știam literele de acasă și prindeam repede, era ușoară clasa întâi. Însă eram mic, nu realizam de ce unii colegi nu mai veneau la școală, și nici de ce alții, în clasa a doua, nu mai erau cu noi…

Am avut o altă doamnă într-a doua, fiindcă prima, cea „dedicată”, ieșise la pensie. Tânără, frumușică, cu unghii mari, colorate strident, nu negocia nimic cu elevii. Preda lecțiile cu seriozitate, venea la ore și își dădea interesul. Te urechea tare și avea palmele grele, dar măcar învățam carte. Ciudat, dar mi-a plăcut, parcă răsărise soarele și în clasa noastră, credeam că așa trebuia să fie la școală!

A venit clasa a treia, cu un domn învățător decent, destul de serios, dar nu să se omoare. Înalt și solid, impunea respect printre derbedei. Ne chinuiam să înțelegem ce zice, la română de exemplu, dar îi dădeam înainte. Trebuia doar să rezistăm până la orele de franceză, unde aveam un alt profesor: tinerel, destul de serios, dar cam nepregătit parcă. Oricum, pentru nivelul nostru, era chiar o companie plăcută.

În clasa a patra, emoțiile trecerii la gimnaziu au început să se adune. Am fost cuplați cu clasa a doua, simultan, iar învățătorul a tras pârghiile să fie înlocuit de fata lui, studentă pe undeva cu pedagogie sau abia absolventă. Deși injust, m-am bucurat enorm: tânără, frumoasă și dedicată, domnișoara învățătoare se dădea de ceasul morții să ne învețe carte! Am rămas cu multe amintiri plăcute, cu o „șefie a clasei” pierdută de mine fiindcă l-am apărat pe fratele meu în fața unui agresor (iar profesorii s-au gândit că eu trebuie să primesc o lecție), dar tot cu o imagine a educației selective, pentru cei deja capabili.

În fine, cu bune și rele, am terminat ciclul primar. Eu, premiant de fiecare dată, mândru cu coroniță, având impresia că am învățat lucruri; alții mai la mijloc; și ceilalți, pe brânci, deasupra repetenției. Patru învățători în patru ani, trei fete și șase băieți, asta a rămas când am tras linie, căci pe unii i-am pierdut, iar niște colege s-au transferat la noi.

Gimnaziul a fost o altă aventură, una mai cruntă, căci o înțelegeam mai bine. Umiliți la fiecare pas, desconsiderați, neluați în seamă, irelevanți. Profesoarele (aveam multe) veneau târziu la ore și ne țineau în pauze. Dacă noi întârziam la fotbal sau pe hol, eram urecheați și pălmuiți. Dacă nu învățam, era problema noastră, nu a lor. Am avut noroc să mă prind repede și să am părinți care să stea de capul meu…dar, în prostia mea, uneori mă bucuram că facem 10 minute de „mate”, în loc de o oră. De colegii mai slabi nu îmi păsa…pe ei nu avea cine să îi ajute și abia luau notele de trecere, dar ce să înțeleg eu? La ședințe, mămicile mai educate și responsabile încercau, voalat (na, rușine de oameni de la țară!), să spună că nu e în regulă nepăsarea profesorilor…dar minunea ținea două zile, trei, maxim (plus niște certuri că am îndrăznit să spunem acasă cum e la școală) și obiceiurile vechi se reluau.

La engleză, am avut patru sau cine profesoare în patru ani. La franceză, vreo trei profesori. La istorie, tot vreo trei, din care o profesoară nebună (urla la noi, se isteriza, ne povestea, săraca, traumele din copilărie printre predări), unul mediocru și unul foarte dedicat, care a stat pe la noi, pe 700 de lei, în speranța că se va titulariza pe la Buzău, cândva. S-a însurat și a renunțat, a plecat în Belgia, l-am regretat toți…La chimie, biologie, educație pentru sănătate, educație tehnologică (și altele, cine le mai știe!) doamna preoteasă, cea mai mândră, dar cea mai iresponsabilă! Venea la fără 15 minute și ne ținea până la jumătatea orei următoare, ne bătea pe cei care nu învățam și se rezuma la a ne dicta cam tot ce scria în carte deja…dar noi eram mici, proști, educați în slugărnicie, nimeni nu avea curaj să se ridice și să iasă din clasă, că „s-a sunat!”…

În clasa a opta, am uitat de toate problemele. Banchet, evaluare națională, pregătiri benevole cu profesorii de la 7:00 dimineața (la ore tot nu veneau la timp sau nu veneau deloc!), sentimentul acela că am ajuns departe. Rezultatele, evident, au fost pe măsură: câțiva am luat, majoritatea au ajuns pe la profesionale sau, mai rău, direct la muncă silnică. Am încheiat, deci, un ciclu de opt ani de școală, așa, șchiopătând, cu mai puțini profesori serioși și dedicați, decât nenorociți care nu aveau ce căuta la catedră…

La liceu am ajuns la București. Șoc, nu alta! Profesori implicați, orele de 50 de minute punct, uniforme, explicații riguroase și serioase, pregătiri pentru olimpiade cu cei doritori etc. Din deșteptul școlii de la țară, am ajuns în pluton, chinuindu-mă să nu mă scufund. Viață de cămin, probleme cu colegii și supraveghetorii (numai abuzuri au loc în astfel de cămine, se știe despre ele, nimeni nu intervine), mereu obosit fizic și psihic, aproape am clacat în primul an. Dar, cumva, m-am agățat de carte și de profesorii care ne voiau binele și am învățat…reușind să țin pasul nesperat de bine. Aveam și aici doi-trei cu frustrări, vreo doi mai nepricepuți și ceva schimbări de la an la an, dar, per total, aici am înțeles ce înseamnă școala. Aici am văzut cum ar trebui să fie sistemul, care îi sunt limitele lui reale (nu impuse de iresponsabilitate) și aici am cunoscut, în unii profesori, modele de viață.

Nu a fost nici la liceu totul perfect: am fost îndoctrinați pe anumite subiecte, am văzut favoritisme pentru elevii care făceau meditații cu „profa” și nu am fost pregătiți pentru o alegere înțeleaptă în carieră; dar măcar ni s-a oferit, tuturor, o șansă reală, o mână întinsă spre mai bine. Spre deosebire de școala generală, unde doar cei mai norocoși au putut să învețe, aici doar cine nu voia, nu trecea clasa. Uneori, stau și meditez: dacă ar fi fost așa de la început, oare câți din colegii de la țară ar mai fi acum în străinătate, la munci grele, chiar dacă bine plătite? Câți din ei ar fi făcut liceul, o facultate etc? Oare eu, aș mai fi ajuns unde am ajuns, dacă aveam șansa unor dascăli integri și dedicați?

Fiindcă am ajuns…cam nicăieri. În liceu, fiecărea trăgea de fiecare: „profa” de chimie mă voia la Farmacie, „dirigu de info” undeva în domeniu, alții îmi recomandau medicină etc. Eu visam la jurnalism, și chiar aproape am dat acolo, dar am ajuns la Politehnică, la Automatică și Calculatoare. Intrasem pe barba mea, fără meditații pentru Admitere sau BAC, dând examen la o „fizică” pe care nu prea o făcusem în liceu. Am avut atunci de ales între Poli și ASE, și m-am dus la prima, că e „mai serioasă, mai de viitor, mai bănoasă”. Sincer, nu regret că nu am făcut jurnalism, dar regret că m-am dus la „real”. Regret că nu am fost capabil să mă cunosc pe mine, să știu că rezonez cu altceva…În fine, cine a mai citit paginile acestui blog, știe că am renunțat, după doi, la cursuri (au trecut 8 ani și nu le-am reluat, nici pe acestea, nici pe altele) – ce nu am zis însă în acea poveste, este nivelul profesorilor de la facultate – călătorisem în timp? Deși în capitală, la una din cele mai înalte universități, sentimentul era că sunt la mine la țară, cu aceeași profesori total nepăsători la copiii din bănci!

La facultate, aveam două tipuri de profesori: cei de curs, pregătiți și cu experiență, și seminariștii, în general studenți prin anii terminali, puși bine cu cine trebuie. Cei dintâi erau, majoritatea, plictisiți de școală și viață: ne citeau slide-uri sau ne forțau să le cumpărăm cărțile, nu erau capabili să ne explice subiectele și ne forțau să ne descurcăm singuri, cum putem. Seminariștii, cam după același model: la cursuri își făceau propriile proiecte, uneori ne mai dădeau de lucru de ochii lumii, dar în general nu făceam mari progrese. Nu zic, erau și oameni dedicați, dar i-am perceput ca fiind minoritari, scăpați accidental pe acolo, extratereștii. Iar eu, la rându-mi, un rătăcit, eram elevul defavorizat din clasele gimnaziale când, din cauza nepăsării dascălului, îmi era imposibil să țin pasul…

Natural, am considerat toată viața că educația e ceva ce faci pe cont propriu, dacă ai bani, noroc și capacitate, un fel de „supraviețuiește cel mai puternic” cu iz de modernitate, într-o junglă socială mai evoluată. Sentimentele mele pentru profesori au fost în extreme: fie i-am iubit, pentru tot ce făceau pentru mine, fie i-am urât, pentru că simțeam că îmi furau viitorul. Dar tendința a fost, mereu, să consider breasla ca fiind una a neisprăviților egoiști, leneși, iresponsabili și profitori. Din fericire, omul nu e un copac, deci se schimbă: în ciuda a tot, am ajuns, treptat, să înțeleg că, deși unii profesori nu au ce căuta la catedră, sunt o mulțime de oameni serioși, dedicați și responsabili, care muncesc enorm! A fost nevoie să treacă ani, să mă maturizez, să las în urmă oportunitățile pierdute și, cel mai important, să interacționez mai mult cu oameni din sistem, care se zbat să facă un bine pentru generațiile care vin, ca să văd că există provocări reale pe care dascălii, la rândul lor, abia reușesc să le gestioneze.

Într-adevăr, nu am înțeles niciodată de ce, ca români, închidem ochii la toate nedreptățile și evităm, fatidic, lupta cu cei care ne calcă în picioare. Profesorii, cei serioși, sunt captivi într-un sistem corupt, condus de plagiatori și agramați analfabeți funcțional; au colegi care nu își fac treaba, directori care delapidează fondurile; nu au materiale, nu au pârghii educaționale și, în multe zone, nici școli nu au, că se dărâmă cu totul pe ei! Și acceptă realitatea, se luptă doar să facă diferența în pătrățica lor, cum pot. Un an, doi, cinci, zece, optsprezece…până le ajunge cuțitul la os și ies la o grevă, pe cel mai primitiv motiv posibil: banii de salarii. Mi-ar fi plăcut enorm să văd mobilizare pentru nedreptate, pentru hoție, pentru impostura din politică, adică pentru aspectele acelea care chiar macină, de la temelie, educația…Până atunci însă, mă bucur să văd și că există, imperfectă, o grevă. Mă mișcă că, într-un final, dascălii s-au solidarizat, cât de cât, să își ceară drepturile.

Oare cum ați putut, dragi profesori decenți și dedicați, să acceptați mizeria atâția ani? Cum ați închis ochii la comunismele din instituții, la bătaia de joc a partidelor și la politizarea școlilor? Cum ați acceptat salarii mai mici ca ale vânzătorilor sau ale constructorilor, când voi vindeți speranțe copiilor și îi ajutați să își construiască visurile? Cum? De ce? Oare voi știți?…

Părinți, copii, bunici, muncitori din alte domenii etc: aveți dreptate să fiți supărați pe profesori că fac grevă, aveți voie să credeți că mulți nu își merită nici cei 3000 de lei, dar schimbarea trebuie să înceapă de undeva! Povestea mea de mai sus se vrea să arate cât de defect e sistemul, dar și care sunt efectele lui asupra unui elev, silitor de altfel. Dacă eu, un copil la școală în anii 2000, care am avut toate condițiile acasă, abia am reușit să nu mă pierd, ce șanse au ceilalți, majoritari? Nu merită oare educația mai mult? Nu merită să ne solidarizăm cu toții și să redăm demnitatea profesorilor? Pentru că, poate, odată cu salarii mai mari, vor veni mai mulți oameni pregătiți și dedicați în educație. Poate că, treptat, vom putea să cerem demisia celor slabi și iresponsabili, curățând relicvele comuniste din tablou. Poate că, într-un final, vom înțelege că educația e singura cale spre mai bine.

Și, cine știe, poate că, dacă vedem că ei își câștigă drepturile, ne ridicăm și ceilalți pentru ale noastre, în această țară fără de bun-simț și decență pentru oameni! Nu, nu neg că avem probleme la toate nivelurile (inclusiv în sindicatele școlare), dar haideți să ne vedem interesul nostru – al tuturor – pe termen lung, nu doar deranjul de scurtă durată, pe care o grevă îl face! Și, dacă la final iese bine, păstrați-vă din supărare contra oricărei urme de impostură, indiferent de breaslă…

Cine știe, poate că, într-o bună zi, vom înțelege că o societate mai dezvoltată înseamnă cât mai bine pentru cât mai mulți și nimic altceva.

P.S: Nu am zis niciodată public lucrurile acestea, e posibil ca unii din foștii profesori să citiți aceste rânduri. Sincer, sper să o faceți și vă simțiți vinovați pentru sutele și miile de copii care nu au reușit să își depășească condiția din vina voastră! Nu eu, ci ceilalți, mai puțin norocoși „la start”…Iar voi, profesori serioși și responsabili, felicitări, vă mulțumesc, în numele colegilor, pentru tot efortul și dedicarea, avem nevoie de mai mulți oameni ca voi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.