diverse


Cum povestești un eveniment de poveste? Iată dilema mea de acum…Pentru că asta a fost „100 for Children”: o poveste în care cuvintele sunt de prisos. Iar acolo unde cuvintele nu-și au locul, rămân doar faptele. Așa că…iată faptele: prima ediție, traseu București Otopeni-Valea Plopului, Prahova, cursă necompetitivă; 45 de alergători, împărțiți în 3 categorii: ultra maraton(100km), 2×50 km, sau 5×20 km; scop caritabil, banii strânși vor fi folosiți la construirea unui centru în Vălenii de Munte ( se strânseseră aproximativ 40000 de lei); o persoană a alergat toți cei 100 de kilometri, iar alți 5 au alergat între 65 km și 90 km; George Ogăraru a alergat alături de concurenți, împreună cu soția, fiul și un bun prieten, antrenor la Ajax; pozele se văd toate pe pagina de Facebook a lui Radu Cristi. Și totuși…parcă fără cuvinte nu se poate (sau eu nu pot, cel puțin 😀 ). Cursa a fost superbă, e lucru clar! Și frumusețea ei nu a constat în competiție sau premii (pentru că nu au existat!), ci în plăcerea alergării, zâmbetul și recunoștința copiilor, dar și satisfacția venită din faptul că ai întins o mână de ajutor cuiva în nevoie. S-a alergat prietenește, cu asistență pe tot parcursul drumului, ideea principală fiind aceea de a ajunge cu toții în siguranță la linia de finish. Ploaia ne-a stat prin preajmă, deși pe unii din participanții de la ștafetă i-a cruțat, cât de cât. Soarele a fost cu siguranță mult mai milos, pentru că el nu și-a arătat fața decât spre sfârșit, dar cu un zâmbet nu foarte cald. La apus a devenit și el prietenos, când s-a arătat în toată splendoarea lui, acoperind tot peisajul cu o mantie aurie. Sentimentul de la final a fost…priceless. Sentimentele, de fapt, pentru că au fost două linii de finish. Prima, la intrare în Valea Plopului, pentru așteptarea tuturor alergătorilor și parcurgerea ultimilor 3 kilometri împreună cu copiii de acolo. La primul final am ajuns cu unul din colegii de ștafetă, iar copiii erau super încântați să vadă că încep să sosească „atleții”, după cum am fost numiți. 🙂 Priceless, după cum spuneam :D… Al doilea final a fost finalul pe bune, adică sosirea în tabăra de copii de la Valea Screzii. După ce toată lumea a alergat ultimii 3 kilometri, am ajuns să trecem linia frumos împodobită de copii și să ne relaxăm, cu adevărat. Ce mi s-a părut foarte de apreciat a fost faptul că acești kilometri au fost alergați chiar și de unii din voluntari, dar și de cei care alergaseră deja distanțele astronomice de 70, 85, 100 km. Frumos, nu? Ce a urmat? O masă...

Citește mai mult...

Cu toții fugim de dificultăți, de probleme, de tristețe. Sau măcar încercăm să fugim, că de prins tot suntem prinși, până la urmă. La fiecare pas facem tot ce ne stă în putere să evităm momentele mai puțin plăcute, ca să rămânem în zona obișnuită de confort. Starea sufletească care ne cuprinde atunci când suntem pe vale e una pe care nu ne-o dorim și din care încercăm să ieșim cât mai repede. Dar, oare, nu există și avantaje pe care acestea vremuri mohorâte să ni le ofere? Nu avem lecții de învățat chiar de acolo de jos, din noroi? Iar alergarea asta nebună după a fi pe culme e chiar atât de sănătoasă? Iată 5 avantaje ale perioadelor dificile care or să te ajute să nu mai pară totul chiar atât de negru, atunci când treci prin ele: Ai timp de introspecție. Lumea e atât de grăbită și totul se schimbă așa de repede că nu mai avem deloc timp de noi. Când treci prin probleme însă, lucrurile parcă se mai liniștesc. Zgomotul dispare, rămânând doar pe fundal, iar toată energia minții se canalizează spre un singur subiect. Realitatea e că majoritatea problemelor trec de la sine, tot ce avem de făcut fiind să așteptăm, iar timpul acesta e extrem de potrivit pentru a pune ordine în gânduri. Să îți analizezi viața și acțiunile e ceva ce trebuie făcut din când în când, iar dificultățile creează un context favorabil pentru aceasta. Vezi cine-ți sunt prietenii. Prieteni nu sunt cei care zic că sunt, ci prieteni sunt cei care arată. Ce arată? Compasiune, ajutor, înțelegere etc. Nu persoanele care îți merg alături pe vreme bună sunt prieteni, ci cei care rămân chiar și după începerea furtunii! Doar în momentele dificile, când ai cu adevărat nevoie de o mână întinsă, o să vezi cine îți e, de fapt, aproape. Lumea e plină de oameni care stau în preajmă doar când au ceva jar de tras pe turta lor, dar cei cu spirit de sacrificiu sunt mult mai puțini. Iar când te lovești de probleme vezi oamenii fără ochelari. Și, uneori, chiar și fără măști. Apreciezi mai mult ceea ce ai. Multe din aspectele vieții le considerăm un dat, un merit. Ne e foarte greu să înțelegem că ne lovim de privilegii la fiecare pas și că ar trebui să fim mulțumitori pentru ele. Nu realizăm că a fi în viață, a avea unde locui și ce mânca, a fi sănătoși și a avea o familie, sau a putea intra pe net sau vorbi cu prietenii la telefon sunt lucruri de care nu toată lumea se bucură. Când o perioadă mai dificilă își face...

Citește mai mult...

Anul acesta va avea loc prima ediție a ultramaratonului „100 for Children”, iar traseul va fi București-Valea Plopului, Prahova. Cursa are un scop 100% caritabil, organizatorii dorindu-și să strângă cât mai mulți bani pentru a-i folosi la îngrijirea copiilor pe care îi supraveghează. Mai multe detalii despre toată povestea și despre activitatea asociației „Pro Vita” găsiți aici! Ei bine, Valea Plopului (Valea Screzii, mai exact) este foarte aproape de unde stau, iar evenimentul mi s-a părut foarte potrivit ca să particip. Îmbinarea alergării cu a-i ajuta pe ceilalți m-a făcut să nu stau prea mult pe gânduri și să încerc să dau și eu o mână de ajutor. Împreună cu încă 4 prieteni am format o echipă, urmând ca pe 31 mai să dăm gata toată distanța de 100 km. Și, în plus, o să fie o mare onoare să știm că am alergat la prima ediție a acestei curse. Toate informațiile despre cursă împreună cu traseul se găsesc aici! Fiind un eveniment caritabil toți participanții acționează ca fundraiseri. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă că fiecare alergător are o pagină dedicată pe care se pot face donații. În cazul meu e prima oară când o să fac așa ceva, dar (habar n-am de ce!) sunt optimist că se vor strânge bani. Pagina mea unde se pot face donații este aceasta, cu mențiunea că poza și numele ei pot fi ignorate. 😀 Nu o să vin cu nu știu câte argumente ca să donați, pentru că știu că cine vrea să facă ceva găsește o soluție. Și da, cine nu vrea, găsește o scuză. Așa că e suficient să știți că banii vor fi folosiți integral pentru ca cei mai puțini favorizați de viață să o ducă mai bine: să aibă ce mânca, unde sta, unde lucra etc. De menționat e faptul că Asociația „Pro Vita” are deja în grijă aproximativ 400 de oameni, ceea ce nu e deloc puțin! Închei cu lucrurile importante: Aici găsiți pagina unde puteți face donațiile. Orice sumă contează, nu există „prea puțin” sau „prea mult”. 😛 Ajutați-mă să răspândesc vestea: orice share contează. Iar când spun „orice”, chiar mă refer la „orice”. Iar să faci asta nu costă…decât puțină dorință. Gata! Mulțumesc tuturor pentru implicare! 🙂 P.S: Share-urile pot să fie ori la această postare, ori direct la pagina mea de GalantOm!  ...

Citește mai mult...
Prima mea carte :D

Prima mea carte :D


Scris de | 28 mart. 2014

Săptămâna asta mi-a fost lansată prima mea carte, pe neașteptate, neștiute și negândite. Spun „mi-a fost lansată” pentru că eu nu am avut habar de ea, totul fiind o surpriză ticluită bine de tot. Vlad a fost editorul(și cel care a făcut paginarea, redactarea, a pus PDF-ul pe site etc), iar Bianca a fost cea care s-a ocupat de îndreptarea situațiilor survenite din certurile mele cu Limba Română. Oricum, una peste alta, surpriza a fost maximă! Să ții o carte în mână, cu numele tău pe copertă, oferă un sentiment unic. Sunt unele experiențe în viață care te marchează total, iar să ai propria ta carte cred că e unul dintre ele (asta dacă nu ești mare scriitor și scoți volumele pe bandă rulantă). Și acum îmi revine în suflet starea de uimire și satisfacție care m-a cuprins atunci când am văzut, pentru prima dată, obiectul cu pricina! Ce conține cartea? Nu mai știu de când visez să scriu o carte, de mult de tot, cu siguranță! Doar că e extrem de important să ai ceva de spus atunci când te apuci de scris, nu doar să înșirui cuvinte peste cuvinte. Așa se face că m-am văzut nevoit să aștept ca mai întâi să am despre ce scrie și abia apoi să mă apuc de scris. Nu mi-a trecut însă prin minte că blogul meu ar putea deveni o carte! Dar i-a trecut lui Vlad, care a luat cam toate postările mele, le-a aranjat pe capitole și le-a trimis la corectat, editând astfel Pășind prin Viață – cartea. Deci, ce conține prima mea carte? Gânduri, pași, dileme, povești, poezii, reflecții, speranțe…din astea. Adică ce am scris pe blog până acum, dar într-o formă coerentă, cu un început, un final, un conținut. Ce să mai spun, are chiar și prefață! Mai mult decât o carte, un pas înainte! Nu cred că pot să îmi imaginez câtă muncă a fost depusă pentru ca acest proiect să vadă lumina zilei, dar pot să încerc să înțeleg. Însă pot să le mulțumesc celor care, prin efortul lor, au contribuit la această realizare! Mulțumesc, dragilor! 🙂 Cartea de față  înseamnă atât de mult, încât m-aș întinde pe rânduri bune dacă aș începe să enumăr. Pentru că aceasta nu are o atât de mare valoare editorială sau culturală, pe cât o valoare sentimentală! Iar lucrurile de suflet prețuiesc mai mult decât s-ar da pe ele la o primă vedere… Dar, pentru că de, prin aceasta am făcut un pas înainte, tai de pe lista provocărilor imposibile două rânduri: Cum poți citi cartea? Așa cum probabil e evident, cartea nu e de vânzare. Nu există niciun motiv pentru care ar fi astfel, nu? Deci, cine vrea...

Citește mai mult...
O fi căzut din buzunar…

O fi cazut din buzunar…


Scris de | 17 mart. 2014

Zona Universitate, București, astăzi. Ceasul arată în jur de 12:15. Pe o bancă , dau pagină după pagină, bucurându-mă de fiecare rând. În rest, banca e goală. Oamenii aleargă în toate direcțiile, grăbiți de iluziile vieții. Soarele încălzește de zor, dar vântul răcește mai cu spor. Nimic neobișnuit, nimic ieșit din tipare. O bătrânică se așează pe locul rămas liber. Savurează o gogoașă de patiserie, din aia plină de ulei și de chestii nesănătoase. Dar na, gusturile nu se discută. Și, în plus, femeia și-a trăit viața, nu se mai gândește la a mânca ceea ce trebuie. La un moment dat ceva mă distrage. Îmi ridic ochii și privesc, preț de câteva clipe, peste betoane și oameni.  Nu știu ce m-a făcut să mă opresc, dar îmi prind vecina în flagrant. Tocmai își termină desertul și își caută un loc unde să lase ambalajul. Nu, nu vede multele coșuri de gunoi din preajmă…dar vede banca. Și își uită, cu mult tact și fără băgare de seamă, hârtia. Îmi trec, în câteva fracțiuni de secundă, mii de gânduri prin minte…cum să procedez? Nu mă pot hotărî, așa că aștept. Poate că nu vrea să o lase și poate că o să o ia când va pleca; ce rost să mă iau de oameni degeaba? 381 ajunge în stație curând, iar lumea se îmbulzește deodată. Bătrânica se ridică, uitându-și resturile pe bancă. „Ați uitat ceva”, îi spun, pe negândite. Se întoarce nedumerită, privește în jur, iar apoi privește la mine. Într-un sfârșit se uită și la ambalaj și îl ia, cu mișcări robotice. Are grijă însă, să-mi scuipe printre dinți, un neobrăzat”O fi căzut din buzunar…” Ce să-i spun? Că minte cu nerușinare? Că are o vârstă și că așa ceva „nu se face”? Că am văzut totul și că trebuie să-și învețe lecția? Că asta e lipsă de bun-simț? Nu știu…Nu știu nu ce să-i spun, ci dacă are vreun rost! Oamenii oricum se schimbă greu, iar bătrânii nu se schimbă deloc. Din păcate, asta e țara în care trăim. Așa ne-am educat, să meargă oricum. Să vrem rezultate mărețe, dar să nu muncim deloc. Să aruncăm pe jos, minunându-ne de mizerie. Să vrem o lume mai bună, dar de la ceilalți. Îmi sosește autocarul, așa că închid cartea și urc. Mă gândesc, însă: pe unde o cădea din buzunar hârtia vecinei mele?...

Citește mai mult...