de meditat


Cuvinte pe portativ de vreme

Cuvinte pe portativ de vreme


Scris de | 16 nov. 2016

Dacă e ceva cu adevărat sfâșietor pe lumea asta, atunci e trecerea timpului. Nimic nu doare mai tare, mai adânc și mai nesfârșit ca observarea clipelor care zboară într-un neant absolut. Acum ești, dar imediat devii o amintire. Nu apuci să deschizi bine ochii, că și trebuie să îi închizi. Pe nesimțite, nu rămâi decât o umbră. Momentele se clădesc peste momente. Secundele se aleargă unele pe altele, iar minutele se înșiră la coada cu vată de zahăr. Orele zboară, iar zilele se adună în pachete de câte șapte. Nici săptămânile și nici lunile nu durează. Anotimpurile…oh! anotimpurile se joacă exact ca în curtea școlii: le vezi și nu le mai vezi, sunt și nu mai sunt. Anii se duc și ei. Și, uite așa, se duc și viețile: în liniște, printre aglomerări de activități banale ce nu îți lasă în suflet decât dorul pentru ceva mai mult. Totuși, nu goana vremii e înspăimântătoare, ci irosirea ei. Când trăiești, timpul îți e suficient. Nici nu vrei mai mult decât ți s-a dat, ci înveți să profiți de fiecare fericire. Și, fără să îți dai seama măcar, ajungi să numeri bucuriile, nu tic-tac-urile apăsătoare ale ceasului. Sufletul știe ce vrea. Inima…se zice că și ea. Doar noi ne încăpățânăm să zicem altfel! Sunt, însă, suflări de vânt pe care nu le putem controla. Culori pe care nu le putem determina. Texturi pe care nu le alegem, dar de care ne-am putea bucura. Până la urmă, în vâltoarea curenților nu poți să zbori, poți doar să te lași purtat! Și da, nimic nu se simte mai bine decât detașarea de ceea ce nu poate fi schimbat!… Privind pe geam, realizez că e aproape Decembrie. Nu, nu ninge. Doar frigul îngheață cotloanele ființei, răscolind amintirile. Vreau să fie și vară, vreau să vină și iarna. Le-aș zbate, amestecându-le în globul de sticlă al mâinilor mele, până s-ar contopi. Doar așa aș uita cât de trecător sunt prin glod… Totul e departe. Și ce simt aproape, știu că e o iluzie. Doar lipsa de curaj contează. De aici, cel mai adesea, și lipsa și groaza de timp. Până la urmă, numai cel care nu a trăit se teme de...

Citește mai mult...
Nu doar numere

Nu doar numere


Scris de | 5 mai 2016

Somnul îmi bătea hotărât la ușa trupului, când îmi sosește un ultim e-mail în căsuța de mesaje. Eram pe punctul de a-i da și tehnologiei odihna bine meritată de peste noapte, dar ceva m-a făcut să mă întorc și să văd despre ce e vorba. Sunt, uneori, unele momente în care acționezi cu totul altfel de cum ar trebui, fără să știi exact care îți e motivația. Nu eram chiar bine, din punct de vedere al moralului. Nici blogul și nici cărțile nu se citeau chiar cum mi-aș fi dorit…Din cele din urmă, de fapt, se răspândiseră atât de puține exemplare, încât mă gândisem serios dacă mai are rost să mă mai apuc în viitor de așa ceva. Ba mai mult, căutam idei cum să scap de cele rămase… Se anunța o noapte lungă, măcinată de aceleași minute lungi și obositoare de început. Uitasem cum e să adormi brusc, imediat ce te așezi în pat, răsuflând ușurat de epuizare. Nu îmi mergea deloc rău, dar nici bine. Traiul îmi era similar cotidianului. Citesc mesajul – text venit prin blog – și parcă, în ciuda nopții, apar frânturi de lumină. Nu îmi venea să cred, dar persoana de la celălalt capăt al internetului nu făcea nimic altceva decât să îmi aducă mulțumiri pentru unul din articolele mele! Am recitit conținutul de câteva ori: suna bine și era încurajator, dar doar de la o persoană? Mi-ar fi plăcut să primesc astfel de mesaje în fiecare zi (și multe!), abia atunci poate că mi-ar fi convenit! Ce valoare avea să știu că am ajutat pe cineva, când acel cineva însemna atât de puțin? Dar, revenind asupra gândurilor, am înțeles modul corect de a vedea lucrurile: acel unic mesaj din acea zi e mai important decât mii de altele la un loc! De ce? Pentru că numărul celor pe care îi ajut nu are importanță, ci ceea ce contează e că, prin ceea ce scriu, pot să aduc binele în viața cuiva. E vorba de 10.000 de oameni? Mi-ar plăcea! E vorba de 100, 10 sau, de ce nu, doar de o singură persoană? Nu are nimic! Am putut să întind o mână și am făcut-o…ce altceva ar putea să cântărească mai mult? Că societatea pune un accent teribil pe statistici și numere, e adevărat. (Și e adevărat și că acestea au rolul și sensul lor). Dar, în același timp, tocmai prin această transformare a oamenilor în cifre, se pierde valoarea fiecăruia, ca individ. Cumva, ajungem să nu ne mai intereseze conținutul sau ajutorul pe care îl putem oferi, ci doar câți ne vizitează site-ul, câți ne cumpără cărțile sau câți prieteni ne dau...

Citește mai mult...

N-am timp! și n-am bani! sunt marile plângeri ale oamenilor zilelor noastre. Poate că da, cândva se suferea de foame, de boli sau de pe urma războaielor, dar în societatea relativ dezvoltată în care trăim, istoria e istorie. Acum avem probleme mai grave decât mâncarea sau pacea…din păcate. Și, cu cât mergem spre mai bine, cu atât luxul e mai prezent și mofturile mai mari. În Vest, de exemplu, oamenii câștigă mai mult, dar bani tot nu prea au. De timp…nici nu mai vorbesc! Mai e de mirat că lucrurile nu funcționează și că valorile se distrug? Nu, banii nu le cumpără pe toate… Doar oferă iluzii. Și aparența unei libertăți. În spate, însă, se dezvăluie o sclavie cruntă. Adevărul este, de fapt, că avem bani. Și avem și timp, suficient pentru orice. Nu cantitatea reprezintă problema, ci modul în care administrăm resursele. Calitatea. Ziua 24 de ore are pentru toți. Iar bani nu contează câți faci, ci câți păstrezi. Clipă cu clipă se pierde timpul. Iar banii se duc leu cu leu, nu cu milioanele. Mi-ar plăcea să ne vedem viața cum trece: se pierde, plăpândă și nesigură, în abisul trecutului. Un SMS neimportant trimis colo. Dincolo, 10 poze de pus pe Facebook. Mai aproape, o conversație prea lungă sau un articol fără valoare despre mersul lucrurilor pe Planeta Absurdităților. Și tot așa: drumuri fără rost, eficiență scăzută, filme ieftine, joburi care ne răpesc toată energia, școli fără viitor și petreceri fără de sfârșit. Ar fi interesant să avem așa, ca o scală care să se termine cu fiecare moment irosit aiurea. Pe ce am pune atunci accentul? Ce ar mai conta? Căci nu realizăm, dar detaliile fac culoarea. Iar diferența nu se vede în aspectele majore, ci în cele aparent lipsite de importanță. (Știi lucrul ăla super crucial de acum 2 luni care îți părea un capăt de țară? Ăăă, nu?) La capitolul finanțe, totul e mai ușor. Vrei, nu vrei, te întinzi atât cât îți e plapuma. Totuși, dacă ai mai tăia din „trebuie” și ai mai renunța la „vreau”, ai descoperi că îți ajunge și jumătate. Nu că ar fi rău să ai mult, rău e doar când cheltui mult. Căci a cheltui mult înseamnă a cheltui prost. De apreciat nu e cel care se descurcă bine cu multe resurse la îndemână, ci cel care învață să o ducă bine cu puțin. Timpul se pierde clipă cu clipă. Banii se cheltuie leu cu leu. Poți să definești un om – fără să te înșeli – după aceste două aspecte. Căci banii înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață. Restul, devine mai puțin important.    P.S: Viața nu e construită din aspectele mari...

Citește mai mult...
Mai mulți, dar mai neajutorați

Mai multi, dar mai neajutorati


Scris de | 7 ian. 2016

Se spune că dacă ai probleme cu mașina în mijlocul pustietății, pe un drum pe care nu trec decât câteva autovehicule pe zi, te poți considera norocos. Sau, mai bine zis, mai norocos decât dacă ai rămâne pe o șosea foarte aglomerată din civilizație. De ce așa? Pentru că, ei bine, ai mai mari șanse să fii ajutat de una din puținele persoane care trece pe drumul acela uitat de lume, decât de sutele de șoferi de pe o autostradă. Nu pare logic, nu? Și, totuși, studiile spun că așa stau lucrurile. Când știu că sunt singurii care ar putea ajuta, în majoritatea cazurilor oamenii chiar ajută. Din contră, când au impresia că „sigur o să oprească cineva să întindă o mână”, probabilitatea de a fi ajutat nu crește (deși matematic șansele ar fi mai mari), ci scade. De asta putem trece nepăsători pe lângă cei în nevoie, nu că nu ne mișcă durerea lor (deși nici această cauză nu e de exclus), ci pentru că sperăm că altcuiva o să-i pese. Cumva, responsabilitatea socială migrează de la una personală la una colectivă, în care fiecare așteaptă de la celălalt să se implice. Zilele acestea am postat pe un grup destul de targetat o rugăminte cu privire la un ajutor destul de ușor de oferit. Câte persoane s-au oferit să întindă o mână? Da, corect, nici una! Și, uite așa, dacă vreau să am câteva afișe legate de lansarea cărții prin câteva locuri prin București, trebuie să mă „iau” de oameni în particular. Și pentru că tot mi s-a dus gândul la călătorit: îmi amintesc că aspectul acesta – al lipsei de implicare – l-am observat peste tot pe unde am umblat. Se manifestă exact la fel: în zonele populate oamenii sunt mai reci, mai distanți și mai indiferenți, lăsându-le toată căldura celor din mediul rural. Ba mai mult, pe bicicletă fiind, diferența se observă și între zonele de câmpie și cele de munte: întotdeauna la munte oamenii sunt, nu știu…mai oameni. Într-un fel, cred că și dificultățile vieții sunt de vină, căci pe aceștia din urmă nu prea i-au cruțat, de-a lungul timpului. Oricum, e clar că aceasta e una din cele mai aprige boli ale societății în care trăim: lipsa de asumare a responsabilității. Suntem înconjurați, la fiecare pas, de atât de mulți oameni că trebuie să fie imposibil ca cineva să nu ia inițiativa! Doar că, din păcate, nu este așa, căci toți gândim la fel: să facă celălalt! Rezultatul? Nu-l mai numesc, căci îl vedem la fiecare pas. Și e unul trist tare. Concluzia ar fi una singură: să ne amintim mereu că ceea ce nu...

Citește mai mult...

O duci bine. Oriunde mergi, afișezi un zâmbet strălucitor pe buze. Strângi mâna oamenilor cu încredere, în timp ce-i privești în ochi. Prestanța ta nu lasă niciodată de dorit. Nu ai probleme, ci doar mici incoveniente. Muncești, ieși cu prietenii, înveți lucruri noi – viața ta e o succesiune de activități care îți aduc satisfacție și te împlinesc. Iar când ești întrebat „ce faci?” răspunzi, evident, cu „sunt bine”. Doar că nu ești. Cel puțin, nu ești mereu. Nu se poate ca toate să îți meargă de la sine și să îți reușească de fiecare dată. Și, deși știi asta, ai ajuns să dai deoparte nefericirile, afișând, tot timpul, o imagine conformă cu ceea ce societatea cere. Zâmbești, dându-ți aere de persoană încrezătoare. Uiți, însă, că e în regulă să nu fii în regulă. Nu suntem roboți. Nu putem funcționa pe pilot automat și la turație maximă, la nesfârșit. Și nu, nu putem fi fericiți non-stop! Nici productivi nu suntem mereu și nici task-urile nu ne ies în fiecare zi la fel. Învățatul nu merge nici el întotdeauna ca pe roate. Și chiar relațiile, au zile cu soare și zile mai cu umbră. Viața – așa este ea – ne face să apreciem ceea ce are valoare, tocmai prin faptul că nu ni-l oferă pe tavă. Cumva, lucrurile decurg ca la o competiție: nu poți alerga fără să ai și momente de respiro. Iar perioadele în care nu ești așa cum ți-ai dori să fii sunt exact pauzele meritate pe care ființa ta și le cere! Învață să le accepți și, de ce nu, să te bucuri de ele. Ia-le ca pe un timp în care poți să fi mai mult cu tine însuți, măcar. Și nu, nu e nimic în neregulă cu a fi obosit, plictisit sau sătul până peste cap de ceea ce ai de făcut. Nu e nimic alarmant în a fi trist și în a vedea viitorul în tonuri închise de gri. Și nu e nimic greșit în a nu avea chef sau în a-ți dori să faci orice altceva decât ceea ce trebuie să faci. Din contră, e normal. Pentru că, deși sigur nu pare așa, în astfel de momente te reîncarci. Încetinind ritmul, îți permiți să îți tragi sufletul ca să o iei iarăși la goană. Fiind trist, îți pregătești sufletul pentru fericire. Văzând totul în negru, îți dezobișnuiești ochii de lumină. Și, când razele de soare or să apară, o să fii primul care să se bucure de ele. Deși nu ne place, viața nu e liniară. E plină de valuri pe care trebuie să navigăm. Că mai luăm și guri de apă sărate, asta e altă...

Citește mai mult...