jurnal de calatorie


Înapoi în timp După o seară în oraș, experimentând cu mâncare tradițională, și un somn de vis, numai bun după efortul de peste zi, e vremea să ne continuăm zig-zag-ul prin țară, înapoi către sud. Traseul, gândit ca o buclă cu începutul în Marrakech, ni se termină în Fes, un alt oraș încărcat de istorie și cultură. Ca să ajungem să ne bucurăm de ce are de oferit însă avem de parcurs un drum de aproximativ trei ore, din nou cu autobuzul. -Mai vine sau ce face? aruncă Edi, retoric. Nu sunt învățat să folosesc mijloacele de transport în comun atunci când călătoresc. Adept al libertății de mișcare și doritor de un anumit control, prefer să îmi fac vacanțele în șaua bicicletei, fără să dau socoteală nimănui. Rezonez eu mai bine cu simplitatea drumului: un cort, două roți și un peisaj fain îmi sunt mai mult decât suficiente. Surprinzător, întârzierea plecării nu mă neliniștește, ci o iau ca parte a experienței. Încă de la început, mi-am dorit să las deoparte hainele de turist și să mă imersez, cât mai mult, în stilul de viață al locului, astfel încât aventura să fie cât mai completă.           După mai bine de jumătate de oră, un autocar obosit trage în parcare, iar marocanul de serviciu începe să urle cu insistență destinația: -Fes! Fes! Ouazane! Fes! Fes! se aude în toată zona, de parcă îți vine să urci, chiar dacă nu într-acolo mergi. Înăuntru pute îngrozitor, se vede că am schimbat operatorul de transport. Ni se cer bani în plus pentru bagaj, în ciuda hotărârii cu care ne opunem. Cei câțiva străini ne facem cât mai confortabili printre localnici, fiecare privind situația din propria perspectivă. Totul reprezintă, până la urmă, o alegere. Înaintăm încet, oprind din localitate în localitate, să adunăm sau să lăsăm pasageri. Se vorbește tare, se stă în picioare, se ascultă muzică la difuzor – imersarea îmi devine scufundare. Continui însă să mă bucur de toate, admirând peisajul contrastant ce se zărește prin fereastra murdară: afară e soare, e verde și…liniște. -În ritmul ăsta sigur nu ajungem la 13:00! gândește, cu voce tare, tovarășul meu de călătorie. Nu ne grăbim nicăieri însă, nu înțeleg de ce e atât de stresat; poate puțin mai multă obișnuință cu ce înseamnă să călătorești fără pretenții e soluția! Dar vecinii de scaune nu sunt atât de norocoși: din cauza decalajului, își ratează zborul către casă. Autogara în care coborâm aduce mai mult a cimitir de autobuze și a groapă de gunoi, dar m-am învățat într-atât cu atmosfera că nu clintesc niciun mușchi. Avertizați cu privire la ghizii falși ce bântuie prin Medina, ne aventurăm...

Citește mai mult...

Albastru și verde Medinele marocane sunt labirinturi întortocheate pe ale căror străduțe îți e imposibil să nu te rătăcești. Nelipsite din orașele istorice ale țării, acestea sunt locurile în care spiritul autohton se manifestă cu deplinătate, oferind o atmosferă unică și autentică. Totuși, atunci când trebuie să îți găsești hostelul printre tarabele împrăștiate, vânzătorii insistenți și copiii ce se aleargă veseli, abia atunci înțelegi, de fapt, câte probleme poate ridica o asemenea așezare. Într-un final, mai mult întrebând decât urmărind GPS-ul, găsim cazarea, unde Sandra, proprietara numai zâmbet, ne întâmpină ca la ea acasă. De loc din Columbia, dar emigrată în Spania cu ani în urmă, acum se ocupă de această mică afacere în Maroc, împreună cu soțul ei. Amenajat simplu, dar cu gust, riad-ul e primitor, iar gazdele îi sporesc enorm farmecul. Vrem să rămânem două nopți, însă disponibilitatea e limitată – suntem prea obosiți să ne mai ocupăm și de problemele care nu sunt urgente, așa că lăsăm pe a doua zi găsitul unei alte camere. Până atunci, ne grăbim să ne umplem stomacurile și să facem un duș fierbinte, de care simțim că avem acută nevoie. La somn ajungem târziu, după ce întocmim planul pentru ziua următoare, ce se anunță provocatoare și plină de explorare. Noaptea, însă, vine cu peripeții: Edi are probleme cu stomacul, astfel încât dimineața pare din altă realitate: e obosit, slăbit și tremură de frig. -Nu te simți în stare de traseu, nu? întreb, mai mult retoric, încercând să gândesc o variantă acceptabilă pentru amândoi. -Clar nu! răspunde, mai mult oftat. Și adaugă: -Nu vin azi, rămân să te aștept până după-amiază. Plec, așadar, singur. Într-o zonă necunoscută dintr-o țară străină, căutând niște poteci prin munți neumblați. Ciudat, dar nu îmi e teamă, ci sunt chiar entuziasmat – să mă pot bucura de natură constituie, pentru mine, cea mai bună alegere. E dimineață de week-end, iar străzile sunt pustii, doar copiii mergând către școală întrerupând liniștea cu pașii lor ritmați. Albastrul de pe ziduri mă transpune într-o poveste cu care devin una, cu cât mă chinui mai tare să îmi găsesc drumul spre pădure. Mă opresc des să fotografiez orașul, încercând să pun mâna pe o parte din atmosfera aceasta de vis amestecat cu realitate bine conturată. Lăsând clădirile în urmă, poteca șerpuiește până la un drum neasfaltat, care se pierde în serpentine abrupte. Cotesc pe curbă de nivel și grăbesc pasul către urcarea propriu-zisă, fredonând ușor un cântec necunoscut. Străjuit de versant de o parte, mă rostogolesc către vale, de cealaltă, unde satele abia se trezesc. -Bonjour, ca va? mă abordează un bărbat între două vârste, imediat ce ajung în fața...

Citește mai mult...

În inima comercială a țării Moscheea Hassan II, Casablanca În lumina dimineții, orașul pare altul decât cel abandonat cu o seară înainte: e mai liniștit, mai curat și ne oferă mai mult spațiu de manevră. În drumul către autogară, ca un stilou pe o scrisoare de adio bine scrisă, ne perindăm prin câteva locuri explorate mai puțin: moscheea Koutoubia și Parcul Arsat Moulay, o oază de verdeață ce ne ridică starea de bine până la cerul ca oglinda. Clădirea Gării ne uimește prin cât de modernă se prezintă, dar stația de plecare a autocarelor se încadrează destul de bine în nota generală a țării. Mâncăm, boschetărește, pe bordura din față, după ce un chelner pucios ne alungă de la una din zecile de mese libere ale cafenelei companiei cu care urmează să călătorim. Drumul până în Casablanca durează aproape patru ore, iar întâlnirea cu cel mai mare port al Marocului nu e deloc de bun augur: aglomerația de pe străzi și clădirile lipsite de farmec ne dovedesc că nu am nimerit în cel mai turistic oraș al țării. Suntem, însă, deciși să stoarcem maximum din orice fărâmă de experiență, chiar și din cele care nu se anunță atât de pline de miez. Cazarea de pe Airbnb e situată exact pe promenadă, cu o priveliște superbă către Moscheea Hassan II – cea mai mare din Africa, având un minaret de 210 metri – cu oceanul mângâindu-i temeliile. Este, practic, singura atracție care merită, dincolo de a gusta atmosfera orașului și a depăna nostalgii de film de mult trecute. Apusul scaldă fațada de marmură a acesteia în culori de jar, în vreme ce ne înghesuim să prindem momentul pe senzorii aparatelor. Bucurie efemeră, a face fotografii devine mijloc către fericire: dacă inițial acestea erau amintiri, acum nu au ajuns decât hrană pentru ego. Ne întoarcem la gazde târziu, cât să dormim și nimic mai mult. Nu e cea mai curată locație, oamenii nu știu nici engleză, nici franceză, iar diferențele culturale se simt ca un zid ce nu poate fi dărâmat decât prin comunicare, care ne rămâne inaccesibilă – suntem lumi diferite menite să se întâlnească pe un teren neutru. Cu noaptea în cap, pornim către trenul de Rabat, destinația intermediară a zilei. Rătăcim pe străzi mizere în Medina și străbatem șantiere veșnic deschise, astfel încât răsuflăm ușurați când clădirile cu aer de America de Sud ale orașului se pierd pe ferestre. Dezamăgiți de tot ce înseamnă Casablanca, abordăm capitala cu așteptări scăzute și puțin pe grabă, căci timpul ne aleargă cu perseverență. Ieșim din gară într-un bulevard larg, străjuit de palmieri ale căror frunze murmură în vânt melodii de pace....

Citește mai mult...

Înapoi în civilizație Moscheea Kotubia -50 de dirhami, Marrakech! ne abordează un șofer de taxi la ieșirea din sat, acolo unde ar trebui să apară microbuzul dorit. Nu are cum să ne coste atât de puțin, dar așteptăm să vedem deznodământul. Cum alți oameni însă nu mai apar ni se cer 300, dacă nu vrem să mai așteptăm. Bineînțeles că nu putea fi atât de ieftin! exclamăm, zâmbind, mândri că începem să prindem șmecheriile localnicilor. -Avem timp să așteptăm, nu e problemă: -It is to much! tranșăm situația, coborând. Microbuzul de Asni pleacă abia peste o oră. Marocanul știe cum să descurce lucrurile: își crează un context favorabil și abia atunci îți servește veștile proaste. Nici noi nu cedăm, totuși: mai zăbovim, din următorul sat sigur găsim legătură ieftină. -250 și vă duc eu! intră în tablou un alt șofer. -Nu, mulțumim, ne păstrăm noi calmul, este prea mult! Negociem între noi și decidem că 150 de dirhami ar fi un preț corect, ținând cont că am evita anumite bătăi de cap și că am câștiga timp de vizitat. -150! ne încercăm noi norocul, fără mari șanse de reușită. -It’s not much! răspunde el. Și continuă o discuție cu primul șofer dar și la telefon, cu o a treia persoană. Minutele trec, iar ei știu că microbuzul se apropie de plecare: situația devine un joc de totul sau nimic. -200 și mergem direct în Marrakech, doar voi doi, plecăm imediat! -150 și batem palma! insistăm noi. -180?!? încearcă, mai mult întrebând, încă o dată. -Nu, 150 e maximul și iei câți oameni mai găsești! accentuez eu decizia. -Alright, 150 is top! repetă, ca un ecou, șoferul. Merg să văd dacă mai sunt pasageri mai sus și apoi plecăm.   În sfârșit, începem să ne descurcăm cu oamenii locului – spre deosebire de prima zi când ne-au ușurat de bani, acum ne simțim în control deplin. Plecăm câteva minute mai târziu, împărțind mașina cu încă trei localnici, dar sunt prea pierdut în peisajul de pe fereastră ca să îmi pese. Valea pe care șerpuim e tot mai verde cu cât pierdem din altitudine, iar faptul că las munții în urmă mă scufundă într-o melancolie moleșitoare. În Marrakech nu am de ales și trebuie să îmi revin, haosul orașului e ca o găleată cu apă rece turnată direct în creștet! Rămași fără internet, ne conectăm la un wi-fi neparolat ca să găsim un magazin al companiei de telecomunicații pentru a lămuri situația. La birou, vânzătoarea e plictisită de tot ce înseamnă muncă, iar abordarea ei e mai mult decât delăsătoare: -Nu am ce să vă fac, vi s-au explicat greșit beneficiile...

Citește mai mult...

Fragmentând Atlasul Cu Atalsul in spate Nu îmi place să lenevesc dimineața, dar astăzi fac o excepție: corpul, învățat cu ora din țară, e gata de treabă prea devreme. Din păcate, am aflat că nu putem merge pe vârf fără un ghid local, așa că noul plan al zilei ne permite o trezire decentă și fără grabă. Amân soneria de câteva ori, deși gândurile despre eșecul turei neîncepute mă țin într-o somnolență de fațadă – odată cu lumina sporadică a dimineții, sar pe terasă și aștept soarele, privind în golul dintre satele răspândite pe versanți. Cu harta în mână, încropesc un traseu care, deși nu ne duce în inima Atlasului, ar trebui să ne descopere câte ceva din frumusețea sălbatică a zonei, ca o consolare de pus pe rană. Ieșim dintre case urmând niște localnici, pe o potecă ce urcă lin pe firul unei ape. Avem câteva dificultăți de orientare, dar apoi dăm de un drum principal care merge pe vale, trecând pe lângă un sat înghețat în timp. Pentru mine, întâlnirea cu arhitectura locului constituie o noutate pe care o notez, mental, pentru păstrare: construcțiile sunt simple, din beton sau cărămidă, fără fațade impunătoare și fără acoperișuri – ca un om pleșuvit devreme, casele se termină brusc, reflectând razele timide ale soarelui. Munții, însă, oferă zonei o măiestrie de tablou: ariditatea de la bază se pierde, treptat, în albul zăpezilor sclipitoare de pe vârfuri. La marginea civilizației, un polițist ne obligă să ne întoarcem, confirmându-ne veștile rele: nu putem înainta nici măcar până la refugiu. Cu un amestec de supărare și frustrare în suflet, ne întoarcem să obținem, totuși, maximum de la ziua care ne stă în față. Apucăm printr-o livadă de meri ce așteaptă, înșirați în terase, primăvara. Iarba își arată deja colțul verde sub ramurile pomilor, dar ei trebuie să mai rabde. Natura își urmează cursul în pace, lăsată neperturbată. Continuăm, urcând pe niște cărări în trepte, către o potecă ce ne primește dincolo de sat, pe marginea dealului. La umbră e frig de ne clănțăne dinții, în vreme ce la soare ne topim sub efort, astfel că alternăm mersul cu multe pauze, în care ne reglăm temperatura. Panta devine abruptă, însă apoi ne varsă într-o pădure de pini al cărei loc clar nu e în uscăciunea zonei, dar care oferă un farmec deosebit, umplându-ne cu energie. -Uite două persoane acolo sus! exclam eu, observând siluetele pierdute printre bolovanii zidului năprasnic din fața noastră.   Instant, schimbăm traseul: nu mai traversăm torentul ce ne taie calea, ci urmăm fantomele albicioase de deasupra, afundându-ne în umbra colosului numai gheață ce străjuiește aria. Înaintăm greu, croindu-ne calea printre...

Citește mai mult...