jurnal de calatorie


E foarte ciudat cum, atunci când e soare, ai impresia că nu poate să fie niciodată altfel. Și cum, atunci când plouă, pare că așa o să o țină la nesfârșit. E adevărat, rațional știi că nici vremea bună și nici cea rea nu pot să dureze o eternitate, dar cu emoțiile nu se simte la fel. E și cu vremea, cum e cu viața: nici necazurile, nici fericirile nu durează, dar, pentru suflet, mereu pare că e altfel. Așa am ajuns să fim noi: într-un vas cu deznădejde în care soarele nu o să mai răsară niciodată. Dimineața nu e roz, ci gri. În vale, se vede orășelul pe care sperasem de cu seară să-l lăsăm în urmă. După un mic-dejun îndestulător și o dezmorțire completă, începem traseul zilei. Coborâm, iar frigul ne pătrunde până la măduvă. Apoi fierbem, căci mai trebuie să și urcăm – niciun deal nu rămâne dator. Astăzi bate și vântul. Cred că e prima zi de la plecare când avem așa curenți de aer. E și bine, dar și rău: înseamnă că urmează să se schimbe vremea (deci să revină vara cu soarele ei), dar pedalatul devine incredibil de obositor. Abia dacă ajungem la 12-14 km/h, cu mari eforturi. Pare că mergem într-o urcare continuă. Ne e cald și frig, în același timp. Ușor, dar sigur, moralul ni se duce spre zero. Prindem, din fericire, un „tren” de care profităm: pedalăm câțiva kilometri în spatele unui utilaj care ne protejează perfect de vânt. Mergem cu aceeași viteză, dar efortul e aproape inexistent. Din păcate, bucuria nu durează foarte mult, dar e de ajuns să ne mai redea curajul. Ne apropiem de munți – de Carpați. De partea lor cea mai înaltă, de fapt, căci prin ei umblăm deja de zile bune. Suntem prieteni apropiați, îmi place să cred. Rar găsești o relație mai apropiată și mai sănătoasă ca între munte și om. Mergem paralel cu ei și, dacă nu ar fi pătura de nori de la 1800 m, am vedea vârfurile în toată splendoarea lor. Sunt stâncoși Carpații pe aici, parcă le lipsește veșmântul verde al pădurii. Mă lovește nostalgia: mi-ar plăcea să dau bicicleta pe bocanci și să urc pe câteva trasee, dar nu e timp. Cine știe, poate altă dată, căci ideea de aventură nu e rea – hiking și cicloturism în același pachet. Către seară pare că scenariul zilei precedente se va repeta, dar ploaia ne cruță. În schimb, intrăm într-un fel de vale îngustă, unde ne e greu să ne găsim loc de campare. Nu mai oprim devreme, ci tocmai invers: suntem nevoiți să mergem mult mai mult decât ne-am fi...

Citește mai mult...

– Ne oprim? întreabă Evelin. Nu de alta, dar măcar să ne îmbrăcăm, continuă el. Plouă iarăși. E seară, dar ar mai fi mers pedalat încă vreo oră. Din păcate, vremea are alte planuri. După o zi încărcată de nori amenințători, iată că a venit momentul de care ne era cel mai teamă. – Bine, dar haide să ne grăbim! Și să vedem dacă dăm de un loc mai ascuns ca să campăm…îi răspund eu, trăgând aprig de frâne. Tocmai terminăm de coborât unul din multele dealuri de pe parcursul zilei. Așa ne-a fost tot traseul prin Slovacia:  urcare-coborâre, urcare-coborâre. Doar în preajma orașului Kosice, unde am oprit pentru cumpărături și stabilirea traseului, ne-am bucurat de puțin plat. Nu a durat, însă. Iar speranțele noastre cum ca măcar vremea să redevină bună, s-au mai lăsat și ele așteptate. Dar măcar coborârile sunt faine pe aici. După ce împingi la deal 20-30 minute, parcă nimic nu se simte mai fain decât să zbori cu 50-60 km/h către vale. Și nici peisajul nu e mai prejos, căci străbatem păduri întinse, pline de liniște și aer curat. Pare că am fi în munți, dar altitudinea nu e mare, totuși. Mai bine, căci altfel cățărările ar fi și mai dure! – Campăm? vine întrebarea cu care fratele meu mă tulbură din efortul pedalatului. – Unde? răspund eu, ridicând capul și lăsând ploaia torențială să îmi biciuiască fața. În spatele pinilor? continui eu, văzând copacii ce mărginesc șoseaua în vârful dealului. – Da, exact!! îmi strigă el, ridicându-se din șa și accelerând să inspecteze locul. Din păcate, nu putem campa oriunde. Deși avem experiență și nici frică nu ne este, încercăm cât mai des să nu atragem privirile. Nu știi niciodată ce fel de oameni te-ar putea vedea sau de ce polițist „zelos” dai…Cu atât mai mult acum, trebuie să avem grijă sporită: satele de rromi de cu o zi înainte s-au continuat, așa că nu e deloc confortabil să petreci noaptea prin preajma lor. Nu de alta, dar din multitudinea de barăci pe lângă care am trecut ne tot priveau chipuri nu chiar prietenoase… – E în regulă! vine confirmarea, așa că ne luăm imediat să împingem bicicletele, prin iarbă, până la locul cuvenit. E cam noroi pe marginea lanului de grâu, dar improvizăm cu niște crengi de pin și ierburi mai mari, așa încât să avem un loc uscat și curat. Mâncăm pe fugă în ploaia care s-a mai domolit puțin și ne aruncăm în așternuturi. E incredibil cât de frig poate să fie afară și cât de cald în sacul de dormit! Dar nu avem mult timp să ne gândim la...

Citește mai mult...

Ne-ar fi plăcut ca dimineața să bată la ușa cortului cu soare, dar cerul este invadat de nori. Nici nu mai știm dacă a plouat pe timpul nopții, dar cel mai probabil ne va ploua astăzi. Cortul – adăpostul nostru incredibil de confortabil pe vreme rea – nu o să ne poată proteja. Vrem, nu vrem, trebuie să înfruntăm intemperiile pe cont propriu. La micul-dejun am timp să admir peisajul unde ne-am petrecut noaptea: suntem pe un câmp deschis, proaspăt treierat, mărginit de mlaștini și păduri firave de câmpie. Păsări zboară în toate direcțiile, iar țânțarii încă nu s-au retras la ale lor. O ceață aburindă, gri-lăptoasă, se ridică către nori – completează, armonios, tabloul. Doar frigul ne trece… Până la granița cu Slovacia fugim când de ploaie, când către ploaie. Jucăm „ruleta rusească” la fiecare pas. Cam pierdem. După ce trecem vama, încep și dealurile. E crunt să urci în linie dreaptă câte 3-4 kilometri, parcă nu se mai termină! În plus, suntem îmbrăcați cu hainele impermeabile, așa că ne încingem ca niște pui într-un cuptor, la rotisor. Continuăm. Nu că am vrea, neapărat, dar nu avem de ales. Și dacă ne-am opri, la ce bun? Pedalând, măcar înaintăm. Străbatem localități după localități. Multe sunt pline de rromi. La stresul vremii se adaugă și cel al oamenilor. Dacă am putea, ne-am grăbi. Pe urcări, abia ajungem la 8 km/h. Pe coborâri, nu o lăsăm mai jos de 50. O alternanță de care ne-am lipsi, dar nu se poate. Înainte de Slanec, relieful ne pune capac. Urcăm, minute în șir, un deal ce se pierde la orizont. La marginea pădurii, după ce lăsăm casele în urmă, dăm de un izvor cu loc de picnic amenajat. După negocieri crunte între noi, campăm ascunși în pădure. Sperăm să nu vină nimeni să dea o mini-petrecere acolo… Deși apa e de gheață iar mașinile ne tot văd, ne spălăm din cap până-n picioare. Afară cerne iarăși, dar pădurea ne acoperă – mâncăm liniștiți. În desișul copacilor, se face seară curând. La nici 21:00 ne întrecem în sforăituri. Nimic nu se simte mai bine decât o odihnă lungă după o zi scurtă!   Datele zilei: 95 km, Kisvarda(HU) – Slanec(SK). Track GPS: https://www.bikemap.net/en/route/3757692-ziua-7-kisvardahu-slanecsk/....

Citește mai mult...

Ceasul arată că am depășit puțin prânzul, exact când sosim în vama de la Petea. Soarele arde teribil de tare, iar noi suntem deja plictisiți de câmpia interminabilă cu care ne-am ocupat toată dimineața. Nu ne place relieful, deși pedalele și roțile se învârt atât de ușor că nici nu știm unde și când se duc kilometri. Într-un fel, e apăsător să treci prin zone de genul, căci nu ai nimic interesant de văzut – tot ce îți dorești e să se termine mai repede. Așa se face că, deși nici nu am intrat în Ungaria, visăm deja la Slovacia (asta ca să nu sar direct la Alpi). Sunăm câteva minute la toți cei dragi, în timp ce mai ronțăim câte ceva de-ale gurii ca să mai prindem putere (nepoliticos, nu?), iar apoi facem primii pași în prima țară străină a excursiei. Suntem nevoiți să pornim Garmin-ul să ne ajute cu drumurile – nimic nu va mai fi la fel de ușor ca până acum. Totuși, ne place să schimbăm decorul, căci începem să simțim că ne îndepărtăm de tot ce ne e cunoscut. Am mai pedalat în Ungaria în urmă cu doi ani, așa că știu că nu îmi place deloc. Și încă atunci am traversat zone mai faine, parcurgând un tronson de EuroVelo 6 și vizitând capitala, deci acum o să fie și mai rău. Avem de parcurs cam 150 km, totuși, deci mă înarmez cu răbdare. Din păcate, planul meu nu ține, căci se pune pe ploaie și numai de răbdare nu îmi mai arde. Urăsc ploaia, oricine mă cunoaște știe asta. Principala cauză? Păi tocmai situațiile de genul, când sunt plecat pe drumuri și nu am de ales decât să continui și când atmosfera nu e roz. Traversăm multe sate de rromi, iar asta nu ne place deloc. Mai mult, suntem obligați să mergem pe un fel de piste-trotuar, căci drumul ne este cu totul interzis – se pare că în zonă s-au accesat niște fonduri europene pentru un traseu ciclabil destul de lung, dar au uitat că trotuarul nu este pentru vehicule. Riscăm, până la urmă, făcând un mix: între localități mergem pe pistă (care este surprinzător de bună), iar în sate intrăm pe drumul național. Și funcționează. La un moment dat, Garmin-ul ne trimite pe un drum neasfaltat, plin de bălți și noroi. Pe o pancartă scrie ceva legat de asta, dar, cum „nem tudom”, ne vedem nevoiți să recalculăm. Dacă nu ar fi plouat, nu ar fi fost nicio problemă, dar acum nu suntem deloc încântați să ne facem ca porcii pe drumuri ce ne amintesc bine de România. Facem un ocol...

Citește mai mult...

Dimineața ne întâmpină nu cu ploaia așteptată (dar nu dorită), ci cu glas de oameni veniți la strâns de brazde. Surprinzător, nu se apropie să ne ia la întrebări, ci își văd de treburi, în tihnă. Când îndrăznim să ieșim din cort, proprietarii sunt cu toții departe, așa că nici măcar nu îi întâlnim. Astăzi este rece, frigul mușcând cu îndrăzneală din noi. Cerul e încărcat de nori plumburii, iar vântul își ascute cuțitele pe pielea noastră. Dacă ne lasă vremea, vrem să ajungem cât mai departe după Sighet, așa încât să părăsim cât mai repede România. Căci e interesant cum, atunci când pleci într-o excursie lungă, îți dorești să te vezi ajuns cât mai departe. Iar apoi, când ești acolo, la mii de kilometri depărtare, tot ce vrei e să treacă timpul mai iute ca să te întorci. Paradoxal, nu? Dar adevărat… După ce mâncăm pe săturate, ne întindem la pedalat către oraș. Nu apucăm, însă, să ne întindem bine, că dăm de o urcare cât un zid. Și, cum între timp a apărut și soarele, nu trece mult până ajungem să fierbem în suc propriu. Partea frumoasă e că avem ceva priveliște către Munții Maramureșului – care sunt mai mult dealuri – așa că pot să fur câteva poze cu verdele peisajului. În Sighet nu zăbovim – ne oprim doar cât să cumpărăm mâncare. La Săpânța, dăm o fugă pe la Cimitirul Vesel, dar, pentru că arăta mult prea trist, îl salutăm de afară și ne continuăm drumul. E incredibil cum noi, românii, nu suntem în stare să îngrijim nici atracțiile turistice consacrate, ce să mai sperăm la amenajarea altora noi! Dar asta este, poate că o să fie și la noi mai bine, cândva… Cu destul amar în suflet pentru astfel de neglijențe, ne avântăm către Pasul Huta. Pe hartă nu pare mare, dar realitatea ne arată că poate fi mai dură: deși avem de urcat doar 400 m în altitudine, cățărarea durează vreo 6 kilometri. Sunt, însă, 6 kilometri umbriți de pădurea proaspătă din jur, așa că nici nu îi simțim când trec, deși ne solicită considerabil. Din vârf, nu ne rămâne de îndeplinit decât o formalitate: să avem grijă pe coborâre în timp ce ne căutăm un loc de campat. Căutarea durează vreo alți 20 de kilometri, timp în care ne minunăm de palatele de case din localitățile de pe aici – zici că am ajuns într-o altă lume, nu în România noastră recunoscută pentru un nivel de trai nu foarte înalt. Oare cu ce se ocupă locuitorii acestei zone? nu putem să nu ne întrebăm. Căci una este să mai vezi, din când în...

Citește mai mult...