jurnal de calatorie


Dimineața din cort, cu peisaj văzut de pe deal. Puține lucruri te încarcă mai mult ca o noapte liniștită, cu somn odihnitor, într-un mediu neîntinat prea mult de societate, așa cum tot mai rar ne permitem. Din fericire, cortul și bicicleta fac casă bună, așa încât avem parte de o mulțime de astfel de satisfacții, pe drumuri fiind. Ziua o începem târziu, pentru că sunt nevoit să schimb iarăși camera spate, a cărei problemă este o enigmă tot mai intrigantă – de când am plecat de acasă, e deja a patra oară când meșteresc, dar fără rezultate notabile pe termen lung. Piața centrală din Bitola, cu principalele atracții: Moscheea, Biserica Ortodoxă și statuia lui Macedon, un simbol al acestei mici țări din Balcani. De pe podul care traversează șoseaua, tragem câteva duble video pentru episodul 7 al călătoriei, iar apoi ne lăsăm în voia coborârii line ce se întinde, timp de 5 kilometri, sub razele plăcute ale soarelui. Ne lasă în Bitola, un orășel cochet, ce nouă ne seamănă cu Grecia, bine organizat și plin de o viață vibrantă, ca într-o zi de week-end. Urmărind semnele turistice, vizităm moscheea din oraș, bazarul și centrul vechi, o stradă pietonală plină de terase și voie bună. Aici descoperim și un supermarket perfect pentru aprovizionare, internet și vorbit în țară, cu cei dragi. Abia după o pauză lungă ne mobilizăm să căutăm și service-uri de biciclete, pentru plăcuțele lui Evelin – găsim, într-un final, la prețuri decente, în capătul opus al orașului. Suntem foarte aproape de graniță (sub 50 de km), dar noi cotim către nord, pentru a descoperi mai mult din Macedonia, căci în Grecia tot o să stăm. Nu că nu ar avea ce oferi acea ultimă țară a Balcanilor, dar, speriați de căldura sudului, o lăsăm cât mai mult pe altă dată, într-o excursie viitoare poate. Amintiri din Armenia, cu munți arizi, relief plat și căldură înăbușitoare. Până în Prilep gonim pe o șosea numai linii drepte, cu un peisaj vizibil devenit arid. Totuși, câmpurile sunt cultivate cu cereale, galbenul acestora în combinație cu cerul albastru și norii tot mai diverși pictând o atmosferă interesantă. Personal, îmi amintește de zona lacului Sevan din Armenia, din aventura pe două roți din 2018…Ca și atunci, norii se transformă din alb în gri, din binevoitori în supărați – abia apucăm să ne adăpostim într-o benzinărie, că toarnă cu găleata, deși suntem la marginea ploii. Profităm de pauza forțată să mâncăm, dar și să ne bucurăm de răcoarea adusă de curenți…de când nu am mai simțit un aer așa rece! Schimbăm vorbe cu un nene de la stație care rupe engleză destul de...

Citește mai mult...
Lacuri și munte

Lacuri si munte


Scris de | 20 nov. 2019

Orașul vechi din Ohrid, zona turistică și cochetă. Vruuum!!! ne face să sărim din saci un zgomot infernal – azi avem alarmă low-cost Wizz, ce sună chiar prea devreme, dar care își face bine de tot treaba! Înainte de 9:00 suntem deja în pedale, iar în nici o oră ajungem în Ohrid, orașul emblemă al Macedoniei, pe care doream, de multă vreme, să îl vizităm. Pe lângă lac. Prima impresie e una dezamăgitoare, căci așezarea este la fel ca oricare alta: betoane, mașini, străzi înghesuite, ghene de gunoi etc. Printre toate, oamenii și-au construit case diverse în care să își pună traiul la punct – mai mult…dar ce să vrei mai mult? Treptat însă devine mai bine, iar odată ajunși în zona turistică e chiar fain: atmosfera e mai degajată, străzile sunt mai curate, clădirile mai îngrijite. Pe singurul deal din zonă tronează o cetate, dar nu am terminat de lenevit, așa că nu facem efortul de a urca să îi admirăm zidurile – e faină libertatea aceasta de a selecta exact ce și cum vizitezi, fără presiunea turistului de rând care „trebuie” să ajungă la X obiective! O ultimă privire spre Ohrid. Dincolo de lac, Albania, țara dorită, dar interzisă. Zăbovim pe malul lacului, dăm câteva duble video și ne învârtim pe străduțe, dar după vreo două ore ne declarăm plictisiți. Orașele, oricât de cochete ar fi, pur și simplu nu rezonează cu felul nostru de a fi…chemarea naturii e mai puternică! Iar astăzi aceasta ne trage către munte, spre o traversare până la 1600 m, ce leagă două lacuri: Ohrid și Prespa. Bineînțeles, sperăm la încă o baie, dar relieful ne joacă feste: amânând pauza, drumul se depărtează de apă cât să înaintăm cu speranța că dincolo de versant plajele vor fi mai accesibile. Ultima așezare înainte de urcarea spre Galichica, la 1600 metri. Urcarea e lungă, printr-un Parc Național (Galichica, a cărui taxă tot nu o plătim, fiindcă nu avem cash), dar nu foarte abruptă și adăpostită bine de pădure. Dintr-un punct de belvedere, ne luăm „Adio!” de la Albania, țara în care nu vom mai reveni, decât poate cu altă ocazie…dar încercăm să refacem traseul anilor trecuți de dincolo de lac. Atunci veneam dinspre Tirana, eram la întoarcere, iar Macedonia fusese țara de cotitură – astăzi, aceasta este doar o tranziție către Grecia, pe care o prelungim cât mai mult. Gustarea de prânz, imediat după întâlnirea cu compatriotul. Ne întâlnim cu un român, stabilit în zonă de ani de zile, care ne toarnă tot ce vrem și nu vrem despre împrejurimi. Ne dictează traseul, ne impune obiective, ne recomandă locuri de campat. Îl ascultăm, îl...

Citește mai mult...

Odată procesul decizional încheiat, entuziasmul se întoarce la cote înalte – e adevărat, ajută și răcoarea dimineții, dar tot incredibil rămâne ușurarea că ți-ai găsit drumul! Pentru noi, acesta se va întoarce spre est/sud-est, intrând în Macedonia de Nord, una din fostele regiuni ale Republicii Iugoslave – printre cele mai mici -, dar o țară din care am rămas cu impresii plăcute din trecut (Evelin cel puțin e tare încântat). Lacul Debar, un fel de oază în deșert, ținând cont de caniculă. Trecerea frontierei e doar o formalitate, deși vameșul comentează că vrea pașapoartele, pe motiv că România nu e în UE – deh! geografia are și ea limitele ei, se pare! :)) În primul oraș, Debar, nu vedem mari schimbări față de Albania, doar că e puțin mai multă curățenie și, deloc de neglijat, mai multă liniște în trafic. Nu zăbovim, ci ne avântăm pe lângă lacul de acumulare cu același nume către Ohrid, zona unde vrem să lenevim măcar jumătate de zi, să ne reîncărcăm bateriile epuizate de mult. Șoseaua urcă continuu, dar cu milă, croindu-și calea prin păduri timide de foioase – ciudat, dar, deși verdele e spălăcit, față de ariditatea ultimelor două zile, îl percepem ca un fel de paradis. Ce face subiectivismul dintr-o călătorie! Drumul către Ohrid, împădurit și în amonte. Kilometrii se înșiră fără grabă, într-o întrecere lentă cu timpul. Ne oprim des, savurăm atmosfera prietenoasă și ne alintăm cu gândul scăldatului de peste câteva ore în lac – câtă nevoie aveam de o astfel de zi! După ce șerpuim pe cursul pustiu al unui râu, munții fac loc câmpiei ce parcă apare de nicăieri: nici pădurile masive, nici versanții stâncoși, nici liniștea anterioară nu anunțau prezența ei, cu civilizația la scară mare și, implicit, schimbările caracteristice acesteia. Profităm de unele, oprindu-ne la un supermarket și folosind niște Wi-fi, dar gândul relaxării definitive ne zorește mai departe. Cum arată Paradisul? După uscăciunea Albaniei, sigur e pictat în verde… Mai facem, totuși, o escală: vizităm zona turistică din Struga, acest orășel cochet pe care îl traversam și cu trei ani în urmă. Ce sentiment! Ce emoții să revezi, mental, alte drumuri, alte experiențe și alte stări sufletești…Aspecte care te marcau atunci și care, și astăzi, par atât de vii! Puține lucruri se compară cu acesta: să revii peste ani ca să constați ce și cum s-a schimbat și ce și cum a rămas… Stațiunea e plină de agitația estivală, iar plajele înguste ale Ohridului sunt aglomerate cum nu ne-am fi așteptat. Învârtim pedalele ușor, cu grija traficului în prim-plan, dar cu ochii după un loc retras, unde să rămânem și peste noapte. Îl găsim...

Citește mai mult...
Ziua în care am renunțat

Ziua in care am renuntat


Scris de | 11 nov. 2019

Începem ziua direct în urcare, conform hărții pe care o studiasem deja de cu seara. Traseul nu arată deloc bine, dar speranța că nici rău nu o să fie, ne motivează să păstrăm un dram de optimism pentru perioade mai rele. Până în prima localitate, satul ale cărui lumini pigmentau noaptea, ne descurcăm acceptabil. După el însă lovim un zid ce ne dărâmă instant: e 9:00 dimineața, dar e cald teribil! Sudoarea se strânge și cade ritmic pe față, a protest față de efort. Serpentinele se pierd către un vârf îndepărtat, imposibil de reperat. Înaintarea devine supraviețuire. Satele aruncate pe toți versanții fac din drum un chin mai acceptabil. Sus găsim altă localitate, cu 2-3 magazine sătești unde localnicii beau relaxați încă de la prima oră. Aprovizionăm cu apă rece din cișmelele destul de dese și ne lăsăm la vale, pe prima coborâre a zilei. Deși relieful nu e prietenos, să ne relaxăm câteva minute devine un lux de care profităm la maximum. Șoseaua șerpuiește printr-un fel de culoar montan, străjuit de versanți înalți. Deși altitudinile depășesc 2500 de metri, peisajul e uscat și fără vegetație, pictat în nuanțe spălăcite de gri și maro. Ajunși într-un scurt platou, încerc să îmi imaginez cum arată regiunea primăvara – oare vegetația are vreo șansă să aducă verdele în prim-plan? Peisaj arid, cu munți și creste cât vezi cu ochii. Coborârea e abruptă, dar la fel este și urcarea. Un fel de Rucăr-Bran de pe la noi, traseul e criminal, căci amplitudinile sunt mult, mult mai mari. Iar căldura care, conform prognozei, atinge astăzi 38 de grade la umbră, ne obligă să renunțăm. Sub auspiciul contextului, lăsăm deoparte tot: plăcere, explorare, dorință, visuri și peisaj. Tot ce ne dorim e să scăpăm din chin…Dar salvarea nu vine, culmea, decât înaintând prin infern până la capăt. Ca să ajungem la mai bine trebuie ca, mai întâi, să înghițim tot răul. Creste, creste și creste. De aici e plăcut la vale, dar urcarea nu vreau să mi-o amintesc. Îmi plac însă satele, căci în izolarea lor îmi amintesc de Albania îndrăgită în excursia trecută. Practic, să văd oamenii fericiți cu puțin, să admir copiii jucând volei în spatele curții (în trecut am și jucat cu unii câteva meciuri) sau să pot să observ casele cum se îmbină cu mediul natural mă încântă! Parcă dificultatea înaintării e puțin îndulcită de aceste elemente…Dar nu suficient, căci renunțăm la Albania până la finalul zilei. Eu, cu gândul să revenim mai în sud – Evelin, cu gândul să nu mai vină vreodată! Peisajul tipic al zilei, deși acesta a fost cel mai spectaculos unghi. Stabilim să mergem către...

Citește mai mult...

La cort, viața se apropie mult mai tare de ritmul natural al omului: dormi odată cu noaptea, te trezești odată cu lumina. Simți, pe pielea ta, schimbările mai profund, iar acestea determină un anumit fel de răspuns, unul pe care din confortul modernității nu îl întrevezi. Ieșim la întâlnirea cu soarele chinuiți, doritori de mai multă odihnă. Căldura însă este insuportabilă – se anunță o zi dificilă. În timp ce împachetăm, admirăm lanțul muntos pe care l-am fi putut traversa, dacă nu am fi întors spatele efortului, ca lașii. Versanții sunt lipsiți de vegetație, dar abrupți, caracteristici unei zone calde, cu multă stâncă golașă. Probabil că sus, în pasuri, temperatura e mai înțelegătoare cu oamenii. Pornim la drum zăpăciți de zilele săptămânii: am pierdut socoteala, decalându-ne cu o zi. Practic, cum rutina bicicletei s-a instalat pe deplin, am amestecat denumirile. E prima oară când ni se întâmpla astfel în toți anii de călătorie, deci probabil că îmbătrânim. Sau ne plictisim, nu știu. Un defileu interesant în Kosovo, cam maximum zilei în materie de natură. Avem plat în program, din nord-vestul Kosovoului traversăm până în sud-vest. Singura atracție pe listă este Prizren, orașul cel mai recomandat de turiști în această țărișoară. Atmosfera e încinsă, și la propriu și la figurat. Haos în trafic, șantiere peste tot, oameni care se bagă în seamă cu o curiozitate debordantă. Pedalăm alene, plictisiți. Încep să regret că nu am testat aventura trecerii ilegale în Muntenegru (pe M9), dar durerea din mușchi mă aduce la realitate. Facem ce putem ca să nu ne dărâmăm: oprim des și îndelungat, timp în care povestim între noi sau în țară. În Prizren sosim după-amiaza, la capătul unei șosele transformată în bulevard cu mai multe benzi. Încă de la intrare, tronează clădirile seci din beton, toate în gri, dar și urme serioase de kitsch modern, importat din Occident. Partea veche însă e cam cum se scria pe Internet, cochetă și atractivă. Vizităm Moscheea Sinan Pașa, veche de pe la 1600, un deliciu de arhitectură, tradiție și culoare. Apoi ne pierdem puțin pe străduțele cu piatră cubică, înghesuite, făcând slalom printre terasele arhipline cu turiști. Îi invidiem puțin pe moment, dar continuăm, lăsându-i să ne invidieze și ei în rest. (Sunt conștient că nimeni nu invidiază un cicloturist, căci efortul pare crunt și lipsa de confort amară. De fapt, modul acesta de călătorie e chiar fain și nu e deloc atât de dificil pe cât pare. Per total, că unele momente da, sunt grele.) Ieșim din oraș epuizați, atât fizic cât și psihic. Căldura ne topește și ultimele resurse de energie, iar înaintarea devine o povară. Mâncare nu prea avem,...

Citește mai mult...