Călătorim fără să mai gândim. Nu mai știm să ne oprim, iar imersiunea în noile locuri nu mai are căutare. Vizităm (mai) mult, dar descoperim (mai) puțin. Ne bucurăm de aventuri, dar experimentăm aceleași anxietăți vechi. Fugim către orizonturi, dar ne luăm nefericirile cu noi. Ceea ce a venit ca o eliberare s-a transformat, peste timp, într-o temniță aspră, prin ale cărei zăbrele vânăm cerul. Pe dinăuntru ne stingem cu fiecare escapadă de peste vară și cu fiecare ieșire de week-end. Oare ce ne lipsește? Pornim pe la prânz, în formație de patru, cu bicicletele gata de câteva zile de explorare. Grupul e eterogen: eu și fratele meu suntem deja veterani în ale cicloturismului, fetele abia dacă știu ce implică. Necunoștința însă nu le împiedică să pedaleze asiduu, până dincolo de Sfântu Gheorghe, cu tot vântul de față și norii negri ce se mai scutură ocazional. La prima urcare însă borcanele se amestecă: asfaltul dispare, curbele se adună, iar nici pădurea liniștită și nici vremea plăcută nu pot face efortul mai puțin dificil. Inevitabil, antrenamentul face diferența: abia în vremuri inconfortabile îți poți observa limitele reale. Locul de cort nu e special, dar curcubeul uriaș, zugrăvit pe bolta cenușie face uitată banalitatea. Trecem, în doar câteva minute, de la vară la toamnă și apoi iarăși la vară, o bună pregătire pentru noaptea ce urmează, una cam rece pentru această perioadă, numai bună de călit spiritul. Cu noaptea în cap, începem ritualul trezirii: eu trăgând de ceilalți să plecăm mai din vreme, ei trăgând de mine să îi las să mai doarmă. Explorăm Cheile Vârghișului – atât cât ne permit bicicletele -, ne unduim pe lângă Olt până la Racoș, unde o ploaie rece stinge și mai mult vulcanul deja adormit de secole. Căutăm și Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt, facem câteva poze, iar apoi ne grăbim către campare, doar, doar om scăpa de următoarea repriză de precipitații! Nu știu exact de ce facem asta, deși stau adesea să reflectez. Ușor, nu este. Comod, nici atât! Viața pe bicicletă e departe de romantismul ce reiese din poze, e mai mult decât apusuri liniștite și câmpuri înverzite! Mult mai adesea, natura își cere tributul: energia necesară înaintării e costisitoare. Renunțăm la Sighișoara pentru că drumul național nu permite accesul bicicletelor. Bineînțeles, nu există alternativă (cel puțin nu una fără zeci de kilometri în plus), dar să interzicem, se poate! E fantastic cât de mult răbdăm în democrație…parcă mai mult ca în comunism. Acum, în numele libertății de alegere, acceptăm orice. Nu realizăm greșeala de logică: nu e alegere reală cea în care toate opțiunile sunt proaste. Relația cu statul...
Citește mai mult...
Pe drumul vieții, ai două opțiuni: fie aștepți să înceapă ploaia, fie te bucuri de soarele ce încă încălzește. Cu astfel de gânduri pedalez, prin tărâmuri de vis, către nordul îndepărtat al țării. Mai ocolesc câte o baltă de apă clisoasă, mai ridic privirea din dârele de camion către versanții împăduriți, mai alerg cu mintea pe poteci nedescoperite – toate reprezentând borne importante ale unei călătorii depărtate de civilizație, timp de câteva zile. Încă e soare, deși norii se înghesuie hotărâți unii în alții. Sunt albi ca niște rotocoale de vată în primă instanță, dar se înnegresc cu fiecare oră ce trece. Cu toții simțim, din când în când, nevoia de o vacanță liniștită, departe de tot ceea ce înseamnă viața așa cum o știm. Majoritatea alege să schimbe macazul și să caute relaxarea totală, fără griji și fără riscuri; câțiva, mai nebuni, din tagma celor priviți încruntat de ceilalți, preferă efortul, transpirația și necunoscutul. Aceștia înțeleg că un concediu nu e o evadare, ci o încununare a unui trai pe care îl construiești, pe cât posibil, zi de zi. După o iarnă superbă, cum nu îmi amintesc vreo alta (ajutată fiind și de mutarea în Brașov), a urmat o primăvară capricioasă, cu temperaturi scăzute și precipitații bogate – coșmarul oricărui îndrăgostit de natură și mișcare. Dar, cum în fața stihiilor nu poți decât să te supui, înveți să jonglezi cu problemele, adaptându-te să fii fericit în orice condiții. Asfaltul din Broșteni ne întâmpină cum îl știam, îmbătrânit de petice și denivelări. Cu o prognoză meteo deloc încântătoare, ne descoperim deja la 40 de kilometri de mașină, exilați pe bicicletele încărcate cu echipament, cam la fel cum sufletul ne e îndesat cu un optimism solid, dar fără ancore reale. Urcarea și coborârea din Puzdra ne reamintesc de ce e România frumoasă, dar îngrozitoare. Din păcate, nu ne putem bucura de viață, dacă nu avem infrastructura necesară să o explorăm. Fără șosele decente, a parcurge distanțe mari devine un coșmar, pe care nicio zonă deosebită nu îl va transforma în ceva digerabil. Una peste alta, țara în care trăim e o ruină: de la oameni până la clădiri, totul se scufundă în paragină. Avem parte de vreme încurajatoare și a doua zi, străbătând satele pitorești ale Bucovinei, către o graniță care nu știm dacă este deschisă. Cu un traseu făcut pe genunchi, inițial gândit pentru 8-9 zile, apoi scurtat pentru 6-7, ne lăsăm surprinși de explorare, fără o țintă clară în minte. Ca în viață, avem repere despre tot ceea ce ne-am dori, dar nimic nu e suficient de bine definit încât să ne avântăm cu toate forțele înainte. Asfaltul...
Citește mai mult...
Înapoi în timp După o seară în oraș, experimentând cu mâncare tradițională, și un somn de vis, numai bun după efortul de peste zi, e vremea să ne continuăm zig-zag-ul prin țară, înapoi către sud. Traseul, gândit ca o buclă cu începutul în Marrakech, ni se termină în Fes, un alt oraș încărcat de istorie și cultură. Ca să ajungem să ne bucurăm de ce are de oferit însă avem de parcurs un drum de aproximativ trei ore, din nou cu autobuzul. -Mai vine sau ce face? aruncă Edi, retoric. Nu sunt învățat să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când călătoresc. Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control, prefer să îmi fac vacanțele în șaua bicicletei, fără să dau socoteală nimănui. Rezonez eu mai bine cu simplitatea drumului: un cort, două roți și un peisaj fain îmi sunt mai mult decât suficiente. Surprinzător, întârzierea plecării nu mă neliniștește, ci o iau ca parte a experienței. Încă de la început, mi-am dorit să las deoparte hainele de turist și să mă imersez, cât mai mult, în stilul de viață al locului, astfel încât aventura să fie cât mai completă. După mai bine de jumătate de oră, un autocar obosit trage în parcare, iar marocanul de serviciu începe să urle cu insistență destinația: -Fes! Fes! Ouazane! Fes! Fes! se aude în toată zona, de parcă îți vine să urci, chiar dacă nu într-acolo mergi. Înăuntru pute îngrozitor, se vede că am schimbat operatorul de transport. Ni se cer bani în plus pentru bagaj, în ciuda hotărârii cu care ne opunem. Cei câțiva străini ne facem cât mai confortabili printre localnici, fiecare privind situația din propria perspectivă. Totul reprezintă, până la urmă, o alegere. Înaintăm încet, oprind din localitate în localitate, să adunăm sau să lăsăm pasageri. Se vorbește tare, se stă în picioare, se ascultă muzică la difuzor – imersarea îmi devine scufundare. Continui însă să mă bucur de toate, admirând peisajul contrastant ce se zărește prin fereastra murdară: afară e soare, e verde și…liniște. -În ritmul ăsta sigur nu ajungem la 13:00! gândește, cu voce tare, tovarășul meu de călătorie. Nu ne grăbim nicăieri însă, nu înțeleg de ce e atât de stresat; poate puțin mai multă obișnuință cu ce înseamnă să călătorești fără pretenții e soluția! Dar vecinii de scaune nu sunt atât de norocoși: din cauza decalajului, își ratează zborul către casă. Autogara în care coborâm aduce mai mult a cimitir de autobuze și a groapă de gunoi, dar m-am învățat într-atât cu atmosfera că nu clintesc niciun mușchi. Avertizați cu privire la ghizii falși ce bântuie prin Medina, ne aventurăm...
Citește mai mult...
Albastru și verde Medinele marocane sunt labirinturi întortocheate pe ale căror străduțe îți e imposibil să nu te rătăcești. Nelipsite din orașele istorice ale țării, acestea sunt locurile în care spiritul autohton se manifestă cu deplinătate, oferind o atmosferă unică și autentică. Totuși, atunci când trebuie să îți găsești hostelul printre tarabele împrăștiate, vânzătorii insistenți și copiii ce se aleargă veseli, abia atunci înțelegi, de fapt, câte probleme poate ridica o asemenea așezare. Într-un final, mai mult întrebând decât urmărind GPS-ul, găsim cazarea, unde Sandra, proprietara numai zâmbet, ne întâmpină ca la ea acasă. De loc din Columbia, dar emigrată în Spania cu ani în urmă, acum se ocupă de această mică afacere în Maroc, împreună cu soțul ei. Amenajat simplu, dar cu gust, riad-ul e primitor, iar gazdele îi sporesc enorm farmecul. Vrem să rămânem două nopți, însă disponibilitatea e limitată – suntem prea obosiți să ne mai ocupăm și de problemele care nu sunt urgente, așa că lăsăm pe a doua zi găsitul unei alte camere. Până atunci, ne grăbim să ne umplem stomacurile și să facem un duș fierbinte, de care simțim că avem acută nevoie. La somn ajungem târziu, după ce întocmim planul pentru ziua următoare, ce se anunță provocatoare și plină de explorare. Noaptea, însă, vine cu peripeții: Edi are probleme cu stomacul, astfel încât dimineața pare din altă realitate: e obosit, slăbit și tremură de frig. -Nu te simți în stare de traseu, nu? întreb, mai mult retoric, încercând să gândesc o variantă acceptabilă pentru amândoi. -Clar nu! răspunde, mai mult oftat. Și adaugă: -Nu vin azi, rămân să te aștept până după-amiază. Plec, așadar, singur. Într-o zonă necunoscută dintr-o țară străină, căutând niște poteci prin munți neumblați. Ciudat, dar nu îmi e teamă, ci sunt chiar entuziasmat – să mă pot bucura de natură constituie, pentru mine, cea mai bună alegere. E dimineață de week-end, iar străzile sunt pustii, doar copiii mergând către școală întrerupând liniștea cu pașii lor ritmați. Albastrul de pe ziduri mă transpune într-o poveste cu care devin una, cu cât mă chinui mai tare să îmi găsesc drumul spre pădure. Mă opresc des să fotografiez orașul, încercând să pun mâna pe o parte din atmosfera aceasta de vis amestecat cu realitate bine conturată. Lăsând clădirile în urmă, poteca șerpuiește până la un drum neasfaltat, care se pierde în serpentine abrupte. Cotesc pe curbă de nivel și grăbesc pasul către urcarea propriu-zisă, fredonând ușor un cântec necunoscut. Străjuit de versant de o parte, mă rostogolesc către vale, de cealaltă, unde satele abia se trezesc. -Bonjour, ca va? mă abordează un bărbat între două vârste, imediat ce ajung în fața...
Citește mai mult...
În inima comercială a țării Moscheea Hassan II, Casablanca În lumina dimineții, orașul pare altul decât cel abandonat cu o seară înainte: e mai liniștit, mai curat și ne oferă mai mult spațiu de manevră. În drumul către autogară, ca un stilou pe o scrisoare de adio bine scrisă, ne perindăm prin câteva locuri explorate mai puțin: moscheea Koutoubia și Parcul Arsat Moulay, o oază de verdeață ce ne ridică starea de bine până la cerul ca oglinda. Clădirea Gării ne uimește prin cât de modernă se prezintă, dar stația de plecare a autocarelor se încadrează destul de bine în nota generală a țării. Mâncăm, boschetărește, pe bordura din față, după ce un chelner pucios ne alungă de la una din zecile de mese libere ale cafenelei companiei cu care urmează să călătorim. Drumul până în Casablanca durează aproape patru ore, iar întâlnirea cu cel mai mare port al Marocului nu e deloc de bun augur: aglomerația de pe străzi și clădirile lipsite de farmec ne dovedesc că nu am nimerit în cel mai turistic oraș al țării. Suntem, însă, deciși să stoarcem maximum din orice fărâmă de experiență, chiar și din cele care nu se anunță atât de pline de miez. Cazarea de pe Airbnb e situată exact pe promenadă, cu o priveliște superbă către Moscheea Hassan II – cea mai mare din Africa, având un minaret de 210 metri – cu oceanul mângâindu-i temeliile. Este, practic, singura atracție care merită, dincolo de a gusta atmosfera orașului și a depăna nostalgii de film de mult trecute. Apusul scaldă fațada de marmură a acesteia în culori de jar, în vreme ce ne înghesuim să prindem momentul pe senzorii aparatelor. Bucurie efemeră, a face fotografii devine mijloc către fericire: dacă inițial acestea erau amintiri, acum nu au ajuns decât hrană pentru ego. Ne întoarcem la gazde târziu, cât să dormim și nimic mai mult. Nu e cea mai curată locație, oamenii nu știu nici engleză, nici franceză, iar diferențele culturale se simt ca un zid ce nu poate fi dărâmat decât prin comunicare, care ne rămâne inaccesibilă – suntem lumi diferite menite să se întâlnească pe un teren neutru. Cu noaptea în cap, pornim către trenul de Rabat, destinația intermediară a zilei. Rătăcim pe străzi mizere în Medina și străbatem șantiere veșnic deschise, astfel încât răsuflăm ușurați când clădirile cu aer de America de Sud ale orașului se pierd pe ferestre. Dezamăgiți de tot ce înseamnă Casablanca, abordăm capitala cu așteptări scăzute și puțin pe grabă, căci timpul ne aleargă cu perseverență. Ieșim din gară într-un bulevard larg, străjuit de palmieri ale căror frunze murmură în vânt melodii de pace....
Citește mai mult...
Comentarii recente